Modificări

Înţelegerea naturii Sfintei Treimi, aşa cum apare ea la Pavel de Samosata îşi are originea în învăţăturile lui [[Teodot de Bizanţ]] (sec. al II-lea). Teodot afirma că Iisus era doar un om care fusese înzestrat cu Duhul Sfânt – argument în favoarea monoteismului care mai târziu a fost denumit [[monarhianism]]. Din această perspectivă au evoluat mai multe feluri de monarhianism, între care cea cunoscută sub numele de monarhianism [[adopţionism|adopţionist]]. Învăţăturile lui Pavel de Samosata duceau la o depersonalizare a Logosului (Cuvântul dumnezeiesc), care este redus la statutul de raţiune sau înţelepciune inerentă a lui Dumnezeu şi la o înţelegere a deofiinţimii (gr. homoousia) Cuvântului cu Tatăl care ducea la negarea existenţei personale a Cuvântului dinaintea [[Întrupare|Întrupării]].  Reprezentant de seamă al antitrinitarismului dinamic sau subordonaţionist, Pavel de Samosata a interpretat pe Logosul lui Dumnezeu ca pe o însuşire a lui Dumnezeu Unul. După Pavel de Samosata, Dumnezeu este Unul şi are numai o faţă. De aceea Iisus nu ar putea să fie Dumnezeu Însuşi, ci numai o apariţie a însuşirii lui Dumnezeu, numită Înţelepciune, Duh sau Logos. Această înţelepciune este puterea interioară a lui Iisus în virtutea căreia El a avut o viaţă fără păcat şi de aceea exemplară. Fiinţa desăvârşită şi exemplară a lui Iisus constă în aceea că El s-a subordonat Dumnezeului Cel Unul. Pentru Pavel de Samosata Logosul nu este o ipostasă sau un [[ipostas]] propriu ci este impersonal, ca şi raţiunea în om. Caracterul impersonal al Logosului arată că Logosul nu este o altă persoană deosebită de Tatăl, ci face parte din Dumnezeu. Această perspectivă şi termenul de ''homoousia '' (deofiinţime) aşa cum era folosit de Pavel au fost condamnate la Sinodul episcopilor din Antiohia din anul 269.  Includerea termenului de “homoousia” în condamnarea lui Pavel pentru [[erezie]] (în sensul în care Pavel îl folosise) avea să aibă consecinţe serioase în disputele [[hristologie|hristologice]] din secolele următoare. La [[Sinodul I Ecumenic|Primul Sinod Ecumenic]] din anul 325, episcopii au afirmat unitatea naturii (esenţei - gr. ''ousia'') divine a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, folosind termenul de ''homoousios'' (de o fiinţă/una şi aceeaşi fiinţă). Înţelegerea termenului ''homoousios'', aşa cum a fost el folosit la Sinodul de la Niceea din 325 era diferită de sensul pe care i-l dăduse Pavel şi care fusese condamnat la Sinodul din 269; însă mai târziu ereticii [[arianism|arieni]] şi [[nestorianism|nestorieni]] s-au folosit de faptul că termenul fusese asociat cu condamnarea din 269 pentru a se apăra de acuzaţiile de erezie venite din partea ortodocşilor.