Sfinți: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Cetele sfinţilor)
(Legături externe)
(Nu s-au afișat 17 versiuni intermediare efectuate de alți 5 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
[[Image:All saints.jpg|right|frame|Icoana Tuturor Sfinţilor]]
+
{{Articol de calitate}}
'''Sfinţii''' sunt persoane care au rămas în conştiinţa [[Biserica|Bisericii]] ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harul lui Dumnezeu, "fiu al Tatălui" şi "prieten al Mirelui Hristos", şi care astfel se roagă / mijloceşte pentru creştinii care-i cer ajutorul.
+
[[Image:All saints.jpg|right|frame|Icoana Tuturor Sfinților]]
 +
'''Sfinții''' sunt persoane care au rămas în conștiința [[Biserică|Bisericii]] ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harul lui [[Sfânta Treime|Dumnezeu]], „fiu al Tatălui” și „prieten al Mirelui Hristos”, și care astfel se roagă / mijlocește pentru creștinii care-i cer ajutorul.
  
==Cetele sfinţilor==
+
==Cetele sfinților==
În timp, s-a produs în liturghia şi spiritualitatea ortodoxă o împărţire a sfinţilor în mai multe grupe, sau "cete":
+
În timp, s-a produs în liturghia și spiritualitatea ortodoxă o împărțire a sfinților în mai multe grupe, sau „cete”:
 
*[[mucenic]]ii
 
*[[mucenic]]ii
 
*[[mărturisitor]]ii
 
*[[mărturisitor]]ii
*[[Cuvios|cuvioşii]] (uneori cu subgrupe, ca: [[stâlpnic]]ii, [[păscător]]ii, preacuvioşii, întemeietorii monahismului, sihaştrii etc.)
+
*[[Cuvios|cuvioșii]] (uneori cu subgrupe, ca: [[stâlpnic]]ii, [[păscător]]ii, preacuvioșii, întemeietorii monahismului, [[Călugăr|sihaștrii]] etc.)
 
*[[apostol]]ii
 
*[[apostol]]ii
*sfinţii [[ierarh]]i / [[episcop]]i
+
*sfinții [[ierarh]]i / [[episcop]]i
*[[proroc]]ii (din [[Vechiul Testament]])
+
*[[prooroc]]ii (din [[Vechiul Testament]])
*doctorii fără de arginţi
+
*doctorii fără de arginți
*sfinţii [[imnograf]]i
+
*sfinții [[Imnografie|imnografi]]
*sfinţii [[iconograf]]i
+
*sfinții [[Iconografie|iconografi]]
 
*[[Nebun pentru Hristos|nebunii pentru Hristos]]
 
*[[Nebun pentru Hristos|nebunii pentru Hristos]]
  
Mulţi sfinţi se numesc cu apelativul "făcător de minuni", fără ca aceasta se reprezinte o ceată aparte.
+
Pentru că au făcut minuni în timpul vieții lor și fac și după moarte, mulți sfinți se numesc cu apelativul [[făcător de minuni]], fără ca aceasta se reprezinte o ceată aparte.
  
Unii sfinţi din Occident sunt numiţi de [[sinxar]]ele ortodoxe cu numirea de "fericitul N." (ca: Fericitul Augustin - a cărui pomenire se face pe [[15 iunie]] -, Fericitul Ieronim etc.).
+
Unii sfinți din Occident sunt numiți de [[sinaxar]]ele ortodoxe cu numirea de „fericitul N.(ca: Fericitul [[Augustin de Hipona|Augustin]] - a cărui pomenire se face pe [[15 iunie]] -, Fericitul [[Ieronim]] etc.).
  
Sfinţii Vechiului Testament sunt adesea numiţi de sinaxare cu numirea de "dreptul N." (ca: Dreptul [[Finees]] - [[12 martie]] -, Dreptul [[Iezechia]] - [[28 august]]) ori cu numirea de "sfântul şi dreptul N." (ca: Sfântul şi Dreptul Iov - [[6 mai]] -, "sfântul şi dreptul Simeon" - [[3 februarie]])
+
Sfinții din [[Vechiul Testament]] sunt adesea numiți de sinaxare cu numirea de „dreptul N.(ca: Dreptul [[Finees]] - [[12 martie]] -, Dreptul [[Iezechia]] - [[28 august]]) ori cu numirea de „sfântul și dreptul N.(ca: Sfântul și Dreptul [[Iov]] - [[6 mai]] -, „Sfântul și Dreptul [[Simeon, primitorul de Dumnezeu|Simeon]]” - [[3 februarie]]).
  
Sfinţii împăraţi şi regi sunt adesea numiţi de sinaxare "binecredincioşi" sau "dreptcredincioşi" (cf. [[Iustinian]] şi Teodora - [[14 noiembrie]]).
+
Sfinții împărați și regi sunt adesea numiți de sinaxare „binecredincioși” sau „dreptcredincioși” (ca [[Iustinian]] și [[Teodora Împărăteasa|Teodora]] - [[14 noiembrie]]).
  
==Cultul sfinţilor==
+
==Titlurile sfinților==
Studiile [[aghiografie|aghiografice]] din secolul XX{{Ref|1}} au arătat că punctul de plecare al cultului sfinţilor în primele secole ale creştinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiţi de adunarea locală a credincioşilor adunaţi în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau şi moaştele lui), în ziua pomenirii [[moartea|morţii]] sale, adică naşterea la [[viaţa veşnică]].
+
''A se vedea articolul complet: '''[[Titlurile sfinților]]'''.''
  
Mucenicii erau "eroii credinţei", şi, după înţelegerea creştină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului - de aceea creştinii i-au cinstit ca sfinţi imediat din momentul morţii lor.  
+
==Canonizarea sfinților==
 +
''A se vedea articolul complet: '''[[Proslăvire]]'''.''
  
Odată cu pacea Bisericii (oprirea [[persecuţie|persecuţiilor]], pe vremea împăratului [[Constantin cel Mare]]), cultul mucenicilor se dezvoltă şi se delocalizează: "În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune aşa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depăşeşte încet-încet limitele iniţial reduse în care se făcea ea iniţial. La început fiecare Biserică îşi cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalţi; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine" {{Ref|2}} În consecinţă, [[martirologiu|martirologiile]] locale se îmbogăţesc mai întâi de mucenici străini, şi, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se intruduce pe cale excepţională primesc aceeaşi cinste ca şi cei vechi {{Ref|3}}.
+
==Cultul sfinților==
 +
Studiile [[Hagiografie|hagiografice]] din secolul al XX-lea <ref>În special două, de referință, ale bollandistului Hippolyte Delehaye: ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. ; și: ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.</ref> au arătat că punctul de plecare al cultului sfinților în primele secole ale creștinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiți de adunarea locală a credincioșilor adunați în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau și moaștele lui), în ziua pomenirii [[moartea|morții]] sale, adică nașterea la [[viața veșnică]].
  
Dar această evoluţie nu se va opri aici. "Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, şi pe [[episcop]]i" {{Ref|4}}. Mai apoi, alte şi alte nume au început să îngoaşe listele, peste tot. "Astfel, unii din cei mai mari sfinţi din [[Noul Testament]] sunt prăznuiţi în săptămâna [[Crăciunul]]ui: Sf. Ştefan, Sfinţii Iacov şi Ioan, Sfinţii Petru şi Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului IV. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în [[Vechiul Testament]] cât şi în [[Noul Testament]], şi-au găsit locul în pomenirea plină de recunoştinţă a Bisericii (...). Vine apoi şi vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilaţi mucenicilor marii asceţi şi alte personale cunoscute pentru sfinţenia vieţii lor". {{Ref|5}}
+
Mucenicii erau „eroii credinței”, și, după înțelegerea creștină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului - de aceea creștinii i-au cinstit ca sfinți imediat din momentul morții lor.
  
Această nouă evoluţie era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creştine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiţi "[[mărturisitor]]i ai credinţiei", iar mai apoi asupra asceţilor.
+
Odată cu pacea Bisericii (oprirea [[Persecuții împotriva creștinilor|persecuțiilor]], pe vremea împăratului [[Constantin cel Mare]]), cultul mucenicilor se dezvoltă și se delocalizează: „În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune așa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depășește încet-încet limitele inițial reduse în care se făcea ea inițial. La început fiecare Biserică își cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalți; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 91.</ref>. În consecință, [[martirologiu|martirologiile]] locale se îmbogățesc mai întâi de mucenici străini, și, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se introduce pe cale excepțională primesc aceeași cinste ca și cei vechi <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 93.</ref>.
  
Mulţi scriitori bisericeşti dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credinţă, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conştiinţei, mucenicia voinţei, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge. {{Ref|6}}
+
Dar această evoluție nu se va opri aici. „Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, și pe [[episcop]]i” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 94.</ref>. Mai apoi, alte și alte nume au început să îngroașe listele, peste tot. „Astfel, unii din cei mai mari sfinți din [[Noul Testament]] sunt prăznuiți în săptămâna [[Crăciun]]ului: Sf. Ștefan, Sfinții Iacov și Ioan, Sfinții Petru și Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului al IV-lea. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în [[Vechiul Testament]] cât și în [[Noul Testament]], și-au găsit locul în pomenirea plină de recunoștință a Bisericii (...). Vine apoi și vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilați mucenicilor marii asceți și alte personale cunoscute pentru sfințenia vieții lor.” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', pp. 95-96.</ref>
 +
 
 +
Această nouă evoluție era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creștine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiți „[[mărturisitor]]i ai credinței”, iar mai apoi asupra asceților.
 +
 
 +
Mulți scriitori bisericești dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credință, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conștiinței, mucenicia voinței, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge. <ref>H. Delehaye prezintă această dezvoltare cu un număr important și variat de exemple din scriitorii bisericești în:  ''Sanctus...'', cap.3 : «Du martyr au confesseur», p. 109-121. A se vedea și: Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.</ref>
 +
 
 +
==Citate==
 +
*„Sfinții s-au întrupat în Hristos și s-au hristificat, încât au izbutit să înfăptuiască ceea ce Dumnezeu a lăsat ca țel existenței omenești: ei au devenit „dumnezei după har” și „hristoși după har”, așa cum ne-a vestit într-un mod atât de expresiv Sfântul [[Simeon Noul Teolog]].”  (Părintele [[Iustin Popovici]])
  
 
==Surse==
 
==Surse==
 
*[[Hippolyte Delehaye]], ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp.  
 
*[[Hippolyte Delehaye]], ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp.  
 
*Hippolyte Delehaye, ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.
 
*Hippolyte Delehaye, ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.
*Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.
+
*Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956: studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.
  
 
==Note==
 
==Note==
{{Notă|1}} În special două, de referinţă, ale bollandistului Hippolyte Delehaye: ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. ; şi: ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.<br>
+
<references/>
{{Notă|2}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 91.<br>
 
{{Notă|3}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 93.<br>
 
{{Notă|4}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 94.<br>
 
{{Notă|5}} H. Delehaye, ''Les origines...'', pp. 95-96.<br>
 
{{Notă|6}} H. Delehaye prezintă această dezvoltare cu un număr important şi variat de exemple din scriitorii bisericeşti în:  ''Sanctus...'', cap.3 : « Du martyr au confesseur », p. 109-121. A se vedea şi: Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.<br>
 
  
 
==Legături externe==
 
==Legături externe==
*[http://www.nistea.com/antonie-matta_ro.htm Pogorârea Duhului Sfânt şi viaţa monastică] - fragment din volumul: Père Matta el-Maskin, ''Saint Antoine, ascète selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine d'après la tradition arabe'', Spiritualité Orientale (SO 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.
+
*[http://www.nistea.com/antonie-matta_ro.htm Pogorârea Duhului Sfânt și viața monastică] - fragment din volumul: Père Matta el-Maskin, ''Saint Antoine, ascète selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine d'après la tradition arabe'', Spiritualité Orientale (SO 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.
 
*[http://www.nistea.com/eseu_mijlocire.htm Un aspect al mijlocirii] - un eseu de Iulian Nistea
 
*[http://www.nistea.com/eseu_mijlocire.htm Un aspect al mijlocirii] - un eseu de Iulian Nistea
  
 +
{{Sfinţi}}
  
 
+
[[Categorie:Sfinți|*]]
[[Categorie:Sfinţi]]
 
 
[[Categorie:Spiritualitate]]
 
[[Categorie:Spiritualitate]]
 +
[[Categorie:Articole de calitate]]
  
 
[[en:Saint]]
 
[[en:Saint]]
 +
[[fr:Saints]]

Versiunea de la data 11 august 2014 18:50

LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Icoana Tuturor Sfinților

Sfinții sunt persoane care au rămas în conștiința Bisericii ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harul lui Dumnezeu, „fiu al Tatălui” și „prieten al Mirelui Hristos”, și care astfel se roagă / mijlocește pentru creștinii care-i cer ajutorul.

Cetele sfinților

În timp, s-a produs în liturghia și spiritualitatea ortodoxă o împărțire a sfinților în mai multe grupe, sau „cete”:

Pentru că au făcut minuni în timpul vieții lor și fac și după moarte, mulți sfinți se numesc cu apelativul făcător de minuni, fără ca aceasta se reprezinte o ceată aparte.

Unii sfinți din Occident sunt numiți de sinaxarele ortodoxe cu numirea de „fericitul N.” (ca: Fericitul Augustin - a cărui pomenire se face pe 15 iunie -, Fericitul Ieronim etc.).

Sfinții din Vechiul Testament sunt adesea numiți de sinaxare cu numirea de „dreptul N.” (ca: Dreptul Finees - 12 martie -, Dreptul Iezechia - 28 august) ori cu numirea de „sfântul și dreptul N.” (ca: Sfântul și Dreptul Iov - 6 mai -, „Sfântul și Dreptul Simeon” - 3 februarie).

Sfinții împărați și regi sunt adesea numiți de sinaxare „binecredincioși” sau „dreptcredincioși” (ca Iustinian și Teodora - 14 noiembrie).

Titlurile sfinților

A se vedea articolul complet: Titlurile sfinților.

Canonizarea sfinților

A se vedea articolul complet: Proslăvire.

Cultul sfinților

Studiile hagiografice din secolul al XX-lea [1] au arătat că punctul de plecare al cultului sfinților în primele secole ale creștinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiți de adunarea locală a credincioșilor adunați în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau și moaștele lui), în ziua pomenirii morții sale, adică nașterea la viața veșnică.

Mucenicii erau „eroii credinței”, și, după înțelegerea creștină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului - de aceea creștinii i-au cinstit ca sfinți imediat din momentul morții lor.

Odată cu pacea Bisericii (oprirea persecuțiilor, pe vremea împăratului Constantin cel Mare), cultul mucenicilor se dezvoltă și se delocalizează: „În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune așa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depășește încet-încet limitele inițial reduse în care se făcea ea inițial. La început fiecare Biserică își cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalți; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine” [2]. În consecință, martirologiile locale se îmbogățesc mai întâi de mucenici străini, și, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se introduce pe cale excepțională primesc aceeași cinste ca și cei vechi [3].

Dar această evoluție nu se va opri aici. „Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, și pe episcopi[4]. Mai apoi, alte și alte nume au început să îngroașe listele, peste tot. „Astfel, unii din cei mai mari sfinți din Noul Testament sunt prăznuiți în săptămâna Crăciunului: Sf. Ștefan, Sfinții Iacov și Ioan, Sfinții Petru și Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului al IV-lea. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, și-au găsit locul în pomenirea plină de recunoștință a Bisericii (...). Vine apoi și vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilați mucenicilor marii asceți și alte personale cunoscute pentru sfințenia vieții lor.” [5]

Această nouă evoluție era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creștine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiți „mărturisitori ai credinței”, iar mai apoi asupra asceților.

Mulți scriitori bisericești dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credință, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conștiinței, mucenicia voinței, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge. [6]

Citate

  • „Sfinții s-au întrupat în Hristos și s-au hristificat, încât au izbutit să înfăptuiască ceea ce Dumnezeu a lăsat ca țel existenței omenești: ei au devenit „dumnezei după har” și „hristoși după har”, așa cum ne-a vestit într-un mod atât de expresiv Sfântul Simeon Noul Teolog.” (Părintele Iustin Popovici)

Surse

  • Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp.
  • Hippolyte Delehaye, Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.
  • Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: Antonius Magnus Eremita 356-1956: studia ad antiquum monachismum spectantia (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.

Note

  1. În special două, de referință, ale bollandistului Hippolyte Delehaye: Les origines du culte des martyrs (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. ; și: Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.
  2. H. Delehaye, Les origines..., p. 91.
  3. H. Delehaye, Les origines..., p. 93.
  4. H. Delehaye, Les origines..., p. 94.
  5. H. Delehaye, Les origines..., pp. 95-96.
  6. H. Delehaye prezintă această dezvoltare cu un număr important și variat de exemple din scriitorii bisericești în: Sanctus..., cap.3 : «Du martyr au confesseur», p. 109-121. A se vedea și: Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.

Legături externe

SFINȚI
Articole generale: Sfânt (despre sfințenie) - Sfinți (despre sfinți) - Sfințire (despre sfințiri)
Epoci: Sfinți (cronologie) - Sfinți români (cronologie)
Cetele sfinților: Mucenici (categorie) - Mărturisitori (categorie) - Apostoli (categorie) - Cuvioși (categorie) - Făcători de minuni (categorie) - Maica Domnului (categorie)