Modificări

Salt la: navigare, căutare

Eshatologie

153 de octeți adăugați, 9 mai 2012 18:43
m
fără descrierea modificării
{{Teologie}}{{CreştinismOrtodox}}'''Eshatologia''' [gr. ''eshaton'' = ultim, final] este învăţătura despre realităţile ultime ale [[Mântuire|mântuirii]], adică despre instaurarea [[Împărăția lui Dumnezeu|împărăţiei lui Dumnezeu ]] sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a operei [[Răscumpărare|răscumpărătoare ]] a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de [[slavă]], să judece viii şi morţii (Efeseni] 1, 20—23 ; I Tesaloniceni 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârşitul lumii» şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a doua venire a lui Hristos, adică [[Parusia ]]: [[învierea morţilor]], [[judecata]], [[rai]]ul şi [[iad]]ul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de [[transfigurare]], dincolo de istorie, stare care este obiectul [[Rugăciunea|rugăciunii ]] şi speranţei sau [[Nădejdea|nădejdii ]] creştine : «Vină împărăţia Ta» ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 6, 10), dar care este deja prezentă aici şi acum, şi care confruntă istoria actuală : «[[împărăţia «împărăţia lui Dumnezeu]] este în mijlocul vostru» (Lc. [[Evanghelia după Luca|Luca]] 17, 21).
Deşi se întâmplă la «sfârşitul» istoriei, împărăţia eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea, veșnicia. De la [[întruparea ]] Fiului, lumea este locul manifestării împărăţiei lui Dumnezeu şi al transfigurării omului, iar de la [[Cincizecime]], Duhul introduce şi menţine împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezenţă eshatologică, veşnică. în În acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci şi anticipare şi pregustare reală a veşniciei. Sau mai bine zis, istoria şi eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. în rugăciunea euharistică, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii : «Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi «de toate cele ce s-au făcut pentru noi : de [[cruce]], de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi mărita iarăşi-venire». Ca adunare [[liturgică]], Biserica însăşi este poporul lui Dumnezeu în stare de [[pelerinaj]], în mişcare spre împărăţia lui Dumnezeu : «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evr. 13, 14).
[[Apostolul Pavel]] (I Corinteni 15, 53—58 ; II Corinteni 5, 15—17) face o comparaţie între forma istorică a creaţiei şi a omului, şi forma lor eshatologică. Potrivit [[Apocalipsa Sf. Ioan Teologul|Apocalipsei]] (cap. 5 şi 6), această lume transfigurată este rezultatul biruinţei Mielului. De altfel, «noul» este numele lui Hristos împăratul. «Prin biruinţa Sa (gr. ''nikos''), moartea a fost înghiţită, [[Iisus Hristos]] devenind Domnul (gr. ''Kirios'') nostru» (I Corinteni 15, 57). Distrugerea [[diavol|Satanei]] şi a puterilor adverse lui Dumnezeu — Fiul Omului S-a arătat tocmai «ca să strice lucrurile diavolului» (I Ioan 3, 8), pe care în cele din urmă îl va desfiinţa cu «arătarea venirii Sale» (II Tesaloniceni 2, 8) — dispariţia răului din istorie, încetarea suferinţei Bisericii pe pământ, toate acestea sunt semne apocaliptice care premerg a doua Venire a lui Iisus. Totuşi, făgăduinţele eshatologice, adică instaurarea împărăţiei lui Hristos, Care şade de-a dreapta Tatălui pe tronul autorităţii divine (Mt. 25, 31) şi Oare Se manifestă în plenitudinea slavei Sale pentru a conduce universul spre destinul său veşnic (Evr. 12, 2), sunt în contradicţie cu ameninţările şi prezicerile pe care le vehiculează sectele apocaliptice. Este adevărat că de-a lungul istoriei s-au făcut diferite calcule referitoare la a doua Venire. (După [[Irineu de Lyon]] şi [[Ipolit Romanul|Ipolit al Romei]], istoria lumii va dura 6000 de ani şi se va încheia cu al şaptelea mileniu sub împărăţia lui Hristos — Ps. 89, 4 ; Evr. 4, 4). Biserica însă, deşi a admis Apocalipsa în canonul biblic, totuşi a respins interpretarea acesteia ca bază pentru calcule cronologice despre veacul eshatologic. «Parousia» va fi o mare surpriză, căci «de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici [[îngeri]]i din ceruri, nici Fiul, ci numai [[Tatăl]]» (Mt. 24, 36). Creştinii trăiesc cu nădejdea vie şi fermă în mântuirea viitoare (I Petru 1, 3—4). Toţi cei care rămân fideli lui Hristos nădăjduiesc că vor participa la făgăduinţele împărăţiei, ca regi şi preoţi (Apoc. 5, 10). Iar speranţa eshatologică presupune o căutare intensă şi voluntară a bunurilor făgăduite (Mt. 6, 33), o [[răscumpărare]] activă a timpului istoric (Mt. 24, 45), nu o «aşteptare înfricoşată a judecăţii» (Evr. 10, 27).
Birocrați, interwiki, renameuser, Administratori
18.160 de modificări

Meniu de navigare