Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Modificări

Efrem Sirul

4 octeți adăugați, 12 ianuarie 2013 12:22
mici corecturi
==Viaţa==
Efrem s-a născut în jurul anului 306, în oraşul Nisibe (actualul Nusaybin, la graniţa cu Siria). Dovezi cuprinse în imnografia sa sugerează că ambii săi părinţi făceau parte din comunitatea creştină în creştere a oraşului, deşi hagiografii târzii au scris că tatăl său era preot păgân. În Nisibis-ul zilelor lui Efrem erau vorbite numeroase limbi, îndeosebi dialecte ale aramaicii. Comunitatea creştină folosea dialectul siriac. Numeroase religii păgâne, [[iudaism|iudaismul]] şi grupările creştine timpurii concurau una cu cealaltă pentru inima şi sufletul locuitorilor. Erau vremuri de puternice tensiuni religioase şi politice. Împăratul roman [[Diocleţian]] semanse semnase un tratat cu omologul său persan, Nerses în 298 care trecuse Nisibis în mâinile romanilor. [[Persecuţii împotriva creştinilor|Persecuţiile]] sălbatice ale lui Diocleţian sunt o parte importantă a moştenirii bisericii Nisibene din perioada creşterii lui Efrem.
Sfântul [[Iacov din Nisibe|Iacov]] (Mar Jacob), primul [[episcop]] din Nisibe, a fost ales în 308, Iar Efrem a crescut sub îndrumarea sa. Sfântul Iacov este cunoscut ca unul din participanţii la [[Primul Sinod Ecumenic|Primul Sinod Ecumenic]] din 325. Efem a fost [[botez|botezat]] de tânăr, Iacov i-a fost profesor (în siriacă ''malpânâ'', un titlu cu o mare încărcătură de respect pentru creştinii siriaci). A fost [[Hirotonie|hirotonit]] ca [[diacon]] or atunci ori mai târziu. A început să compună imnuri şi să scrie comentarii biblice ca parte a sarcinilor sale educative. În imnurile sale, adeseori se referă la sine însuşi ca la un "om care adună laolaltă", (''`allânâ''), la episcopul său ca "păstorul" (''râ`yâ'') iar la comunitatea sa ca "ţarc" (''dayrâ''). Popular, Efrem este creditat ca fondatorul Şcolii din Nisibe, care în secolele următoare a a fost centrul învăţăturilor [[Biserica Asiriană a Răsăritului|Bisericii Asiriene a Răsăritului]] (i.e., [[Nestorianism|nestoriene]]).
În 337, împăratul [[Constantin cel Mare|Constantin I cel Mare]], care a transformat creştinismul în religie legală (receptă) în Imperiul Roman, a murit. Profitând de această ocazie, Shapur al II-lea al Persiei a iniţiat o serie de atacuri în nordul Mesopotamiei de sub administraţie romană. Nisibis a fost asediat în 338, 346 şi 350. În timpul primului asediu, Efrem consideră că episcopul Iacov a apărat oraşul cu rugăciunile sale. Episcopul îndrăgit de Efrem a murit curând după acest evenimeteveniment, iar Babu a condus destinele bisericii prin vremurile tulburi ale disputelor de frontieră. În timpul celui de-al treilea asediu, din anul 350, Shapur a schimbat cursul râului Mygdonius pentru a ocoli zidurile Nisibisului. Nisibisenii au refăcut repede fortificaţiile în timp ce cavaleria pe elefanţi a perşilor s-a împotmolit în pământul mocirlos de pe fundul râului. Efrem a sărbătorit salvarea miraculoasă a oraşului într-un imn ca fiind ca plutirea sigură [[Arca lui Noe|Arcei lui Noe]] pe puhoaiele potopului.
O legătura fizică importantă cu viaţa lui Efrem o constituie baptisteriul din Nisibis. Inscripţia spune că a fost construit sub episcopul Vologese în 359. Acesta este anul în care Shapur a început iarăşi să jefuiască regiunea. Oraşele din jurul Nisibisului au fost distruse pe rând iar locuitorii lor ucişi sau deportaţi. Imperiul Roman avea interese predominante în vest, iar [[Constanţiu al II-lea|Constanţiu]] şi [[Iulian Apostatul]] se luptau pentru controlul întregului imperiu. În cele din urmă, la moartea lui Constanţiu, Iulian şi-a început marşul către Mesopotamia. El a adus cu sine [[persecuţii împotriva creştinilor|persecuţii]] din ce în ce mai puternice asupra creştinilor. Iulian a început un marş temerar cu destinaţia finală capitala persană Ctesiphon, unde, suprasolicitat şi depăşit numeric, a început imediat retragerea pe acelaşi drum. Iulian a fost omorât în timp ce asigura retragerea, iar armata l-a ales pe Iovian ca împărat în locul lui. Spre deosebire de predecesorul său, Iovian era un creştin niceean. A fost silit de circumstanţe să încheie pace cu Shapur, şi a cedat Nisibisul Persiei, cu condiţia ca toţi creştinii să poată părăsi liberi oraşul. Episcopul Avraam, succesorul lui Vologeses şi-a condus poporul în exil.
Efrem a scris şi [[omilie|omilii]] (''mêmrê'') în versuri. Aceste predici în versuri sunt însă mult mai puţine decât madrâšê. madrâšê.sunt scrise în perechi heptosilabice (perechi de versuri de şapte silabe fiecare).
A treia categorie de scrieri ale lui Efrem o constituie lucările lucrările în proză. A scris comentarii biblice la [[Diatessaron]]-ul lui [[Tatian]] (singura concordanţă evanghelică a bisericii siriace timpurii), la [[Cartea Facerii|Geneză]], [[Cartea Ieşirii|Ieşire]] şi la [[Faptele Apostolilor]] şi [[Epistolele Sfântului Apostol Pavel]]. De asemnea asemenea a scris împotriva lui Bardaisan, Mani, Marcion şi a altora.
Efrem a scris exclusiv în limba siriacă, dar există traduceri ale scrierilor sale în armeană, coptă, greacă şi în alte limbi. Unele din operele sale există doar în traduceri (majoritatea în armeană). Bisericile siriace încă folosesc multe din imnurile lui Efrem ca parte din ciclul anual de cult. Însă, multe din aceste imnuri liturgice au fost prelucrate şi vin în conflict cu versiunile originale.
Textul cel mai mare, critic şi autentic al lui Efrem a fost compilat între 1955 şi 1979 de către Dom Edmund Beck, OSB ca perte parte integrantă din ''Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium''.
=="Efrem Grecul"==
Cu toate că Sfântul Efrem nu a fost [[monahism|călugăr]], este ştiut că a practicat o viaţă ascetică severă, crescând permanent în sfinţenie. În vremea sa, monahismul era la începuturile sale în Egipt. Se pare că facea parte dintr-o comunitate urbană, strâns unită, de creştini care "conveniseră" împreună să slujească şi să se abţină de la relaţii sexuale. Unii dintre termenii siriaci folosiţi de Efrem să-şi descrie comunitatea au fost ulterior folosiţi pentru descrierea comunităţilor monahale, dar afirmaţia că a fost călugăr este nefondată.
Popular, Efrem este creditat cu câtevă câteva călătorii. Într-una din acestea l-a vizitat pe Sfântul [[Vasile cel Mare]]. Acest fapt îl apropie pe Efrem Siriacul de [[Părinţii capadocieni]], şi constituie un pod teologic important între vederile spirituale ale celor doi, care aveau multe în comun.
În plus, Efrem este creditat şi cu vizitarea lui Abba Bishoi (Pisoes) aflat în mănăstirile din Wadi Natun, Egipt. Ca şi vizita legendară făcută Sfântului Vasile cel Mare, această vizită constituie un pod teologic între originile monahismului şi răspândirea lui în biserică..
Cel mai popular apelativ pentr pentru Efrem este "Harpa Duhului" (siriacă Kenârâ d-Rûhâ). Mai este cunoscut ca "Diaconul din Edesa", "Soarele Sirienilor" şi ca "Stâlpul bisericii".
În cadrul [[tradiţia sfântă|tradiţiei bisericii]], Efrem demonstrează că poezia nu este numai un mijloc adecvat pentru teologie, şi chiar superior în multe feluri discursului teologic.În plus, el încurajrază încurajează citirea [[Sfânta Scriptură|Sfintei Scripturi]] într-un mod care îşi are rădăcinile mai mult în credinţă decât în analiza critică. Efrem arată un simţ adânc al legăturilor dintre toate fiinţelor create, ceea ce face ca unii să vadă în el un "sfânt ecologist".
==Citate==
"Îndrăzneala dragostei noastre îţi place, Doamne, la fel de mult cum îţi place că trebuie să-ţi furăm din cele ce ne dăruieşti."
"Duşmanul neîmpăcat al lumii întregi, în nrobrăzarea neobrăzarea sa neruşinată, atacă Sfânta Biserică atacându-i slujitorii. Doamne, nu lăsa Biserica Ta Sfântă fără ajutorul tău, pentru că promisiunea ce ne-ai făcut-o privind invincibilitatea ei nu poate fi vădită ca neadevărată."
"Binecuvâtată Binecuvântată este acea persoană care a consimţit să devină cel mai bun prieten al credinţei şi rugăciunii: el are mintea liniştită iar credinţa şi rugăciunea se opresc doar la moartea lui. Rugăciunea care vine din inima omului deschide porţile raiului: acea persoană stă de vorbă cu Dumnezeu şi este plăcută Fiului lui Dumnezeu. Rugăciunea potoleşte [[mânia]] şi furia Domnului. Tot în acest fel, lacrimile ochilor deschid porţile compasiunii."
Serafimul nu-şi putea murdării mâinile cu cărbune, dar l-a adus aproape de gura lui Isaia: Serafimul nu-l putea ţine, Isaia nu-l putea înghiţi, dar nouă Domnul ni le-a permis pe amândouă.
5.288 de modificări