5.288 de modificări
Modificări
→Viaţa: legături interne
În anul 1775, Moldova de Nord (Bucovina) căzând sub ocupaţie austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la [[Mănăstirea Secu]], cu încuviinţarea Mitropolitului [[Gavriil Calimachi]] şi a domnitorului [[Grigorie Ghica]], în data de [[14 octombrie]], împreună cu 200 de monahi, lăsând la Dragomirna o obşte de 150 de monahi. Aici se nevoieşte patru ani, continuând aceeaşi rânduială de viaţă duhovnicească atonită, ca şi la Dragomirna. Cuviosul Paisie Velicicovski a fost stareţ la Secu de la 14 octombrie 1775 până la [[15 august]] 1779. Aşezarea pitorească şi liniştea de aici au produs asupra cuviosului şi a ucenicilor săi o impresie atât de puternică, încât în august 1779, când primeşte scrisoare din partea domnitorului Moldovei, [[Alexandru Moruzi]], şi a boierilor ţării, prin care i se cerea să fie stareţ al [[Mănăstirea Neamţ|Mănăstirii Neamţ]], el refuză. În cele din urmă însă acceptă şi, cu o parte din călugarii de la Secu, se mută la Neamţ, unificând astfel cele două mănăstiri sub povăţuirea unui singur stareţ.
Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareţ al celor două mănăstiri unificate, Neamţ - Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfinţenie acelaşi regulament de viaţă monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce priveşte rânduiala sfintelor slujbe, cât şi nevoinţa monahilor la [[chilie]]. La biserică erau datori să ia parte toţi părinţii şi fraţii, afară de cei bolnavi sau cei trimişi la ascultări. Marele stareţ venea cel dintâi la sfintele slujbe şi neîncetat se ruga cu [[rugăciunea inimii]], vărsând în taină multe lacrimi. În obştea Cuviosului Paisie de la Neamţ se aflau mai mulţi călugări, sporiţi duhovniceşte, care aveau [[darul lacrimilor]] şi al neîncetatei rugăciuni, căutând să-i urmeze întru toate părintelui lor sufletesc.
[[Spovedania]] fraţilor obştii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiţi, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de [[duhovnic]]i, care spovedeau şi îndrumau duhovniceşte întreaga obşte, iar marele stareţ supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovniceşti, cât şi în ascultările de obşte, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat şi binecuvântare. Cei neascultători primeau canon şi mustrare părintească.
