Sinodul Bisericii tuturor rușilor din 1917-1918

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 27 noiembrie 2013 12:35, autor: Vladimir-Adrian (Discuție | contribuții) (ortografie)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.


Sinodul Tuturor Ruşilor sau Soborul din 1917-1918, corect Sinodul Local al Tuturor ruşilor, a fost vârful mişcării de reformare din Biserica Rusă care îşi are începuturile spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Sinodul a început în 15 august 1917 (stil vechi), în timpul perioadei de libertate din timpul Guvernului Provizoriu şi a continuat până în 20 septembrie 1918 când represiunea guvernării bolşevice a anulat libertatea proaspăt obţinută de sub controlul guvernamental a Bisericii.

Fundal

Sinodul din 1917-1918 a fost primul sinod al Bisericii Rusiei de după acela din 1681-1682 şi primul de când Petru I l-a demis pe Patriarh şi a introdus reformele sale, inclusiv înfiinţarea Sfântului Sinod sub un procurator civil ca autoritate supremă a Bisericii. Această acţiune a dus la o diminuare cu multiple consecinţe a puterii ecleziastice şi în implicarea adâncă a statului în afacerile Bisericii. La începutul secolului al XX-lea acest aranjament ajunsese la un punct critic pentru Biserică, situaţie care va fi inflamată ulterior atunci când Ţarul Nicolae al II-lea a emis manifestul libertăţii de conştiinţă religioasă în 17 aprilie 1905. Această acţiune a compromis autoritatea Bisericii, privând-o de statutul ei special şi acordând o mai mare libertate altor grupări religioase.

Discuţii despre problemele cu care se confrunta Biserica aveau loc încă de pe la mijlocul anilor 1880, dar cu efecte pozitive reduse altul decât conştientizarea faptului că doar un sinod al Bisericii naţionale, cu puterea inerentă a acestuia conform tradiţiei Bisericii, poate duce la bun sfârşit reformele necesare. Urgenţa convocării unui sinod a atins vârful odată cu Revoluţia din 1905-1907 şi cu manifestul împăratului din 1905. Consensul larg din Biserică privind necesitatea unui sinod sub principiile conciliarităţii (sobornost) nu erau pe placul procuratorului şi nici ale împăratului. Totuşi, Ţarul Nicolae, cu nelinişte, a autorizat formarea unei Comisii Presinodale în 1906-1907. În timp ce deliberările comisiei pentru sinod au fost publicate în patru volume groase, Nicolae a amânat sinodul datorită izbucnirii revoluţiei din 1905.

Pregătiri

Revoluţia din februarie 1917 a modificat mult condiţiile deoarece răsturnarea guvernării autocrate a permis Bisericii să convoace un sinod naţional. Aproape imediat, subiectele au început să fie discutate în revistele religioase şi în congresele eparhiale iar adunările convocate în acest scop au luat în considerare reformele şi au ales delegaţi la Sinodul Bisericii Tuturor Ruşilor. În mai şi iunie 1917, Congresul Tuturor Ruşilor al Directorilor de Şcoli Bisericeşti a fost urmat de Congresul Tuturor Ruşilor al Clerului şi Laicilor. Aceste adunări au analizat subiectele propuse, au clarificat diferenţele şi, în special în Congresul Clerului şi Laicilor, au servit de comisii pregătitoare care au discutat despre reformarea Bisericii pe principiul sobornostului.

Un Sfânt Sinod reconstituit a înfiinţat un Comitet Presinodal în 29 aprilie 1917. Comitetul a formulat reguli pentru alegerea delegaţilor la Sinodul Tuturor Ruşilor şi a înfiinţat secţii de lucru care să pregătească materialul pentru deciziile Sinodului. Aceste secţiuni au pregătit instrucţiuni pentru membri şi au pregătit materiale referitoare la administraţia centrală a bisericii, despre administraţiile eparhiale, despre dreptul bisericesc, parohii, subiecte referitoare la dogme şi practicile liturgice, finanţele bisericii, relaţiile stat-biserică, monahism şi instituţiile şcolare bisericeşti.

În timpul acestor luni şi cu ajutorul materialului pregătit de Comisia Presinodală precedentă din 1906-1907 şi 1912-1916, au fost completate o agendă, regulamente şi materiale pentru sinod. Chiar şi cu nesiguranţa timpurilor din vremea guvernului provizoriu, Sinodul Local al Tuturor ruşilor a fost convocat pe 15 august 1917, dată care a fost stabilită de Sfântul Sinod în 5 iulie 1917.

Sinodul

Cu 564 de delegaţi prezenţi, Sinodul a fost deschis cu o Sfântă Liturghie la Catedrala Buneivestiri din Kremlin (Uspenskii Sobor). Dintre delegaţi, 299 erau delegaţi laici iar 265 clerici (episcopi, preoţi, diaconi, şi paracliseri). De asemenea, Sinodul a fost convocat fără prezenţa procuratorului şef, a cărui poziţie fusese desfiinţată în 5 august de către Guvernul Provizoriu. Mitropolitul de Moscova, Tihon (Belavin), a fost ales preşedinte al Sinodului cu o largă majoritate. Întâlnirile plenare ale tuturor membrilor se ţineau cu preşedintele Sinodului care ţinea agenda zilnică a Sinodului şi care lua în considerare petiţiile ca şi chestiunile personale. Toate propunerile către Sinod trebuiau făcute în scris. Cvorumul a fost stabilit la minim o treime din participanţii la Sinod. Comitetele/secţiunile au fost înfiinţate astfel încât să ia în considerare şi să întocmească proiecte de decrete legislative care urmau apoi să fie revizuite şi votate în Sinod. Numirile în diversele secţii şi comitete a fost făcută pe baza opţiunilor fiecărui membru. Fiecare secţiune era prezidată de un episcop şi păstra minutele şedinţelor.

Au fost înfiinţate trei secţiuni pentru scopuri administrative şi nouăsprezece care să ia în considerare subiecte specifice înainte de Sinod. Şase dintre acestea erau despre administraţia Bisericii, şase priveau subiecte religioase, patru aveau legătură cu educaţia religioasă iar două priveau subiecte economice şi remunerarea clerului. A mai fost stabilită o comisie specială referitor la publicaţii. Toate decretele care treceau de plen erau revizuite de Conferinţa Episcopală care era formată din toţi episcopii Sinodului şi care putea respinge orice decret în cel mult trei zile cu o majoritate de trei sferturi din voturi.

Desfăşurarea

Sesiunile de lucru ale Sinodului au continuat pe toată perioada Sinodului, cu excepţia vacanţelor de Crăciun şi de Sfintele Paşti, până când Sinodul a fost închis în septembrie 1918. Fiecare secţiune se întâlnea separat şi elabora un proiect care apoi era prezentat plenului pentru a fi discutat de toţi membrii Sinodului. La început, Sinodul a fost ocupat cu subiectele reformei şi reconstrucţiei guvernării Bisericii. Apoi au urmat celelalte subiecte.

Guvernarea Bisericii

Lucrările referitoare la guvernarea Bisericii Ruse au fost vârful lucrărilor extinse premergătoare Sinodului. Sesiunile au inclus convocarea şi organizarea viitoarelor sinoade, organizarea eparhială din interiorul Bisericii, inclusiv mărimea şi gruparea eparhiilor în districte "mitropolitane" dar şi subiecte specifice eparhiilor, reînfiinţarea Patriarhiei şi instituţionalizarea conceptului de sinod sau sobornost.

Patriarhia

Comisia însărcinată cu Administraţia Centrală a Bisericii a fost responsabilă cu subiectul reînfiinţării patriarhiei şi astfel acesta a devenit prioritatea acestei comisii. Deoarece subiectul patriarhiei fusese discutat pe larg înainte de Sinod, comisia a propus restaurarea acesteia şi şi-a concentrat atenţia pe aspectele canonice şi doctrinale aferente. Ideea reînfiinţării patriarhiei nu a fost unanimă. Comisia a subliniat faptul că conceptul principiilor duale de sobornost şi patriarhie derivau din învăţăturile de bază ale Creştinismului Ortodox. A fost convocată o sesiune plenară a Sinodului care să decidă asupra subiectului reînfiinţării în 11 octombrie. De la o listă iniţială de 51 de vorbitori despre acest subiect, lista acestora a crescut la 95 înainte de Sinod, de aceea în 25 octombrie 1917 s-a votat să nu mai fie admişi alţi vorbitori iar fiecare dintre aceştia să se rezume la cincisprezece minute. De asemenea, în 25 octombrie a avut loc şi revoluţia bolşevică. Apoi, în 28 octombrie Sinodul a admis un decret care prevedea că administraţia Bisericii Ortodoxe Ruse va fi condusă de un patriarh, care va fi considerat "primul dintre episcopi egali cu el" şi care este subordonat şi dă socoteală în faţa unui sobor naţional, acesta din urmă având puterea supremă legislativă, administrativă, juridică şi de inspecţie în Biserică. Astfel, Sinodul nu doar a reinstaurat patriarhia ci a şi definit autoritatea şi limitele sale.

Patriarhul Tihon

Între 30 octombrie şi 4 noiembrie, Sinodul a stabilit procedura de alegere a noului patriarh, hotărând că patriarhul tras la sorţi dintre trei candidaţi care vor avea cele mai multe voturi ale membrilor Sinodului. În 5 noiembrie, un stareţ (bătrân înţelept) a extras numele noului patriarh, Mitropolitul Tihon (Belavin) de Moscova, care a devenit Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii. În 21 noiembrie 1917 a fost instalat Mitropolitul Tihon ca primul patriarh al Bisericii Ruse de la începutul secolului al XVIII-lea printr-o ceremonie deosebită. Întronarea a avut loc la Catedrala Buneivestiri din Moscova.

Pe măsură ce natura revoluţiei bolşevice devenea din ce în ce mai evidentă, în 25 ianuarie 1918, Sinodul a emis un decret prin care cerea Patriarhului să-şi stabilească un succesor ca măsură de precauţie pentru Biserică: "în caz de boală, deces sau alte evenimente tragice posibile pentru Patriarh, s-a hotărât să i se ceară să-şi aleagă câţiva Locum Tenens ai tronului patriarhal, care în ordinea vârstei lor să continue autoritatea patriarhului, succedându-l în deplină legalitate."

Sfântul Sinod

Sinodul a înfiinţat un nou Sfânt Sinod printr-un decret în 7 decembrie 1917. Noul Sinod ea format din doisprezece membri, cu patriarhul ca preşedinte şi mitropolitul de Kiev ca membru permanent ex officio. Sinodul trebuia să selecteze şase episcopi pentru trei ani. Cinci episcopi aleşi pentru un an trebuiau aleşi din cinci regiuni, câte unul din fiecare regiune, care erau constituite fiecare din treisprezece sau patrusprezece eparhii. Misiunile din America de Nord, Japonia, China şi Urmii erau incluse în regiunea siberiană şi participau la şedinţele sinodului maxim şase luni. Astfel, Sinodul mare se asigura că Sfântul Sinod permanent va avea problematica şi componenţa diversă şi evita formarea unor grupuri ilegitime de interese în cadrul Sinodului aşa cum se întâmplase în vremurile imperiului.

În 8 decembrie, Sinodul a emis un decret prin care a stabilit funcţiile şi competenţele Sinodului permanent. Acesta avea responsabilitatea pentru administrarea vieţii interne a bisericii şi avea stabilite patru zone de competenţă: doctrina religioasă, slujbele bisericii, educaţie şi administraţie şi disciplină.

Consiliul Suprem al Bisericii

De asemenea, Sinodul mare a înfiinţat un al doilea grup central sub forma unui Consiliu Suprem al Bisericii care urma să funcţioneze în paralele cu Sinodul permanent. Acest consiliu, cu patriarhul ca preşedinte era însărcinat cu Sinoadele naţionale şi locale. Consiliul era format din cincisprezece membri şi preşedinte. Trei membri erau aleşi de Sinod din rândurile acestuia iar doisprezece erau aleşi pe termen de trei ani de Sinodul naţional. Aceşti doisprezece erau un călugăr, cinci preoţi de mir şi şase laici.

Sinodul mare a însărcinat Consiliul cu administrarea aspectelor economice şi sociale în cinci zone de competenţă: administraţie, economie, educaţie, inspecţie şi supervizare şi aspecte legale.

De asemenea, Sinodul mare a stabilit zonele unde era necesară conlucrarea Sinodului permanent cu Consiliul. Acestea includeau zonele care cuprindeau subiecte comune spirituale şi seculare.

Administraţia eparhială

Sinodul mare a luat în discuţie subiectele şi propunerile Comisiei de administraţie eparhială. În aplicarea principiului Sobornost eparhiei, Comisia a considerat fiecare eparhie ca o "mică biserică" ceea ce solicita participarea episcopilor, clerului şi laicilor până la nivelul de protopopiat. Discuţiile pe aceste subiecte au fost foarte aprinse, până acolo încât Comisia a fost nevoită să creeze o comisie de reconciliere.

Subiectul alegerii episcopului eparhial a rămas unul dificil. În februarie 1918, stabilind rolul episcopului, Sinodul mare a specificat faptul că episcopul va putea fi ales numai după ce scaunul rămânea vacant. Eparhia va alege episcopul cu cel puţin două treimi din numărul de voturi, dintre candidaţii propuşi de episcopii locali sau de Sfântul Sinod şi confirmaţi de către autorităţile bisericeşti centrale. Îngrijorările referitoare la aspectele practice ale acestei metode au fost exprimate prin numeroase opţiuni la şedinţele plenare. Mai târziu, în 18 iulie 1918, delegaţii au cerut renunţarea la decret din cauza perioadei dificile pe care o trăim

Cât priveşte biserica naţională şi sinodul ei, adunarea eparhială, cu episcopii ei, a fost declarată organul suprem al administraţiei eparhiale. În mod similar, eparhia a fost împărţită într-un număr de protopopiate formate fiecare din mai multe parohii, cu un preot ca lider şi asistat de doi clerici şi doi laici. Adunările protopopiatelor alegeau aceşti oficiali.

În perioada imperială existau eparhii foarte mari, unele aproape de 2000 de parohii, care ridicau întrebări referitoare la pierderea contactului episcopului cu poporul său. Ca răspuns la această situaţie, chiar şi înaintea Sinodului mare au fost făcute petiţii pentru împărţirea acestor eparhii în unele mai mici. Pentru a corecta situaţia, Episcopul Serafim de Staritsk a prezentat o propunere de a înfiinţa noi eparhii şi vicariate. În prima fază, Sinodul a emis un decret în 15 aprilie 1918 stabilind episcopi vicari în cadrul eparhiilor deja existente cu intenţia ca vicarii să administreze independent vicariatele, sub supervizarea generală a episcopului eparhial. Apoi, în 8 august 1918, Sinodul a înfiinţat eparhii şi vicariate cu intenţia ca, sub îndrumarea episcopului eparhial, grupuri de protopopiate să se întâlnească în adunări şi să formeze eparhii noi care să fie apoi oficializate de administraţia centrală a Bisericii.

Mitropoliile

În ultima zi a Sinodului, 20 septembrie 1918, acesta a adoptat un decret care stabilea, în principiu, formarea de grupuri de eparhii organizate. Ideea unor astfel de unităţi situate între eparhiile individuale şi administraţia patriarhală/sinodală se discuta de zeci de ani, dacă nu de secole, ca un mijloc de a aduce ierarhia mai aproape de credincioşi. Consecinţele unei astfel de mişcări au fost discutate pe larg în timpul Sinodului, atât pro cât şi contra. Ideea era să fie formate grupuri neoficiale de patru sau cinci eparhii, folosind expresia de 'prim episcop' pentru episcopul cel mai în vârstă cu scopul, nu de a introduce o altă pătură oficială a administraţiei care ar fi încurajat, printre altele, schisma. Ideea a fost dezvoltată în sensul introducerii acestor schimbări pe principiul sobornost. Folosirea termenului de 'regiuni kitropolitane' a fost evitată deoarece Comisia dorea evitarea ideii de înfiinţare a rangului de mitropolit care în practica rusă era mai mare decât rangul de arhiepiscop. Pe lângă acestea, decretul a lăsat pe seama administraţiei centrale realizarea acestui deziderat deoarece continuarea Sinodului devenea din ce în ce mai dificilă în Rusia bolşevică.

Parohia

Alte comisii ale Sinodului au propus reforme pentru parohii şi pentru viaţa la nivel parohial. Astfel de subiecte, cum ar fi împărţirea veniturilor parohiei între echipa parohială, revitalizarea vieţii parohiale, statutul parohiei şi rolul femeii în Biserică inclusiv subiectul diaconiţelor, au fost discutate în mod viguros. Un decret al Sinodului din 17 noiembrie 1917 a stabilit împărţirea venitului parohiei între membrii echipei parohiale, atribuind preotului 46 %, diaconului 31 % şi paracliserul 23 %. Această formulă nu a fost primită bine de membrii clerului care şi-au văzut partea micşorată cu 6 % pe seama creşterii în cazul paracliserului. În 20 aprilie 1918, Sinodul a adoptat Statutul parohiei. Acest statut definea parohia ca o societate a clerului şi laicilor ortodocşi unitară, dintr-o localitate, în jurul unui edificiu ecleziastic, sub administraţia unui episcop şi condusă de un preot numit de episcop. Parohia trebuia să ţină înregistrări ale fiecărui membru parohian şi să ţină statistici vitale. Administraţia parohială era realizată de o echipă formată din cler şi laici şi o adunare care trebuia să se întâlnească de două ori pe an pentru a lua în discuţie întreţinerea clădirilor, alegerea secretarilor parohiei, suportul financiar al clerului, menţinerea înregistrărilor parohiei şi să supervizeze şcolile eparhiale. Femeile puteau participa în aceste adunări şi servi ca "starosta".

Viaţa liturgică

Numeroase aspecte referitoare la viaţa liturgică au fost prezentate de Comisia de servicii divine, omiletici şi biserici, (condusă de Arhiepiscopul Evlogii de Volhynia, ulterior al emigraţiei pariziene). Printre aspectele dezbătute se situau purtarea fără nici un fel de grijă atât a propovăduitorilor din rândul clerului cât şi a laicilor, tipicul, vânzarea de obiecte în spaţiul sfânt al bisericii fără legătură cu slujbele, datinile posturilor, reforma calendarului, căsătoria şi divorţul, aspecte despre celibat şi căsătorie. Dezordinea răsturnării bolşevice a deteriorat serios atmosfera dezbaterilor şi condiţiile desfăşurării vieţii bisericeşti. Majoritatea eforturilor comisiei nu au mai ajuns în plenul Sinodului. A fost emis un decret al comisiei intitulat "Despre propovăduirea bisericii" în plenul zilei de 1 decembrie 1917, dar prin închiderea Sinodului în septembrie 1918, doar o parte din munca comisiei a fost luată în discuţie, fără să fie luată, însă, nici o decizie.

Reforma calendarului a fost luată în dezbatere ţinând cont de dificultăţile unei tranziţii line la calendarul modern, cum ar fi modelul Medler din anii 1860. Dar, prin decretul bolşevic din 26 ianuarie 1918 care făcea calendarul gregorian calendar civil, cu 14 februarie (sn) urmând după 1 februarie (sv), majoritatea discuţiilor au devenit contestabile. Astfel, în 30 ianuarie 1918, Sinodul a aprobat propunerea comisiei de a rămâne la calendarul de stil vechi, folosit în paralel cu calendarul de stil nou.

Problemele cauzate de controlul Bisericii asupra legilor căsătoriei şi divorţului din Rusia erau dezbătute de zeci de ani. Nevoia relaxării stricteţii legilor care admiteau doar patru motive de divorţ (adulterul, abandonul, incapacitatea sexuală şi incapacitatea mintală) fusese recunoscută atât de guvernul imperial cât şi de Biserică. În timp ce decretul bolşevic din 20 decembrie 1917 a eliminat controlul Bisericii asupra căsătoriei şi divorţului, Biserica a refuzat categoric să recunoască acest lucru, mergând până acolo încât credincioşii erau preocupaţi şi îi considerau pe cei căsătoriţi în Biserică ca fiind adulterini dacă divorţau într-o instanţă civilă şi se recăsătoreau. În atmosfera controlului civil asupra căsătoriei şi divorţului, Sinodul a continuat dezbaterea adaptării poziţiei ecleziastice despre divorţ în lumea modernă şi a adoptat un decret cu amendamente chiar înainte de închiderea Sinodului, reguli care extindeau terenul pentru divorţurile pe care trebuiau să le judece tribunalele ecleziastice.

Relaţia Biserică-stat

Relaţia dintre Biserică şi stat, bazată pe principiul simfoniei, se desfăşura prin dispute şi negocieri. Acest adevăr din vremea statului şi imperiului rus era dovedit de relaţia dintre Ivan al IV-lea şi Mitropolitul Filip şi dintre Alexis şi Patriarhul Nikon. Prin reformele lui Petru I, Biserica a devenit subordonată statului, devenind chiar un departament al acestuia. Odată cu revoluţia din februarie1917, Biserica a încercat să stabilească noi relaţii în care Biserica să fie independentă pe deplin de stat chiar dacă ar mai fi depins de stat pentru finanţare. Acestă speranţă de relaţie a fost propusă de Comitetul Presinodal. Concepţia de la baza acestei propuneri a fost prezentaă în Sinod şi a fost formulată într-un proiect care a fost luat în discuţie în plenul Sinodului în 13 noiembrie 1917. Nu putea fi un moment mai nepotrivit.

Faptul că nici un fel de guvernare nu a existat a fost confirmat de S.N. Bulgakov, care a prezentat o schiţă de decret pregătită de Comisia relaţii Biserică-stat. În continuare, Bulgakov a considerat necesar să fie prezentată Sinodului către membrii Bisericii, care este Biserica ecumenică, şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Au fost aduse şi câteva argumente teoretice care provocau ideea unei Biserici, cum ar fi subiectul menţinerii misiunilor din Japonia, China şi America sub propria lor guvernare civilă. Ideile au fost formulate într-un decret al Sinodului din 2 decembrie 1917 care stabileau condiţiile pe care trebuia să le respecte un guvern privind libertatea şi independenţa Bisericii Rusiei.

Ideile Sinodului au devenit repede irelevante deoarece noul guvern bolşevic a emis un decret în 23 ianuarie 1918, prin care a separat biserica de stat. În plus, decretul nega existenţa Bisericii ca entitate juridică şi îi refuza orice drept de proprietate. Dificultăţile întâmpinate de Biserică, care au devenit copleşitoare odată cu pierderea finanţării atunci când guvernul provizoriu a eşuat, au devenit insurmontabile atunci când bolşevicii au început să confişte banii, fondurile monetare şi proprietăţile Bisericii. O dată cu proprietăţile au fost confiscate şi presele de tipărit, ceea ce a dus rapid la imposibilitatea Bisericii de a comunica cu credincioşii şi cu Biserica extinsă. Apoi, clerul şi-a pierdut privilegiile şi a devenit obiectul persecuţiilor. Biserica a aflat repede că nu mai are nici o influenţă sau putere de a se opune noului guvern.

Clerul şi-a pierdut privilegiile, drepturile civile şi s-a găsit fără resurse, cu perspectiva de a fi recrutat în armata roşie. În ianuarie 1918, Sinodul a început să afle despre multe cazuri de clerici, inclusiv episcopi, care fuseseră întemniţaţi şi primiseră moarte mucenicească. Printre aceştia se aflau şi mulţi membrii ai Sinodului, printre care Mitropolitul Vladimir de Kiev, care fusese preşedintele Comisiei de disciplină ecleziastică, Arhiepiscopul Andronik de Perm, preşedinte al Comisiei statutului legal şi economic al clerului şi Episcopul Germogen de Tobol'sk.

Arhiepiscopul Adronik ca Episcop de Kyoto

Sinodul a continuat să emită decrete într-o încercare de a unii clerul şi parohienii în apărarea proprietăţilor Bisericii, pentru a ajuta la eliberarea celor închişi, pentru a le ajuta familiile, pentru a comunica cu autorităţile, dar cu un efect aproape nul.

Închiderea Sinodului

Sinodul şi-a început lucrările în 15 august 1917 şi a continuat în sesiune cu excepţia vacanţelor de Crăciun şi Sfintele Paşti. Finanţele au fost disponibile pentru susţinerea Sinodului până prin septembrie 1918, când secretarul Sinodului, V.P. Shein, făcea cunoscut faptul că adunarea nu se mai putea întâlni în continuare. Înţelegând faptul că nu se vor mai putea face alegeri pentru un Sinod viitor, care conform regulilor trebuia să se ţină peste trei ani, Sinodul a votat reţinerea puterilor sale până când un nou Sinod era împuternicit şi a acordat Patriarhului autoritatea de a reconvoca actualul Sinod după cum dorea. Astfel, Sinodul a încercat să lase un mesaj de asigurare că aspectele neterminate vor fi finalizate într-un sfârşit. Cu această decizie, Sinodul s-a încheiat în 20 septembrie 1918.

Concluzie

Idealurile Sobornost aşa cum au fost ele întruchipate în activitatea şi decretele Sinodului erau născute moarte în Rusia din cauza ascensiunii bolşevicilor, cu excepţia celor preluate de aceştia, distorsionate şi utilizate de mişcarea bisericii vii sau renovate sprijinite de bolşevici ca o mişcare contrară Bisericii canonice. Aceste idei au fost menţinute în viaţă de emigraţia rusă, în special în Paris, Franţa şi aplicate la dezvoltarea organizării misiunile ruse din afara ţării. Din cauza experienţelor devastatoare din Biserica Rusă în epoca bolşevică, reabilitarea acestor idealuri în Biserica Rusă este încă un subiect pentru viitor.

Izvoare

  • George T. Kosar, Russian Orthodoxy in Crisis and Revolution: The Church Council of 1917-1918, ProQuest Information and Learning Company, 2003, UMI MicroForm 3116620. A dissertation accepted and approved by the Faculty of Brandeis University

Referinţe

Legături externe