Modificări

Cel între sfinși sfinți [[cuvios]]ul părintele nostru '''Serafim de Sarov''' a fost un [[ascet]] rus care a trăit în [[Mănăstirea Sarov (Rusia)]] în secolul al XVIII-lea, și al cărui cult a cunoscut o mare răspândire în întreaga lume ortodoxă începând cu secolul XX. Este prăznuit în principal la [[2 ianuarie]], iar în unele biserici și la [[19 iulie]], ziua aflării [[moaște]]lor sale.

==ViașaViața==Sf. Serafim s-a născut în [[19 iulie]] 1754. Părinșii Părinții săi, Isidor și Agatia Moshnin, locuiau în provincia rusească Kursk; Isidor era comerciant. La vârsta de 10 ani, Serafim s-a îmbolnăvit grav. În timp ce bolea a văzut-o pe [[Maica Domnului]] în somn, care i-a promis că îl va tămădui. După câteva zile a avut loc o procesiune religioasă în Kursk cu [[Icoană|icoana]] făcătoare de [[Minune|minuni]] a Maicii Domnului, preaslăvită în localitate. Datorită vremii nefavorabile, procesiunea și-a schimbat cursul, scurtând drumul și trecând pe lângă casa familiei Moshnin. După ce mama l-a dus pe copil la icoană acesta s-a vindecat repede. Încă de mic Serafim trebuia să-și ajute părinșii părinții la magazinul pe care îl aveau dar afacerile nu-l încântau deloc. Tânărului îi plăcea să citească scrierile [[hagiografie|vieșile sfinșilorviețile sfinților]], să meargă la biserică și să se retragă singur la [[rugăciune]].

La vârsta de 18 ani Serafim a hotărât să devină [[călugăr]]. Mama lui l-a binecuvântat și i-a dăruit o [[cruce]] de aramă, pe care a purtat-o peste haine toată viașaviața. Astfel a intrat la [[mănăstirea]] Sarov ca novice.

===Viașa Viața monahală===Încă din prima zi în mănăstire Serafim a arătat că avea două calităși excepșionale calități excepționale ale vieșii vieții sale: hrana pușină puțină și odihna pușinăpuțină. El mânca o dată în zi, foarte pușinpuțin, iar miercurea și vinerea nu mânca defel. După ce a primit binecuvântare de la [[stareșstareț]], adică părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune și meditașie meditație religioasă. La scurt timp s-a îmbolnăvit din nou grav, fiind șintuit țintuit la pat de boală timp de trei ani.

Încă o dată Preasfânta Fecioară i-a apărut împreună cu mai mulși sfinși mulți sfinți și l-a vindecat. Arătând spre părintele Serafim, Preasfânta Fecioară i-a spus [[apostolul Ioan|Apostolului Ioan]]: "Acesta este unul de-ai noștri." Atunci, atingându-l într-o parte cu toiagul i-a luat boala.

Serafim a depus votul monahal în 1786, pe când avea 27 de ani, luând numele care în ebraică înseamnă "înfocat" sau "arzător." Curând a fost numit [[ierodiacon]]. Serafim a făcut cinste numelui său prin puterea de foc a rugăciunii pe care o avea. Cu excepșia excepția timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului și-l petrecea în biserică. Prin nevoinșa nevoința în rugăciune și la slujbele bisericești Serafim s-a învrednicit să vadă [[înger]]ii cântând și slujind în biserică. În timpul [[Sfânta Liturghie|Sfintei Liturghii]] din [[Săptămâna Mare|Joia mare]], el L-a văzut pe Însuși Domnul [[Iisus Hristos]] ca Fiu al Omului intrând în biserică înconjurat de alaiul îngeresc și binecuvântând pe cei ce se rugau. După această vedenie minunată sfântul nu a putut grăi o lungă perioadă de timp.

În 1793 Sf. Serafim a fost hirotonit [[ieromonah]], după care a slujit zilnic și s-a împărtășit cu [[Sfânta Împărtășanie]] timp de un an de zile. Apoi Sf. Serafim a început să se retragă în "îndepărtata [[pustnic]]ie" — a pădurii la aproximativ cinci km depărtare de Mănăstirea Sarov. Era deja la o măsură duhovnicească înaltă. Animalele sălbatice din pădure - urși, iepuri, lupi, vulpi și altele - veneau la coliba sfântului. Maica stareșă stareță a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, a văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar din mâna lui. "Fașa Fața marelui părinte era minunat de luminoasă și veselă având o strălucire îngerească," povestea ea. În timp ce trăia în mica lui colibă din pustie, sfântul a avut mult de suferit din cauza unor tâlhari care l-au atacat. Deși era puternic din punct de vedere fizic și avea un topor în mână în acel moment, sfântul nu a opus rezistenșărezistență. Când l-au ameninșat amenințat și i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, și-a încrucișat mâinile pe piept și s-a lăsat în mâinile lor. Aceștia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas și urechi, după care l-au lovit cu o buturugă și l-au călcat în picioare și l-au târât pe jos lăsându-l inconștient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în fașa fața căreia se ruga mereu Sf. Serafim. După un timp, când tâlharii au fost prinși, sfântul a depus mărturie în favoarea lor, deși în urma loviturilor primite sfântul a rămas cocoșat toată viașaviața.

Curând apoi a început perioada "[[stâlpnic]]ă" a vieșii vieții sale, petrecând în rugăciune, pe o piatră, cu mâinile ridicate, aproape nemișcat, timp de o mie de zile.

Spre sfârșitul vieșiivieții, Sf. Serafim a avut o viziune minunată cu Maica Domnului, ceea de l-a determinat să devină părinte [[duhovnic]]. A început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor sau un cuvânt de folos. Mii de oameni din toate colșurile colțurile și de toate felurile veneau la ușa sfântului ca să se îmbogășească îmbogățească din harul său, pe care l-a primit prin multele și grelele nevoinșenevoințe. Tuturor se arăta smerit, bucuros și deschis. Obișnuia să-i primească pe toși toți cu cuvintele: "Bucuria mea!" Pe mulși mulți îi sfătuia să dobândească pacea sufletului și atunci se vor mântui oamenii din jurul lor." Indiferent ce rang aveau oamenii care veneau la el, sfântul se închina în fașa fața lor și le săruta mâinile a binecuvântare. Nu avea nevoie să-i spună omul de ce a venit pentru că vedea înlăuntrul sufletului fiecăruia. Obișnuia să spună că veselia nu este un păcat deoarece aceasta înlătură tristeșeatristețea, din care se naște deznădejdea și nimic nu este mai groaznic decât aceea.

"Of, dacă ași ați ști," spuse el odată unui călugăr, "ce bucurie și dulceașă dulceață îl așteaptă în [[Rai]] pe un suflet drept! Ași Ați fi de acord să îndurași îndurați în această viașă viață toate necazurile, persecușiile persecuțiile și umilinșa umilința cu mulșumiremulțumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieșii vieții am fi bucuroși să îndurăm numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El."

Minunata transfigurare a sfântului a fost povestită de un ucenic cu mare evlavie la sfântul, pe nume: Motovilov. Întâmplarea s-a petrecut iarna, într-o zi noroasă. Motovilov stătea pe un trunchi în pădure iar Sf. Seraphim se afla în fașa fața lui, povestindu-i despre sensul vieșii vieții creștine și explicându-i motivul vieșii vieții creștinilor pe pământ.

Sf. Serafim a început să-i explice prin pilde din vieșile sfinșilor viețile sfinților și apostolilor dar ucenicul tot nu pricepea. Atunci bătrânul îl apucă de umeri hotărât și-i spuse, "Dragul meu frate, amândoi ne aflăm acum întru Duhul Sfânt." Atunci parcă i s-au luminat ochii lui Motovilov care a văzut cum fașa fața bătrânului strălucea ca soarele. Inima i s-a umplut de liniște și bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură ca și când ar fi fost vară și în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobișnuită, dar mai ales de fașa fața sfântului care strălucea. Dar sfântul i-a spus: "Nu te teme, dragă frate, că n-ai putea nici măcar să mă vezi dacă nu ai fi și tu în plinătatea Sfântului Duh. Să mulșumim mulțumim Domnului că ne-a milostivit astfel."

Atunci a înșeles înțeles Motovilov cu mintea și cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului.

"Dumnezeu e foc care încălzește și aprinde inima și străfundurile trupului nostru. De aceea, când simșim simțim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni și va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai fașă față de El ci și fașă față de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din fașa fața căldurii Lui."

"Cei care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze rugăciunea minșii minții închinată Mântuitorului și să o rostească neîncetat: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul"!

"Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robișirobiți. Mai degrabă întăriși întăriți și ocrotiși ocrotiți de lumina credinșeicredinței, să spunem vrăjmașului cu curaj: "Ce ești tu nouă, tu care ai fost alungat de la fașa fața lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poși poți atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă și tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap."

:Din tinereșe tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugăciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilinșă umilință dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm șieție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.

:Frumuseșea Frumusețea lumii și cele trecătoare lăsând, preacuvioase, te-ai sălășluit în Mănăstirea Sarovului, și acolo, îngerește vieșuindviețuind, multora le-ai fost cale spre mântuire. Pentru aceasta și Hristos te-a preaslăvit pe tine, Părinte Serafime, îmbogășinduîmbogățindu-te cu darul tămăduirilor și al minunilor. Drept aceea își îți cântăm șieție: Bucură-te, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.

[[Categorie:Sfinși Sfinți ruși]][[Categorie:SfinșiSfinți]]