Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Semnul crucii

Versiunea din 14 mai 2007 11:02, autor: Kamasarye (Discuție | contribuții) (Sources)
Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Pe Dealul Crucilor din Lituania se găsesc mii de exemplare ale celui mai important simbol al credinței creștine.

Semnul crucii este un gest ritual simbolic care marchează cele patru direcții (points) ale Crucii de pe Golgota. El arată și iubirea lui Dumnezeu de către om cu toată inima, cu tot sufletul, mintea și cu toată puterea sa. Semnul crucii este făcut cel mai adesea atunci când se rostește numele Sfintei Treimi, ca semn de evlavie față de un sfânt, un obiect sau o persoană sfințite, la începutul sau la sfârșitul rugăciunii, pentru a arăta smerenie sau aprobare sau în numeroase alte ocazii diferite, în funcție și de practica locală/națională sau de evlavia personală. Unii creștini ortodocși fac semnul crucii chiar de mai mult de o sută de ori în timpul unei slujbe mai lungi sau al Sfintei Liturghii.

Cum se face semnul crucii

În general, în practica ortodoxă este folosită mâna dreaptă. Degetul mare, indexul și degetul mijlociu sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce inelarul și degetul mic sunt ținute în palmă. Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre piept; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi ea merge orizontal către umărul stâng. În timp ce se face semnul crucii, se rostește "în numele Tatălui" (când mâna e pe frunte), "și al Fiului" (când mâna coboară pe piept), "și al Sfântului Duh. Amin" (când mâna se duce de la un umăr la celălalt). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane împărtășind aceeași Esență (natură). Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt și ambele în podul palmei reprezintă dubla natură, umană și divină, reunite în persoana Domnului Iisus Hristos.

Ortodocșii Orientali (precalcedonieni) și creștinii occidentali (catolici) fac a doua parte a semnului crucii de la stânga la dreapta. Unii credincioși ortodocși fac o cruce mai largă, alții una foarte mică. Unii vor spune "și al Sfântului Duh" (fără "Amin") când mâna merge de la un umăr la altul. După ce se sfârșește semnul crucii, mâna se poate întoarce pe piept. Uneori semnul crucii poate fi însoțit de alte cuvinte, precum cele din Rugăciunea lui Iisus într-o formă sau alta sau, pur și simplu, de "Doamne miluiește" sau "Doamne ajută".

Istoric

Semnul crucii a fost folosit încă din vremea Bisericii primare, atât în cult cât și, din când în când, ca semn de recunoaștere, de apartenență la comunitatea creștină, ca un semn de prietenie într-un anumit sens, din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor. Prima referință cunoscută la semnul Crucii apare în scrierile lui Tertullian (cca. 160-225 d.Hr.), care afirmă despre creștini că "la fiecare pas și la orice mișcare, când intră sau ies, când ne punem hainele și încălțămintea, când mergem la baie, când stăm la masă... în toate lucrările noastre zilnice ne însemnăm pe frunte cu semnul" (De Corona, 3). Regăsim la Sfinţii Părinţi o mulțime de referiri la semnul crucii și de îndemnuri de a-l folosi oricând este posibil.

Pare totuși relativ evident că modul cel mai răspândit de a face semnul crucii era de a se însemna doar pe frunte mai degrabă decât pe toată partea de sus a corpului. Prima atestare scrisă a acestei forme extinse apare în viața Sfintei Nina, evanghelizatoarea Georgiei, în secolul al IV-lea sau al V-lea: "Sfânta Nina a început să se roage îndelung lui Dumnezeu . Apoi a luat crucea (de lemn) și a atins cu ea capul, apoi picioarele și umerii reginei, făcând semnul crucii (asupra ei) și de îndată a fost vindecată" (Studia Biblica, V, 32).

O altă modalitate de a explica extinderea Semnului crucii este de a arăta că, după ce împăratul Constantin a dat Edictul de la Milano în anul 313, care punea creștinismul în rândul religiilor legal acceptate (religio licita), creștinii s-au simțit mai liberi să-și facă semnul crucii într-un mod mai deschis și mai amplu.

O altă explicație a folosirii formei extinse a semnului crucii este legată de erezia monofizită, condamnată de Sinodul de la Calcedon, ale cărui dogme nu sunt acceptate de către ortodocșii orientali. Conform acestei teorii, interpretarea ar fi următoare: "Folosirea doar a degetului mare sau doar a indexului, care erau aproape inevitabile atâta timp cât se trasa doar un mic semn pe frunte par să fi lăsat loc, pentru motive simbolice, utilizării a două degete (degetul mare și indexul sau indexul și degetul mijlociu), pentru a simboliza cele două naturi și două voințe unite în persoana lui Iisus Hristos. Dar dacă aveau să fie folosite cele două degete, semnul mai mare, cu atingerea frunții, pieptului etc se impunea ca gest firesc. La o dată ceva mai târzie, în cea mai mare parte a Răsăritului, au început să fie folosite trei degete, ori mai degrabă degetul mare plus două degete, în timp ce inelarul și degetul mic erau ținute închise în palmă" (cf. Catholic Encyclopedia). În Armenia și în Rusia timpurie, de exemplu, erau folosite două degete. Totuși momentele precise ale trecerii de la folosirea unui singur deget sau a două degete la folosirea celor trei degete nu este foarte bine documentată în literatura patristică, astfel că nu se pot trage concluzii definitive asupra acestui subiect.

În Biserica Romano-Catolică, direcția semnului crucii, care inițial era de la umărul drept la cel stăng (cum este până astăzi în Ortodoxie) a fost schimbată în secolul al XIII-lea de către Papa Inocent al III-lea (1198-1216), care a hotărât ca semnul crucii să fie făcut cu trei degete, de la frunte la piept și de la umărul stâng la cel drept. Această decizie a fost luată după Marea Schismă între Biserica din Răsărit și cea din Apus, ca urmare a ostilității dintre conducătorii celor două părți (Papa de la Roma și Patriarhul din Constantinopol se excomunicaseră reciproc).

În Rusia, până în secolul al XVII-lea, la reformele Patriarhului Nikon, semnul crucii se făcea cu două degete, simbolizând dubla natură a lui Hristos. Reforma operată de patriarh pentru a alinia practicile Bisericii ruse cu cele ale Bisericii din Constantinopol prevedea folosirea a trei degete în loc de două pentru semnul Crucii. Aplicarea acesteia a fost unul din motivele invocate pentru schisma Vechilor Credincioși, care fac în continuare semnul crucii cu două degete.

Când se face semnul crucii

În timpul rugăciunii, creștinii ortodocși fac semnul crucii oridecâteori se face o referire directă sau implicită la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Se face semnul crucii înainte de începerea oricărei rugăciuni, la trecerea pe lângă o biserică, la intrarea în biserică și la ieșire, cât și înăuntrul bisericii, ca o formă de rugăciune către Dumnezeu care este prezent în ea sau pur și simplu ca semn de evlavie și închinare. Mirenii (laicii) ortodocși fac semnul crucii ca o formă de închinare înaintea unei icoane. Preoții au mult mai mutlte ocazii specifice de a face semnul Crucii. Unii credincioși pot folosi semnul Crucii și în alte feluri. Astfel, dacă un credincios se găsește înaintea unei blasfemii, el sau ea va face semnul Crucii ca o formă subtilă si politicoasă de a indica ofensa comisă. Alții pot folosi semnul Crucii aproape ca o urare de noroc, sau ca parte a unei rugăciuni nerostite de invocare a binecuvântării lui Dumnezeu, ca de exemplu la începutul unei călătorii sau al unei competiții sportive.

Semnul crucii are și alte variante: poate fi făcut în aer pentru a binecuvânta obiectele; preoții îndeosebi îl pot face asupra persoanelor ca o formă de binecuvântare; poate fi făcut în forma arătată mai sus sau poate fi doar schițat, de exemplu pe frunte (ca în descrierile timpurii ale semnului crucii). Pentru un credincios creștin, poate cel mai important lucru este că semnul indică în mod concret, fizic relevanța explicită a Crucii, a jertfei lui Hristos pentru o anumită persoană sau pentru un anumit loc. Este o formă de angajament al trupului de mărturisire a credinței creștinului, atât față de Dumnezeu, cât și față de oameni.

Alte pagini relevante

Surse

Legături externe