'''Inchiziţia''' a fost o organizaţie judiciară înfiinţată de [[Curia Romană|papalitate ]] sau uneori de guvernământul secular<ref>http://www.britannica.com/bps/search?query=inquisition</ref> pentru a găsi, a judeca şi a condamna pe cei dovediţi presupuși vinovaţi de [[erezie.]]<ref>Definiție după enciclopedia ''Encarta '' 2006</ref> Ea . Inchiziția a funcţionat în Europa între secolele XII-XIX, în Europa Occidentală și în [[Biserica Romano-Catolică]].

Ioanei d"Arc i-au fost aduse 70 de capete de acuzare iar răspunsul răspunsurile la acestea au durat două zile. Acestea se refereau la faptul că întregul său comportament arăta blasfemie: în particular pentru că pretindea pentru vorbele sale o autoritate de revelaţie dumnezeiască, că făcea proorocii, că era adepta unui cult suspect al Numelui lui Iisus, despre care spunea că asigură mântuirea şi că poartă haine bărbăteşti. În [[Cartea Deuteronomului|Deuteronom]] se spune:,, Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău."(Deut22Deut 22.5) Poate cea mai serioasă acuzaţie era că prefera ceea ce credea ea că reprezintă ordinele lui Dumnezeu în detrimentul celor ale Bisericii. Pe parcursul procesului acuzaţiile au fost reduse la 12, care au fost trimise mai multor teologi eminenţi din Rouen şi Paris. Apoi ea a abjurat (s-a dezis) de la părerile ei şi sentinţa a fost comutată în închisoare pe viaţă sau incarcerare într-un loc folosit în mod obişnuit ca închisoare. Oricum judecătorii i-au cerut să se întoarcă la vechea sa temniţă. Vice-inchizitorul i-a poruncit să-şi pună haine bărbăteşti femeiești şi ea s-a supus. După două sau trei zile judecătorii au găsit-o îmbrăcată din nou în haine bărbăteşti. Ei i-au pus şi unele întrebări, la care ea a răspuns că vocile Sfintei Ecaterina şi Sfintei Margareta au criticat-o pentru trădarea reprezentată de abjurare. Aceste declaraţii au fost interpretate ca recădere în erezie şi pe 29 Mai judecătorii şi asesorii au convenit în unanimitate că trebuie dată pe mâna oficialilor laici pentru a fi arsă pe rug.<ref>http://www.britannica.com/EBchecked/topic/304220/Saint-Joan-of-Arc</ref>La 25 de ani după moartea sa, Biserica Catolică a rejudecat cazul şi a fost găsită nevinovată. În 1929 a fost canonizată de Papa Benedict al XV-lea, fiind sărbătorită de Biserica Catolică ca sfântă pe 30 mai.

Inchiziţia spaniolă a fost fondată cu acordul papei în 1478 la cererea regelui Ferdinand al V-lea şi a reginei Izabela I. Această Inchiziţie urma să se confrunte cu problema ,,marranos”-ilor, evrei care prin coerciţie şi presiune socială se convertiseră nesincer la creştinism. După 1502, Inchiziţia spaniolă s-a îndreptat spre convertiţii islamici similari şi de prin 1520 la persoanele suspectate de [[protestantism]]. La câţiva ani după înfiinţare papalitatea a renunţat virtual la toată supervizarea Inchiziţiei în favoarea suveranilor. Astfel Inchiziţia spaniolă a devenit un instrument mai mult al statului decât al bisericii, deşi oamenii bisericii, în special dominicanii, acţionau în cadrul acesteia. Ea a beneficiat de suportul regelui Filip al II-lea. Metodele folosite de Inchiziţia spaniolă sunt similare celor folosite în alte ţări catolice şi protestante. Marele inchizitor şi tribunalul său aveau jurisdicţie asupra tribunalelor locale din colonii precum Mexic şi Peru, care se confruntau de obicei mai mult cu vrăjitoria decât cu erezia. Istoricii au observat că multe ţinuturi protestante aveau instituţii similare Inchiziţiei spaniole, cum ar fi consistoriu de la Geneva din timpul reformatorului francez [[John Jean Calvin]]. Inchiziţia a fost suprimată în Spania în 1834.<ref>Encarta 2006</ref> Culianu arată că Gustav Henningsen şi John Tedeschi au publicat în preajma anilor 1990 rezultatele unei anchete privind Inchiziţia spaniolă bazată pe arhiva amănunţită a acesteia care conţinea rapoarte despre circa 40 000 de cazuri. ,,Marea surpriză care a urmat studiului acestor procese a fost că numai relativ puţine dintre ele se soldau cu moartea acuzatului: mai precis, 1,8 %."<ref>http://culianu.wordpress.com/2009/07/05/inchizitia-cel-mai-bun-tribunal-din-lume-i-p-culianu/</ref> ==Congregaţia Inchiziţiei== Alarmaţi de răspândirea protestantismului şi în special de penetrarea sa în Italia, Papa Paul al III-lea a urmărit atent reformatori precum cardinalul Gian Pietro Carafa şi a înfiinţat la Roma Congregaţia Inchiziţiei, cunoscută şi ca Inchiziţia Romană sau Sfântul Oficiu. Şase cardinali, printre care şi Carafa, au constituit comisia originară, ale cărei puteri s-au extins la întreaga biserică. Sfântul Oficiu era o instituţie nouă, legată de Inchiziţia medievală în mică măsură. În timp ce Inchiziţia medievală se concentra pe credinţele eronate populare, Sfântul Oficiu era în general preocupat de credinţa dreaptă de natură mai academică, în special când ea apărea în scrierile teologilor şi înalţilor clerici. În primii ani, activităţile Inchiziţiei Romane au fost modeste, restrânse aproape exclusiv la Italia. Când Carafa a devenit Papa Paul al IV-lea, el a ordonat urmărirea atentă a suspecţilor, fără să excludă episcopi şi chiar cardinali (cum ar fi prelatul englez Reginald Pole). În acelaşi timp a însărcinat Congregaţia să alcătuiască o listă de cărţi care aduc atingere credinţei sau moralei, având drept rezultat aprobarea şi publicarea primului Index de Cărţi Interzise în 1559. Deşi papii de mai târziu au temperat zelul Inchiziţiei Romane, aceştia au început să vadă Indexul ca pe un instrument de guvernare papală pentru a regulariza ordinea şi doctrina în biserică. De exemplu Galilei a fost judecat şi condamnat în 1633. În 1965 Papa Paul al VI-lea, răspunzând multor plângeri, a reorganizat Sfântul Oficiu şi l-a redenumit Congregaţia Doctrinei Credinţei.<ref>Encarta 2006</ref>