Serghie de Radonej

Viaţa Sfântului Serghie de Radonej

Fișier:Serghie de la Radonej.jpg

Sf. Serghie din Radonej

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie s-a născut în cetatea Rostovului, din părinţi binecredincioşi, pe nume Chiril şi Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci, intrând oarecând mama lui după obiceiul său în Biserica, la Sfânta Liturghie, şi având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sf. Evanghelie pruncul a glasuit, încat au auzit toţi cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul. Şi când preotul a glasuit “Sfintele sfinţilor”, a treia oară s-a auzit, glasul pruncului din pântecele mamei. Din aceasta au, înteles toţi că o să se arate mare luminator lumii şi slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum Sfântul Ioan Botezătorul a saltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, aşa şi acesta a saltat înaintea Domnului în sfânta biserica. Deci s-a cuprins de frică şi de spaimă mama lui de minunea aceea, şi toţi cei ce auzisera se mirau foarte. Iar după acestea s-au implinit zilele naşterii şi a născut fiu şi i-a pus numele Vartolomeu. Şi, de când s-a născut, nu sugea Miercurea şi Vinerea niciodata şi nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătuăa a înfranării şi a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în varsta cea desavarşita. Iar fiind de sapte ani a fost dat la învăţătura carţii, dar nu învăţa lesne, căci era zabavnic la minte. Şi cu multă şilinta il învăţa pe el dascălul, insa cu greu sporea ceva. Aceasta era insa după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înţelegerea carţii.

Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava - căci iubea din tinerete liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite - a gasit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo şi facând rugaciuni. Iar el, apropiindu-se, a aşteptat sfarşitul rugaciunii, şi apoi i-a facut inchinaciune. Iar călugărul l-a intrebat: “Ce-ţi trebuie, fiule?” A raspuns copilul, zicând: “M-au dat, părinte, să invat carte şi nu pot să înţeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necajesc şi nu ştiu ce să fac. mă rog sfinţiei tale, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugaciuni”. Iar călugărul, facând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: “Iata, de acum, fiule, iţi daruieşte Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, incat să poţi şi pe alţii sa-i ajuţi!”

Din vremea aceea fericitul copil, precum pamântul adapat din destul de ploaie se face roditor, luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr - mai bine zis de la înger - s-a facut lesnicios spre învăţătura a toata înţelepciunea carţii fără de osteneala. Pentru ca, Dumnezeu i-a deschis lui mintea să înţeleaga scripturile”.

Şi creştea copilul cu anii, cu înţelegerea şi cu faptele bune, căci iubea postul şi infranarea, fugea de jucariile cele obisnuite copilareşti; iar la citirea dumnezeieştilor carţi sezând, învăţa acea înţelepciune, a carei începatura eşte frica Domnului. Şi asa, din treapta în treapta mergând, creştea spre barbaţia cea desavarşita.

După aceasta, parinţii lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru ca era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru ca Dumnezeu asa a binevoit, ca la acel loc să proslavească pe placutul sau, despre care ne este noua acum cuvântul. Drept aceea, mutându-se acolo parinţii fericitului, nu după multă vreme s-au mutat şi din viaţa aceasta la locurile cele luminoase şi racoroase, lasându-şi toata averea moştenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gândea intru sine la moartea parinţilor săi, zicând: “Şi eu sunt muritor, şi cu adevărat voi muri şi eu ca şi parinţii mei”. Deci binecunoscătorul copil, socotind viaţa aceasta scurta, a imparţit averea ce rămasese după parinţi, nelasându-şi lui nimic spre hrana cea de nevoie, căci nadajduia spre Dumnezeu Cel ce da hrana celor flamanzi.

Apoi s-a dus în pustie şi, facându-şi o chiliuta, petrecea acolo nevoindu-se şi rugându-se lui Dumnezeu neincetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfinţit călugăr, anume Mitrofan, de catre care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugărească rânduiala, având de la naşterea să douazeci şi trei de ani, şi l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puţine zile şi după aceasta i-a zis lui: “Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mainile lui Dumnezeu”. Şi a proorocit, zicând: “Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare şi preamarita”. Şi facând rugăciune s-a dus.

Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela şi se ostenea, zdrobindu-şi trupul sau cu privegherea, cu postul şi cu multe feluri de osteneli, în vreme de iarna, crapând pamântul de ger, el rabda într-o haina, ca unul fără de trup aratându-se. Iar diavolii, nesuferind nevointele lui, se sarguiau să-l alunge de la locul acela, inchipuindu-se uneori în fiare, alteori în serpi, infricosând pe sfântul şi repezindu-se la dânsul cu salbaticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei şi infierbântarile lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, într-o noapte, a napadit aievea o tabara dracească asupra lui, ca o oaste oarecare şi cu manie mare striga: “Ieşi din locul acesta, ieşi, să mori ca un rau!”

Şi acestea zicându-le, o vapaie mare iesea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea inarmându-se, indata a alungat tabara dracească şi fără de temere a rămas, cântând şi laudând pe Dumnezeu. Acestea facându-se asa, a început a strabate pretutindeni slava despre dânsul şi se adunau la el mulţi din cetaţile şi ţinuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Alţii voiau să locuiască împreună cu dânsul şi să fie povatuiţi de el la calea mântuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Şi a zidit mai intai o biserica mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfinţit în numele Preasfintei Treimi, apoi şi mănăstire cinstita a ridicat, care este şi astazi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de fraţi, a luat preoţia, prin hirotonire de catre episcopul Atanasie, şi păştea binecuvântatoarea turmă cea incredinţata lui, povatuind-o la pasunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rau gânditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puţina vreme iar se sculara diavolii, nesuferind a fi alungaţi de sfântul. Şi, inchipuindu-se în serpi, au intrat în chilia lui, incat era chilia plina de serpi. Iar sfântul, degraba s-a intors la rugăciune şi indata diavolii cu nalucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, incat nici nu indrazneau a se mai apropia de dânsul. Iar ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni şi mulţi din părţile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine în supunere sfântului şi multă avere aducând a dat-o în mainile lui, ca să zidească o biserică mai mare.

Şi ajutând Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare şi mănăstirea a lărgit-o şi vieţuia ingereşte, ca in cer, cu ceata fraţilor săi, ziua şi noaptea laudând pe Dumnezeu. Deci s-a intamplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsa de hrana şi erau fraţii în mahnire mare, petrecând flamanzi fără de hrana trei zile. Iar rânduiala cuviosului era ca să nu iasa călugării din mănăstire să ceara la mireni paine, ci sa-şi puna nadejdea spre Dumnezeu Cel ce hraneşte toata suflarea, şi de la Acela cu credinţa sa-şi ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viaţa de obşte în mănăstirea cuviosului. Deci fraţii fiind stramtoraţi de foamete, au început a carti împotriva sfântului, zicând: “Pana când ne opreşti pe noi a merge la lume şi a cere cele de trebuinta? Vom mai rabda inca aceasta noapte, iar dimineata vom ieşi din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mangaia pe ei, spunându-le din vieţile sfinţilor parinţi, cum au rabdat multe necazuri, foame şi sete şi lipsa de imbracaminte pentru Domnul şi le graia lor cuvintele lui Hristos: “Căutaţi la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite, şi Tatal Ceresc le hraneşte pe ele. Şi daca hraneşte pasarile, oare pe noi nu poate să ne hranească? Iata acum este vremea rabdarii, iar noi ne-am arătat nerabdatori, nevrând a suferi puţina vreme ispita ce ni s-a intamplat, pe care de am fi primit-o cu mulţumire, mare folos ni s-ar fi socoţit noua, căci fără de lamurire aurul nu se savarseşte!” Şi a proorocit, zicând: “Acum puţina vreme ni s-a intamplat lipsa, iar dimineaţa va fi indestulare de toate bunătăţile”.

Şi s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-au adus în mănăstire mulţime de paini proaspete şi peşte mult şi alte feluri de bucate de curând gătite, de la un om neştiut, care le zicea: “Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie şi fraţilor celor ce locuiesc cu dânsul’? Deci rugau fraţii pe aceia ce le adusesera, ca să mănance cu danşii bucate, iar ei n-au vrut, spunând ca li s-a poruncit ca degrabă să se întoarcă şi, grăbindu-se, au ieşit din mănăstire. Apoi fraţii văzând mulţimea de bucate, au înţeles că o cercetare cerească este, şi făcura ospăt, mulţumind lui Dumnezeu.

Deci au fost acele bucate pentru multe zile fraţilor, şi le-a zis cuviosul: “Vedeţi, fraţilor, şi vă minunaţi ce fel de răsplătire da Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe saracii Săi pană în sfarşit. Niciodata nu va trece cu vederea locul acesta sfânt şi pe robii Săi cei ce locuiesc într-însul şi îi slujesc Lui ziua şi noaptea”.

Încă se cade a pomeni şi aceasta: “La începutul venirii sale în pustie, Cuviosul părinte Serghie s-a sălăşluit la un loc fără de apă şi aceasta spre adăugarea ostenelii; ca, de departe aducând apa, să-şi ostenească trupul său mai mult. Iar când, cu voia lui Dumnezeu, s-au inmulţit fraţii şi mănăstirea s-a asezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneala. Şi pentru acea pricină carteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea chibzuire ai intemeiat mănăstirea pe acest loc şi s-au facut atatea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfântul le raspundea: “Eu, fraţilor, singur am vrut să mă liniştesc în locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atatea cladiri să fie ridicate, apoi puternic este ca să dea şi apa nelipsita, numai să nu slabiţi de la datorie, ci rugaţi-va cu credinţa. Pentru ca daca poporului celui neplecat i-a izvorat apa din piatra în pustie, cu atat mai mult nu va va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiţi Lui!” Iar odata, luând în taina pe un frate cu sine, s-a pogorat în valea de sub mănăstire şi în valea aceea nu era apa curgătoare mai înainte, precum spuneau oamenii bătrani. Deci sfântul, aflând într-o groapă puţină apă stransă din ploaie, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul Şi indata s-a arătat un izvor mare, care şi pana astazi este văzut de toţi; şi se scoate dintr-insul apa pentru toata trebuinta mănăstirească, şi multe tamaduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinţa. Şi facea Cuviosul Serghie şi alte feluri de minuni. Pentru ca atata putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încat a înviat şi un mort. Un om credincios din hotarele locaşului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boala, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Şi se tanguia tatal lui după el nemangaiat. Deci, văzând Cuv. Serghie tanguirea omului aceluia, i se făcu mila de el şi, făcând rugăciune, a înviat copilul şi l-a dat viu tatalui lui. Şi s-a intors omul bucuros cu fiul viu şi sănătos la casa sa. Înca veneau la dânsul şi cei cuprinşi de duhuri necurate şi, înainte de a ajunge ei la sfântul, fugeau dintr-înşii necuratele duhuri. Şi cei leproşi se curăţeau şi orbii vedeau şi, în scurt a zice, toţi cei cuprinşi de felurite neputinţe şi care mergeau la sfântul, cu credinţa, primeau nu numai sanatate trupului, ci şi folos sufletului, şi se intorceau cu indoita tamaduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit şi slavit de toţi Cuviosul Serghie şi mulţi, dorind a vedea cinstita lui fata şi a se indulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dânsul din nenumarate cetaţi şi ţinuturi. Iar mulţi din călugări, lasându-şi mănăstirile lor, veneau la dânsul, dorind să vietuiască şi să fie povatuiţi de el. Domnii, boierii şi oamenii de rând alergau cu sarguinta la acest fericit părinte, căci toţi il aveau în mare cinste, ca pe unul din parinţii cei de demult, au ca pe unul din prooroci.

Un taran oarecare, lucrator de pamânt, din locuri indepartate, auzind de Sfântul Serghie a vrut să-l vadă. Mergând în mănăstirea cuviosului, intreba de dânsul. Se intamplase insa ca atunci cuviosul era în gradina şi sapa, pamântul. Spunându-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, şi văzând pe sfântul în haina proasta, rupta şi mult carpita, sapând pamântul, i se parea ca cei ce i-au spus au glumit, pentru ca nadajduia să-l vadă pe sfânt în mare slava. Întorcându-se în mănăstire, iar a intrebat, zicând: “Unde este Sfântul Serghie? Arătaţi-mi, căci am venit de departe ca să-l văd!” Iar ei i-au zis:

“Cu adevărat acela este pe care l-ai văzut”. După aceea, ieşind sfântul din grădina, l-a văzut ţăranul şi, îngretoşându-se de el, şi-a întors fata şi nu voia nici să caute la fericitul. Şi se defaima în sinea lui, zicând: “O, cata osteneala am suferit în deşert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, şi nădăjduiam să-l văd în mare cinste şi iata acum văd un sarac şi necinstit staret”.

Deci sfântul, înţelegându-i gândurile lui, era foarte multumit, caci, precum mândrul de lauda şi de cinste se bucura, asa se bucura cel smerit cu gândul de necinstire şi de defaimare. Şi luând pe taranul acela la sine, i-a pus masa şi l-a ospatat cu dragoste. După aceasta i-a zis: “Sa nu te mahneşti, omule, ca pe acela pe care doreşti să-l vezi, degrab il vei vedea”.

Iar când sfântul graia acestea, iata un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Şi sculându-se, sfântul a ieşit în intampinarea acelui domn, care venea cu mulţime de slugi. Şi văzând acel domn pe sfântul sarguindu-se, a alergat la dânsul şi, apucând înainte cu inchinaciune pana la pamânt, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cadea. Şi mergând amândoi împreună, staretul şi domnul vorbeau, iar ceilalţi toţi mergeau înainte. Iar taranul acela a fost impins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, şi pe staretul de care se ingretosa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea. Deci a intrebat în taina pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: “Cine este, stapane, staretul cel ce sade cu voievodul?” Şi i-a spus lui acela ca este Sfântul Serghie. Apoi a început taranul a se necaji şi a se ocari pe sine, zicând: “O, Doamne, cat m-ai orbit şi n-am crezut celor ce-mi aratau pe sfântul părinte şi nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru taran şi prost. Cum mă voi arata fetei sfântului, cuprins fiind de ruşine?”

După ce a plecat voievodul din mănăstire, taranul a alergat la cuviosul şi, ruşinându-se a privi la fata lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neştiinta a greşit. Sfântul l-a mangaiat cu dragoste, zicându-i: “Sa nu te mahneşti, fiule! Pentru ca tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi ca sunt nimic, iar toţi ceilalţi s-au amagit, parându-le ca sunt mare”. De aici s-a arătat aievea în cata smerenie era Cuviosul părinte Serghie, căci pe lucratorul de pamânt, ce se ingretosa de el, l-a iubit mai mult decat cinstea ce i se facea de voievod.

Oarecând, într-o seara tarziu, stând fericitul după obiceiul sau la citirea rugaciunilor şi rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii săi, a auzit un glas, zicându-i: “Serghie!”

Iar el, mirându-se de neobisnuita chemare noaptea tarziu, a facut rugăciune şi a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Şi iata a văzut o lumina mare din cer stralucind, incat s-a luminat noaptea aceea mai mult decat o zi luminoasa, apoi a venit la dânsul a doua oara glasul, zicând: Serghie, te rogi pentru fiii tai şi rugăciunea ta este primita. Căuta şi vezi numarul călugărilor celor adunaţi în numele Sfintei Treimi la pastoria ta”. Şi căutând, sfântul a văzut mulţime multă de pasari preafrumoase, nu numai în mănăstire, ci şi imprejurul mănăstirii, sezând şi cântând cântari îngereşti cu nespusa dulceata. Şi iar se auzea glasul, zicându-i: “In ce chip ai văzut pasarile acestea, asa se va inmulţi turma ucenicilor tai, şi după tine nu se va impuţina, şi asa cu minune şi în multe feluri vor fi impodobiţi cu bunataţile lor, cei ce vor urma paşilor tai”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunata vedenie. Şi vrând să aiba partas şi martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobisnuita chemare a staretului, a alergat degrab la dânsul, dar nu s-a invrednicit să vadă toata vedenia ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească. Insa sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut şi s-au bucurat amândoi împreună, proslavind pe Dumnezeu.

După aceasta, intr-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimişi la sfântul de Preasfinţitul Patriarh Filotei, şi i-au adus lui de la patriarh binecuvântare şi dăruri: “o cruce, un paraman, o schimă şi o scrisoare care avea în sine scris aşa: “Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului şi a toată lumea patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu şi împreuna slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar şi pace şi a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viaţa voastră cea după Dumnezeu foarte imbunătăţită şi am lăudat şi am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială incă vă mai trebuie, căci n-aţi câstigat încă viaţa cea de obşte. căci sţii, cuvioase, că şi singur Sf. Prooroc şi împărat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înţelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai a locui fraţii împreună. Iar după acela şi noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiţi viaţa de obşte, şi mila lui Dumnezeu şi binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Preasfinţitul Alexie, fericitul mitropolit a toată Rusia şi, arătându-i scrisoarea, îl intrebă, zicându-i: “Tu, preasfinţite stăpane, cum porunceşti?” Iar mitropolitul a răspuns staretului, zicând: “De vreme ce te-ai învrednicit de atatea bunătăţi, cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, incat şi în tarile cele departate a ajuns auzul numelui şi al vieţii tale, iar marele patriarh a toata lumea te sfatuieşte spre folos, apoi şi noi la aceeaşi te sfatuim şi laudam o asa rânduiala”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a asezat viaţa de obşte în locaşul sau, poruncind să se pazească statornic rânduielile vieţii de obşte: “nimic să nu câstige cineva pentru sine, nici să numească ceva al sau, ci toate de obşte să le aiba, după poruncile sfinţilor parinţi. Iar după asezarea vieţii de obşte a vrut să fuga de marirea omenească şi să slujească lui Dumnezeu în loc neştiut, salasluindu-se în linişte, la singuratate.

Deci, gasind o vreme cu inlesnire, a ieşit în taina din mănăstirea sa, neştiind nimeni, şi a plecat în pustie. Iar mergând ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplacut lui, aproape de raul ce se numeşte Carjaci, şi, acolo salasluindu-se, vietuia. Apoi fraţii, văzându-se parasiţi de părintele lor, erau în mare necaz şi tulburare, ca oile fără de pastor, şi cu dinadinsul il căutau pretutindeni. După catava vreme, au aflat fraţii locul şi, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se intoarca în mănăstire. Dar el nu voia, iubind mai mult liniştea şi singuratatea. Din aceasta pricina, mulţi din ucenicii lui, lasând lavra, s-au asezat cu dânsul în pustia aceea şi după o vreme oarecare au ridicat mănăstire şi biserica în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar fraţii din lavra cea mare, neputând a vietui fără de părintele lor şi neizbutind a-l indupleca ca să se intoarca la danşii, au mers la Preasfinţitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimita el la cuviosul, poruncindu-i să se intoarca la locul lui cel dintai. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriţi, rugându-l să asculte şi să mangaie pe fraţii săi prin intoarcerea să la danşii, ca nu cumva fiind fără de dânsul să se supere şi, risipindu-se, locul sfânt să se pustiască. Apoi Cuv. Serghie, trebuind să asculte de arhiereu, s-a intors în lavra la petrecerea să cea dintai, unde s-au mangaiat fraţii foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, Sfântul Ştefan, având mare dragoste catre cuviosul, mergea oarecând pe cale, de la episcopia să catre cetatea Moscovei, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grabindu-se spre cetate, s-a gândit să nu mearga atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va intoarce catre casa. Şi când era el în dreptul mănăstirii, s-a sculat din caruta să şi, citind “Cuvine-se cu adevărat să te fericim” şi facând obisnuita rugăciune, s-a inchinat fiind cu fata spre mănăstirea Cuviosului Serghie, zicând asa: “Pace ţie, duhovnicescule frate!”

Şi s-a intamplat ca atunci fericitul Serghie manca la masa. Şi înţelegând cu duhul inchinaciunea episcopului, s-a sculat numaidecat de la masa şi, stând putin şi rugăciune facând, s-a inchinat asemenea episcopului celui ce se afla care vietuind inca în trup, se invrednicea cu cei fără de trupuri, caci, slujind el Sf. Liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tacutul şi Macarie, barbaţi vrednici de credinţa şi desavarşiţi în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe îngerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie în altar şi s-au spaimântat văzând podoaba lui negraita: După acestea, fericitul mitropolit Alexie, slabind de batranete şi văzând ca se apropie de sfarşit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie şi, luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, impodobita cu aur şi cu pietre scumpe, o dadu cuviosului. Iar el, inchinându-se cu smerenie, i-a zis: “Iarta-ma, stapane, căci din tinerete n-am fost purtator de aur, iar la batranete mai mult decat atunci vreau ca să petrec în saracie”. Iar arhiereul i-a zis: “Ştiu, iubite, ca acestea le-ai ispravit, dar să faci ascultare şi să primeşti de la noi binecuvântarea ce ţi se da”. Şi asa a pus cu mainile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grai: “Sa ştii, fericite, pentru ce te-am chemat şi ce vreau să rânduiesc pentru tine. Iata eu am ţinut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu incredinţându-mi-o cat a vrut El. Iar acum mă văd apropiat de sfarşit, numai nu ştiu ziua sfarşitului meu, şi doresc, în viaţa fiind să gasesc un barbat ce ar putea să pască turma lui Hristos după mine. Şi nu aflu altul asa după cum doresc eu, decat numai pe tine. Inca ştii cu incredinţare ca şi marii stapanitori, domni şi toţi oamenii laici şi duhovniceşti, pana la cel de pe urmă, pe tine te vor iubi, şi nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce eşti vrednic. Deci acum, preacuvioase, primeşte rânduiala episcopiei. Iar după ieşirea mea din trup vei lua scaunul meu”.

Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mahnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduiala ca aceea. Şi a raspuns catre arhiereu: “Iarta-ma, stapane sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, şi aceasta nu se poate intampla niciodata. Cine sunt eu, pacatosul şi mai smeritul decat toţi oamenii, ca să indraznesc a mă atinge de o rânduiala ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte catre Sfântul din dumnezeieştile Scripturi, ca să-l induplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a raspuns: “Stapane sfinte, de nu vei vrea să alungi smerenia mea din hotarele acestea şi de la auzul tau, apoi să nu mai adaugi a grai despre aceasta catre mine, nici pe altcineva să-l laşi să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle intru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, văzând pe sfântul neplecat, a incetat a-i grai lui despre urmărea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, suparându-se cuviosul, să se duca în cele mai departate parţi şi pustietaţi şi să lipsească Moscova de un luminator ca acesta. Şi mangaindu-l cu cuvinte duhovniceşti, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel intre sfinţi Alexie mitropolitul s-a dus din viaţa, şi fericitul Serghie era silit prin rugaminte de domnii cei mari stapanitori şi de mulţimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfântul a rămas neinduplecat şi tare ca un diamant.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a indraznit mai înainte de sfinţire a se imbraca în vesminte arhiereşti şi a-şi pune camilafca alba. Inca începuse şi asupra Sfântului Serghie şi a locaşului lui a se inarma. I se parea ca Serghie îi taie indrazneala, căutându-şi pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda împotriva lui, a zis catre ucenicii săi: “Mihail, laudându-se împotriva locaşului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câstiga ceea ce doreşte şi, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea imparatească nu va vedea”. Şi s-a implinit proorocia sfântului, caci, calatorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boala trupească şi s-a sfarşit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.

In acei ani, prin vointa lui Dumnezeu, pentru pacatele noastre a fost navalirea necuratului Mamae, imparatul tataresc, asupra pamântului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie intristându-se, Sfântul Serghie l-a inarmat cu rugăciunea şi i-a proorocit biruinta, zicând: “Sa ieşi împotriva barbarilor, lepadându-ţi toata indoiala, şi, Dumnezeu ajutându-ţi, vei birui pe vrajmaşii tai şi te vei intoarce sanatos la scaunul tau”. Deci marele domn, nadajduind spre ajutorul lui Dumnezeu şi rugaciunile sfântului, a mers, facând razboi cu tatarii, şi i-a biruit pe ei, astfel ca abia cu puţini tovaraşi a scăpat Mamae. Iar cuviosul, fiind înaintevazator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape şi când era razboi intre creştini şi intre tatari, stând cu fraţii la rugăciune în mănăstirea să spunea ca în acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tatari. Mai spunea apoi şi care anume din ostaşii creştini au fost ucişi în razboi şi aducea jertfe lui Dumnezeu pentru danşii, pentru ca toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, intorcându-se izbânditor de la razboi, a mers în mănăstire la cuviosul, mulţumind mulţ sfântului ca i-a ajutat cu rugaciunile sale catre Dumnezeu.

Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obisnuita sa pravila înaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu şi adeseori privind la icoana, zicea: “Preacurata, Maica Hristosului meu, aparatoare şi tare ajutatoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare noua nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tau şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este intemeiat spre lauda şi cinstea sfântului Lui nume, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câstigat multă indrazneala catre Dânsul, înainte-rugatoare te punem noi, robii tai, căci tu eşti tuturor nadejde de mântuire şi adapostire”. Asa se ruga, şi canonul cel de mulţumire, adica Acatistul Preacuratei, cântându-l, a sezut puţin să se odihnească. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezeşte-te şi privegheaza, de vreme ce cercetare minunata şi infricosatoare o să ne fie noua în ceasul acesta”.

Acestea graindu-le, indata se auzi un glas, zicând: “Iata, vine Preacurata!” Iar sfântul, auzindu-l, a ieşit degrab din chilie în tinda, şi iata o lumina mare, mai mult decat Soarele stralucind, a luminat pe sfântul, şi indata a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru şi Ioan, stralucind într-o negraita lumina. Când a văzut-o, sfântul a căzut cu fata la pamânt, neputând suferi raza aceea stralucitoare. Iar Preacurate s-a atins de sfântul cu mainile sale, zicându-i: “Nu te spaimânta, alesul Meu! Iata am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tai şi pentru locaşul tau să nu te mai mahneşti, ca de acum înainte vei fi indestulat cu de toate, nu numai pana ce vei fi în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta catre Domnul, nedepartata voi fi de locaşul tau, cele trebuitoare dându-i nelipsit, pazindu-l şi acoperindu-l”.

Acestea zicând, s-a facut nevăzuta. Iar sfântul, ca într-o uimire a minţii, era cuprins de frica şi de cutremur mare şi, venindu-şi în sine după puţin, a aflat pe ucenicul sau zacând de frica, ca mort, si l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele staretului, zicând: “Spune-mi, părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunata vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a desparţit de trupeasca-mi legatura, pentru vedenia cea stralucita?” Iar sfântul se bucura cu sufletul şi fata lui stralucea de acea negraita bucurie, neputând să graiască altceva nimic, fără numai atat: “Aşteapta, fiule, fiindca duhul meu tremura în mine de acea minunata vedenie”. Şi se afla tacând şi mirându-se. Apoi, după puţin timp, a zis ucenicului sau: “Fiule, cheama la mine pe Isaac şi pe Simon”. Şi venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu apostolii şi ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie şi de veselie şi toţi împreuna au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toata noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stapanei celei Preacurate.

Slujind oarecând cuviosul dumnezeiască Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit înainte, fiind desavarşit cu viaţa, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, inconjurând altarul şi pe Serghie când slujea. Şi statea sfântul în foc de la cap pana la picioare. Iar sosind vremea impartaşirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc şi, invaluindu-se ea o panza curata, a intrat în sfântul potir, şi cu acela s-a impartaşit vrednicul slujitor, Sfântul Serghie.

Vietuind cuviosul ani indestulaţi în mare infranare şi osteneli şi facând multe minuni, a ajuns la adanci batraneţi. Acum îi erau anii lui de la naştere saptezeci şi opt. El şi-a văzut mutarea să catre Dumnezeu cu sapte luni mai înainte şi a chemat fraţii, incredinţând egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care deşi era tanar de ani, mintea lui inflorea cu caruntetele şi în toata viaţa urma învăţătorului şi povatuitorului sau Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se linişti, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească şi cunoscându-şi cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat şi a învăţat pe fraţi îndestul, dându-le binecuvântare şi iertare; iar în ceasul din urmă s-a impartaşit singur cu Preacuratele Taine, dându-şi astfel sfântul sau suflet în mainile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn incredinţat de luminarea lui cea sufletească şi de rasplata dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locaşul în care s-a nevoit. După trei ani de zile insa s-au aflat moaştele lui cele sfinte intregi şi nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricaciunea, ci iesea mireasma buna negraita şi multă tamaduire se dadea bolnavilor. Chiar şi pana acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tamaduiri tuturor celor ce alearga cu credinţa. Caci, precum în viaţa sa, asa şi după mutare, el face nenumarate minuni pentru marirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia se cuvine cinstea şi mulţumita în veci. Amin

Legături externe

Acatistul Sfantului Serghie de Radonej