Birocrați, interwiki, renameuser, Administratori
18.190 de modificări
Modificări
m
legaturi interne
{{Format:Articol de calitate}}
[[Image:Constantine the Great.jpg|right|frame|'''Sfântul Constantin cel Mare''']]
'''Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus''' <ref>În (latină titlul imperial oficial al lui Constantin a fost <small>IMPERATOR CAESAR FLAVIVS CONSTANTINVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS</small>, ''Imperator Caesar Flavius Constantinus Augustus, piosul, fortunatul, neînvinsul''. După anul 312, el adaugă <small>MAXIMVS</small> ("cel Mare"), pentru ca după anul 325 să înlocuiască ''invictus'' ("neînvinsul") cu <small>VICTOR</small>, deoarece ''invictus'' reamintea de ''Sol Invictus'', Zeul Soare.</ref> ([[27 februarie]] 272 – [[22 mai]] 337), cunoscut si sub numele de '''Constantin I''', '''Constantin''', sau în cadrul Bisericii Ortodoxe <ref>Bisericile Răsăritene l-au declarat pe Constantin [[sfânt]], spre deosebire de [[Biserica Romano-Catolică]], care nu a urmat aceeaşi cale.</ref> sub titulatura de '''Sfântul Constantin cel Mare''', a fost Împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de [[25 iulie]] 306 şi care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.
Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru [[Edictul de la Milano]] din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creştine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum şi pentru organizarea [[Sinodul I Ecumenic|Primului Sinod Ecumenic]] de la Niceea în anul 325; aceste acţiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creştine. Reputaţia sa de '''primul împărat creştin''' a fost recunoscută de către istorici începând cu [[Lactanţiu]] şi [[Eusebiu de Cezareea]] până în timpurile noastre, deşi în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de suportul pe care l-a arătat în continuare zeităţilor păgâne, precum şi faptul că s-a botezat abia spre sfârşitul vieţii.
Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš, în Serbia) în provincia romană Moesia Superior în data de [[27 februarie]] 272 sau 273, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus şi al primei sale soţii, Sfânta [[Elena]], fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acea vreme. Tatăl său o va părasi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus [[Maximian]]. Theodora va da naştere la nu mai puţin de 6 copii, printre care şi Iulius Constantius.
Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui [[Diocleţian]] în [[Nicomidia]], imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Diocleţian şi Maximian se decid să abdice împreună, Constantius succedând lui Maximian în poziţia de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deşi fiecare dintre noii auguşti aveau fii legitimi capabili de a fi numiţi în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxenţiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsaţi la o parte în favoarea lui Severus şi a lui Maximin Daia. În aceste condiţii, Constantin părăseşte Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia. Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediţii militare împotriva Picţilor în Caledonia, şi moare în cele din urmă în [[25 iulie]] 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puţină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin Augustus.
Totuşi, în cadrul Tetrahiei ascesiunea lui Constantin apare ca fiind cel puţin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziţia de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou ''Caesar'', proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsarit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de ''Caesar'', confirmând astfel jurisdicţia lui Constantin asupra teritoriilor deţinute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (''Augustus'') al Imperiului de Apus.<ref>Edward Gibbon, ''Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman'', Editura Minerva, Bucureşti, 1976</ref>
Noaptea, în vis, i s-a arătat [[Iisus Hristos|Mântuitorul]], cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creştină s-a numit ''labarum''.
Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldaţi împotriva celei a lui Maxenţiu, de 150 000 de soldaţi, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantin din [[Roma]], păstrată până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta "instinctu divinitatis" (prin inspiraţie divină).
Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creştinilor, el fiind mai înainte, ca şi tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit - cult cu origini orientale).
Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea [[Sinodul I Ecumenic|Primului Sinod Ecumenic]] din 325, alegerea unei noi capitale (fostul oraş trac Bizanţ, numit Constantinopolis – "oraşul lui Constantin") în 330 etc.
Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creştinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creştine, scuteşte pe preoţi de obligaţia funcţiilor municipale şi le acordă subvenţii. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin ([[răstignirea]], zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu). Îmbunătăţeşte tratamentul în închisori, uşurează eliberarea sclavilor acordând [[episcop]]ilor şi [[preot|preoţilor]] dreptul de a-i declara liberi în [[biserică|biserici]]. Protejează prin lege pe săraci, orfani şi văduve. Modifică legislaţia privind căsătoria, îngreunează divorţul, pedepseşte adulterul. Atribuie Bisericii creştine casele imperiale de judecată (''basilikos oikia''),care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.
Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 [[Duminica ]] drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea [[sărbătoare]]a săptămânală a creştinilor, când soldaţii asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creştin.
Împăratul şi familia sa au ajutat moral şi material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari şi mai frumoase la [[Ierusalim]], Roma, [[Antiohia]], Nicomidia, Tyr etc.
Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui [[Arie]], care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Sub influenţa sfântului [[Atanasie cel Mare]], Sinodul a proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut" (Simbolul Credinţei sau [[Crezul]]). Acelaşi Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paştilor - prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară - şi a dat 20 de canoane bisericeşti. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învăţat despre modestia şi credinţa minunată a sfântului [[Spiridon al Trimitundei|Spiridon]], despre puterea rugăciunii şi adâncimea evlaviei sfântului [[Alexandru]] şi despre bărbăţia evanghelică a sfântului [[Nicolae al Mirelor|Nicolae]], [[ierarh]]ul din Mira Lichiei.
Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta [[Elena]], mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul [[Iisus Hristos]]. Cu osteneală şi rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reuşit sa afle Sf. [[Cruce]], [[Înălţarea Sfintei Cruci|înălţată]] solemn în văzul poporului creştin de Episcopul cetăţii Ierusalimului, [[Macarie I al Ierusalimului|Macarie I]], la [[14 septembrie]] 326.
Împăratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală, Constantinopolis sau oraşul lui Constantin, inaugurată la [[11 mai]] 330. Din fostul Bizanţ, Constantin face o capitală de imperiu creştin, cu biserici minunate - ca aceea a [[Biserica Sfinţilor Apostoli (Constantinopol)|Sf. Apostoli]] - oraş strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit "Roma cea nouă", umbrind Roma antică. Mai mult, [[episcop]]ul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al [[Sinodul II Ecumenic|Sinodului al II-lea Ecumenic]] din anul 381 şi prin canonul 28 al [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului de la Calcedon]] din 451.
Constantin cel Mare a murit în [[Pogorârea Sfântului Duh|Duminica Rusaliilor]], la [[22 mai]] 337 şi a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor[[sfinţi]]lor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l ''isapostolos'' - "cel întocmai cu Apostolii", atribuindu-i cu înţelepciunea lui [[Solomon]] şi blândeţea lui [[David]].
==Imnografie==