Modificări

Sfântul [[Ioan Botezătorul]] a fost ultimul dintre [[prooroc]]i, înainte-mergător şi botezător [[botez]]ător al Domnului nostru [[Iisus Hristos]], „cel mai mare dintre cei născuţi dintre femei” ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 11,11; [[Evanghelia după Luca|Luca]] 7,28), aşa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.

Naşterea Sfântului Ioan a fost ea însăşi o [[Minunea în Biblie|minune]]. Părinţii Sfântului Ioan, preotul şi proorocul [[Zaharia]] şi [[Elisabeta]], din neamul lui [[Aaron]], au ajuns la bătrâneţe fără să aibă copii, lucru ruşinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Luca 1,25). Un [[înger ]] pe nume [[Gavriil (Arhanghelul)|Gavriil]] îl anunţă pe Zaharia că rugăciunea [[rugăciune]]a sa a fost ascultată şi că nevasta sa, Elisabeta îi va naşte un fiu căruia îi va pune numele de Ioan. Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Luca 1,20), invocând faptul că şi el şi nevasta sa erau bătrâni (Luca 1,18). Drept pedeapsă pentru necredinţa lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârşit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.

Elisabeta era mătuşă sau verişoară a [[Maica Domnului|Maicii Domnului]]. Şi ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil şi a primit vestea cu [[bucuria|bucurie]], însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Luca 1,24).

Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui. După [[Bunavestire]], Fecioara Maria, purtându-L în pântece pe Mântuitorul Iisus Hristos, a vizitat-o pe Elisabeta. Când cele două femei s-au întâlnit, Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii lui, iar mama lui s-a umplut şi ea de [[Duhul Sfânt ]] şi a binecuvântat-o pe Maica Domnului şi pe Prunc ([[Evanghelia după Luca|Luca]], cap. 1).

În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanţii vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său. Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan. Cei de faţă au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului. Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte [[Gavriil (Arhanghelul)| îngerulGavriil]]. Toți s-au minunat, pentru că cei doi soţi nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului. Din acel moment Zaharia şi-a recăpătat darul vorbirii şi la rândul său a început să profeţească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Luca 1,59-79).

Când, după naşterea Domnului Iisus, regele [[Irod cel Mare]] a poruncit uciderea pruncilor de până la doi ani, Sf. Elisabeta şi pruncul ei s-au refugiat, potrivit [[Protoevanghelia lui Iacov|Protoevangheliei lui Iacov]] (cap. XXII-XXIII), pe dealurile din jurul Ierusalimului. Urmăriţi cu insistenţă de soldaţi, întrucât se ştia despre naşterea miraculoasă a lui Ioan, Elisabeta s-a [[rugăciune|rugat ]] fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis şi i-a adăpostit, mamă şi prunc, până la trecerea primejdiei. Zaharia a fost însă [[uciderea|ucis]], chiar în [[Templul din [[Ierusalim]], de către ostaşii trimişi de Irod (Matei 23,35).

Când a ajuns aproape de vârsta adultă, Ioan s-a retras în pustiu, ducând o viaţă aspră, de [[post ]] şi [[rugăciune]]. Purta o haină aspră, din păr de cămilă (în semn de [[pocăinţă]]) şi încinsă cu o curea de piele (care, potrivit exegeţilor, simbolizează stăpânirea pornirilor trupeşti). Se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică şi îşi petrecea vremea în rugăciune şi contemplare (Luca 1,80). Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului avea să primească de la însuşi Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie (Matei 11,11; Luca 7,28), cel dintâi între prooroci şi prooroc al Celui Preaînalt (Luca 1,76).

Aproximativ în anul 29 d.Hr., în vremea domniei împăratului Tiberiu (14-37 d.Hr.), Ioan s-a dus, la porunca lui Dumnezeu, în regiunea Iordanului şi şi-a început propovăduirea, chemând oamenii la [[pocăinţă]] şi vestind apropiata venire a lui Mesia (Matei 3,2). Pe cei care veneau la el în număr din ce în ce mai mare, atraşi de viaţa sa sfântă şi de puterea cuvintelor sale, îi boteza [[botez]]a prin afundarea în apa Iordanului, în semn de curăţire a [[păcat]]elor şi de lepădare de ele şi spre a-i pregăti pentru venirea lui Mesia, Mântuitorul (Luca 3, 1-28).

Îi îndemna pe toţi să îşi părăsească păcatele, fără deosebire de condiţia lor socială. Le cerea celor care veneau la el să se boteze să nu o facă doar de formă, ci să facă şi „roade vrednice de pocăinţă”. Le arăta că faptul că descindeau din patriarhul [[Avraam]] nu era suficient pentru a le aduce mântuirea (Matei 3,7-12). Îndemna la milostenie şi la o viaţă dreaptă şi propovăduia venirea apropiată a lui Mesia. Astfel Ioan îndemna poporul să [[mila|facă pomeni ]] cu tot prisosul lor de haine și mâncare; vameșilor care veneau la el le spunea [[nedreptatea|să nu ceară nimic peste taxele stabilite oficial]], iar ostașilor [[nedreptatea|să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări]], să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu solda lor (Luca 3,11-14).

Le precizează că botezul lui era unul pregătitor şi că Cel care avea să vină era mai mare decât el: „Eu unul vă botez cu apăspre pocăinţă, dar vine Cel ce vine după mine este mai tare puternic decât mine... [care] ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”foc.” (Luca 3.11)

Pentru viaţa lui îngerească[[înger]]ească, Sf. Ioan s-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul a Cărui cale o pregătise şi să Îl boteze în Iordan, fiind atunci şi martorul descoperirii [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi ]] (de acest moment se face pomenire la [[Epifania|Teofanie]], [[6 ianuarie]]). Atunci când, după ce restul poporului se botezase, Iisus înaintează şi El spre apa Iordanului ca să fie botezat, Ioan Îl recunoaşte drept Mesia – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” – şi mărturiseşte că el ar fi avut mai degrabă nevoie să fie botezat de Iisus, iar nu invers, pentru că Iisus nu avea nevoie de pocăinţă. Primeşte însă cu smerenie să Îl boteze pe Domnul la cererea Acestuia, moment în care vede cerurile deschizându-se şi aude mărturia dumnezeiască: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, şi pe Duhul Sfânt în chip de porumbel pogorându-Se deasupra lui Iisus (Matei 3,13-17).

Atunci când, după ce restul poporului se botezase, Iisus înaintează şi El spre apa Iordanului ca Şi mai târziu avea să fie botezat, Ioan Îl recunoaşte drept Mesia – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” – -şi mărturiseşte că el ar fi avut păstreze aceeaşi atitudine [[smerenia|smerită]] faţă de Mântuitorul. Când ucenicii săi îl întreabă mai degrabă nevoie să fie botezat de târziu despre Iisus, iar nu inversel reafirmă cele spuse despre Mântuitorul şi se descrie pe sine doar ca „prietenul mirelui [Hristos], pentru că Iisus nu avea nevoie de pocăinţă. Primeşte însă cu smerenie să Îl boteze care stă şi ascultă pe Domnul la cererea Acestuiamire, moment în care vede cerurile deschizându[şi] se bucură cu bucurie de glasul lui”<ref>Imaginea lui Hristos-Mirele şi pe cea a „prietenilor mirelui” se regăseşte şi aude mărturia dumnezeiască: „Tu eşti Fiul Meu cel iubitla Matei 9, întru Tine am binevoit”15, Matei 25 şi pe Duhul Sfânt în chip de porumbel pogorânduMarcu 2, 19-Se deasupra 20. Iar mireasa lui Iisus Hristos este [[Biserica]] (Efeseni 5). </ref>, adăugând: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. (Matei Ioan 3,1329-1730).

Şi mai târziu avea săProbabil pentru a-i convinge pe ucenicii săi despre [[adevăr]]ul mărturiei lui şi păstreze aceeaşi atitudine smerită faţă pentru a le arăta drumul de Mântuitorul. Când ucenicii săi îl întreabă urmat mai târziu despre departe, Ioan, aflat deja în închisoare, îi trimite la Iisus, el reafirmă cele spuse despre Mântuitorul şi se descrie pe sine doar doi dintre ucenicii săi ca „prietenul mirelui [Hristos]să-L întrebe dacă El era Mesia, Cel care stă şi ascultă pe miretrebuia să vină, [iar atunci Domnul le spune: Mergeţi şi] se bucură cu bucurie de glasul lui”<ref>Imaginea spuneţi lui Hristos-Mirele Ioan cele ce aţi văzut şi pe cea a „prietenilor mirelui” cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se regăseşte şi la Matei 9curăţesc, 15surzii aud, Matei 25 morţii înviază şi Marcu 2, 19-20săracilor li se binevesteşte. Iar mireasa lui Hristos /Şi fericit este Biserica (Efeseni 5). </ref>, adăugând: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”acela care nu se va sminti întru Mine. (Ioan 3Luca 7, 2922-3023).

Probabil pentru a-i convinge pe ucenicii săi despre adevărul mărturiei lui şi pentru a le arăta drumul de urmat mai departe, Ioan, aflat deja în închisoare, îi trimite la Iisus pe doi dintre ucenicii săi ca să-L întrebe dacă El era Mesia, Cel care trebuia să vină, iar atunci Domnul le cere să îi vestească lui Ioan despre minunile Sale (Luca 7, 17-24). Hristos însuşi mărturiseşte despre Ioan că a fost prooroc „şi mai mult decât prooroc”, „cel mai mare dintre cei născuţi din femei” și, totuși, „cel mai mic în împărăţia ceruririlor este mai mare decât el”, așa cum spune [[Iisus]] (Matei 11,11). De la el încolo împărăția cerurilor se ia prin străduinţă ([http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=11 Matei 11,12]). El este mărturisitor al adevărului[[adevăr]]ului, „făclia care arde şi luminează” , de lumina căreia oamenii au vrut să se bucure o clipă (Ioan 5, 35) şi, cu cuvintele lui [[Isaia]], „înger trimis înaintea feţei Domnului ca să-I pregătească calea” (Luca 1,27).

Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla şi [[Irod Antipas]], tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept şi sfânt şi asculta sfaturile lui, dar se şi temea de el, pentru că era foarte iubit de popor. Însă sfântul Ioan nu s-a [[teama|temut]] să adreseze aspre mustrări nici lui Irod. Astfel, Ioan l-a mustrat pe faţă pe Irod Antipas, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe [[Irodiada]], soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață (Luca 14.3-4) Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Levitic 18,16; 20,21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22). De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod Antipas și pentru toate [[păcat|relele ]] pe care le făcuse (Luca 3,19). Irod Antipas l-a întemnițat pe Ioan și ar fi vrut să-l [[uciderea|omoare ]] (Matei 14,5), la fel ca și ceea ce dorea şi Irodiada (Marcu 6,24). Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Matei 14,5, Luca 20,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6,20). Irod îl şi ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu [[plăcere ]]. (Marcu 6,20).