Semnul crucii: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(traducere - parțial)
(Istoric: traducere)
Linia 10: Linia 10:
  
 
==Istoric==
 
==Istoric==
The sign of the cross has been used since the days of the early Church both liturgically and at times as a marker of membership, a symbol of friendship of sorts, due to the persecution of early Christians. The first recorded reference to the Sign is found in the writings of [[Tertullian]] (c. 160-225 A.D.), who says that Christians "at every forward step and movement, at every going in and out, when we put on our clothes and shoes, when we bathe, when we sit at table... in all the ordinary actions of daily life, we trace upon the forehead the sign" (The Chaplet, 3). Other mentions of the sign of the cross and exhortations to perform it whenever possible abound in the [[Church Fathers]].
 
  
It does seem clear, though, that the most common way of making the Sign was simply to mark one's forehead, not the entire upper body. The first written record of this enlargement can be seen in [[Nino of Cappadocia|St Nino]], the Apostle of Georgia, from the fourth or fifth century: "St. Nino began to pray and entreat God for a long time. Then she took her (wooden) cross and with it touched the Queen's head, her feet and her shoulders, making the sign of the cross and straightway she was cured" (Studia Biblica, V, 32)."
+
Semnul crucii a fost folosit încă din vremea Bisericii primare, atât în cult cât și, din când în când, ca semn de recunoaștere, de apartenență la comunitatea creștină, ca un semn de prietenie într-un anumit sens, din cauza [[Persecuţii împotriva creştinilor|persecuțiilor]] împotriva creștinilor. Prima referință cunoscută la semnul Crucii apare în scrierile lui [[Tertullian]] (cca. 160-225 d.Hr.), care afirmă despre creștini că "la fiecare pas și la orice mișcare, când intră sau ies, când ne punem hainele și încălțămintea, când mergem la baie, când stăm la masă... în toate lucrările noastre zilnice ne însemnăm pe frunte cu semnul" (De Corona, 3). Regăsim la [[Sfinţii Părinţi]] o mulțime de referiri la semnul crucii și de îndemnuri de a-l folosi oricând este posibil.
  
One way of explaining the extension of the Sign is to point out that after the Emperor [[Constantine the Great|Constantine]]'s issuance of the [[Edict of Milan]] in 313, which made Christianity an officially legal religion, Christians were freer to cross themselves more emphatically and in a more open manner.
+
Pare totuși relativ evident că modul cel mai răspândit de a face semnul crucii era de a se însemna doar pe frunte mai degrabă decât pe toată partea de sus a corpului. Prima atestare scrisă a acestei forme extinse apare în viața Sfintei [[Nina din Capadocia|Nina]], evanghelizatoarea Georgiei, în secolul al IV-lea sau al V-lea: "Sfânta Nina a început să se roage îndelung lui Dumnezeu . Apoi a luat crucea (de lemn) și a atins cu ea capul, apoi picioarele și umerii reginei, făcând semnul crucii (asupra ei) și de îndată a fost vindecată" (Studia Biblica, V, 32).  
  
Another explanation of the enlarged scope of the sign of the cross is linked to the [[Monophysite heresy]], condemned by the [[Council of Chalcedon]], whose dogmas are not accepted by the [[Oriental Orthodox]]. This theory speculates that: "The use of the thumb alone or the single forefinger, which so long as only a small cross was traced upon the forehead was almost inevitable, seems to have given way for symbolic reasons to the use of two fingers (the forefinger and middle finger, or thumb and forefinger) as typifying the two natures and two wills in Jesus Christ. But if two fingers were to be employed, the large cross, in which forehead, breast, etc. were merely touched, suggested itself as the only natural gesture. Indeed some large movement of the sort was required to make it perceptible that a man was using two fingers rather than one. At a somewhat later date, throughout the greater part of the East, three fingers, or rather the thumb and two fingers were displayed, while the ring and little finger were folded back upon the palm" (Catholic Encyclopedia). In Armenia, for example, and in earlier Russia, two fingers were in fact used. However, the precise development of one to two to three or perhaps just one to three fingers isn't exceptionally well documented in the Patristic literature; therefore, the findings aren't conclusive.
+
O altă modalitate de a explica extinderea Semnului crucii este de a arăta că, după ce împăratul [[Constantin cel Mare|Constantin]] a dat [[Edictul de la Milano]] în anul 313, care punea creștinismul în rândul religiilor legal acceptate (''religio licita''), creștinii s-au simțit mai liberi să-și facă semnul crucii într-un mod mai deschis și mai amplu.
  
In the western [[Roman Catholic Church]] the direction of making the sign of the cross, which had previously been from right shoulder to left shoulder, as it is today in Orthodoxy, was changed in the thirteenth century when Pope Innocent III (1198-1216), following the [[Great Schism]] between the Western and Eastern Churches and the subsequent hostility between the respective heads (the Pope of Rome and the Patriarch of Constantinople mutually excommunicated each other), directed that the Sign was to be made with three fingers from the forehead to the breast and from the left to the right shoulder.
+
O altă explicație a folosirii formei extinse a semnului crucii este legată de erezia [[monofizitism|monofizită]], condamnată de [[Sinodul al IV-lea Ecumenic|Sinodul de la Calcedon]], ale cărui dogme nu sunt acceptate de către ortodocșii orientali. Conform acestei teorii, interpretarea ar fi următoare: "Folosirea doar a degetului mare sau doar a indexului, care erau aproape inevitabile atâta timp cât se trasa doar un mic semn pe frunte par să fi lăsat loc, pentru motive simbolice, utilizării a două degete (degetul mare și indexul sau indexul și degetul mijlociu), pentru a simboliza cele două naturi și două voințe unite în persoana lui Iisus Hristos. Dar dacă aveau să fie folosite cele două degete, semnul mai mare, cu atingerea frunții, pieptului etc se impunea ca gest firesc. La o dată ceva mai târzie, în cea mai mare parte a Răsăritului, au început să fie folosite trei degete, ori mai degrabă degetul mare plus două degete, în timp ce inelarul și degetul mic erau ținute închise în palmă" (cf. Catholic Encyclopedia). În Armenia și în Rusia timpurie, de exemplu, erau folosite două degete. Totuși momentele precise ale trecerii de la folosirea unui singur deget sau a două degete la folosirea celor trei degete nu este foarte bine documentată în literatura patristică, astfel că nu se pot trage concluzii definitive asupra acestui subiect.  
  
In Russia until the reforms of Patriarch Nikon in the 17th century, it was customary to make the sign of the cross with two fingers (symbolizing the dual nature of Christ). The enforcement of the three-finger sign was one of the reasons for the [[schism]] of the [[Old Believers]], whose congregations continue to use the two-finger sign of the cross.
+
În [[Biserica Romano-Catolică]], direcția semnului crucii, care inițial era de la umărul drept la cel stăng (cum este până astăzi în Ortodoxie) a fost schimbată în secolul al XIII-lea de către Papa Inocent al III-lea (1198-1216), care a hotărât ca semnul crucii să fie făcut cu trei degete, de la frunte la piept și de la umărul stâng la cel drept. Această decizie a fost luată după [[Marea Schismă]] între Biserica din Răsărit și cea din Apus, ca urmare a ostilității dintre conducătorii celor două părți (Papa de la Roma și Patriarhul din Constantinopol se excomunicaseră reciproc).
 +
 
 +
În Rusia, până în secolul al XVII-lea, la reformele Patriarhului Nikon, semnul crucii se făcea cu două degete, simbolizând dubla natură a lui Hristos. Reforma operată de patriarh pentru a alinia practicile Bisericii ruse cu cele ale Bisericii din Constantinopol prevedea folosirea a trei degete în loc de două pentru semnul Crucii. Aplicarea acesteia a fost unul din motivele invocate pentru [[schisma]] [[Vechii Credincioşi|Vechilor Credincioși]], care fac în continuare semnul crucii cu două degete.
  
 
==Use of the sign==
 
==Use of the sign==

Versiunea de la data 14 mai 2007 10:26

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Pe Dealul Crucilor din Lituania se găsesc mii de exemplare ale celui mai important simbol al credinței creștine.

Semnul crucii este un gest ritual simbolic care marchează cele patru direcții (points) ale Crucii de pe Golgota. El arată și iubirea lui Dumnezeu de către om cu toată inima, cu tot sufletul, mintea și cu toată puterea sa. Semnul crucii este făcut cel mai adesea atunci când se rostește numele Sfintei Treimi, ca semn de evlavie față de un sfânt, un obiect sau o persoană sfințite, la începutul sau la sfârșitul rugăciunii, pentru a arăta smerenie sau aprobare sau în numeroase alte ocazii diferite, în funcție și de practica locală/națională sau de evlavia personală. Unii creștini ortodocși fac semnul crucii chiar de mai mult de o sută de ori în timpul unei slujbe mai lungi sau al Sfintei Liturghii.

Cum se face semnul crucii

În general, în practica ortodoxă este folosită mâna dreaptă. Degetul mare, indexul și degetul mijlociu sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce inelarul și degetul mic sunt ținute în palmă. Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre piept; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi ea merge orizontal către umărul stâng. În timp ce se face semnul crucii, se rostește "în numele Tatălui" (când mâna e pe frunte), "și al Fiului" (când mâna coboară pe piept), "și al Sfântului Duh. Amin" (când mâna se duce de la un umăr la celălalt). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane împărtășind aceeași Esență (natură). Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt și ambele în podul palmei reprezintă dubla natură, umană și divină, reunite în persoana Domnului Iisus Hristos.

Ortodocșii Orientali (precalcedonieni) și creștinii occidentali (catolici) fac a doua parte a semnului crucii de la stânga la dreapta. Unii credincioși ortodocși fac o cruce mai largă, alții una foarte mică. Unii vor spune "și al Sfântului Duh" (fără "Amin") când mâna merge de la un umăr la altul. După ce se sfârșește semnul crucii, mâna se poate întoarce pe piept. Uneori semnul crucii poate fi însoțit de alte cuvinte, precum cele din Rugăciunea lui Iisus într-o formă sau alta sau, pur și simplu, de "Doamne miluiește" sau "Doamne ajută".

Istoric

Semnul crucii a fost folosit încă din vremea Bisericii primare, atât în cult cât și, din când în când, ca semn de recunoaștere, de apartenență la comunitatea creștină, ca un semn de prietenie într-un anumit sens, din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor. Prima referință cunoscută la semnul Crucii apare în scrierile lui Tertullian (cca. 160-225 d.Hr.), care afirmă despre creștini că "la fiecare pas și la orice mișcare, când intră sau ies, când ne punem hainele și încălțămintea, când mergem la baie, când stăm la masă... în toate lucrările noastre zilnice ne însemnăm pe frunte cu semnul" (De Corona, 3). Regăsim la Sfinţii Părinţi o mulțime de referiri la semnul crucii și de îndemnuri de a-l folosi oricând este posibil.

Pare totuși relativ evident că modul cel mai răspândit de a face semnul crucii era de a se însemna doar pe frunte mai degrabă decât pe toată partea de sus a corpului. Prima atestare scrisă a acestei forme extinse apare în viața Sfintei Nina, evanghelizatoarea Georgiei, în secolul al IV-lea sau al V-lea: "Sfânta Nina a început să se roage îndelung lui Dumnezeu . Apoi a luat crucea (de lemn) și a atins cu ea capul, apoi picioarele și umerii reginei, făcând semnul crucii (asupra ei) și de îndată a fost vindecată" (Studia Biblica, V, 32).

O altă modalitate de a explica extinderea Semnului crucii este de a arăta că, după ce împăratul Constantin a dat Edictul de la Milano în anul 313, care punea creștinismul în rândul religiilor legal acceptate (religio licita), creștinii s-au simțit mai liberi să-și facă semnul crucii într-un mod mai deschis și mai amplu.

O altă explicație a folosirii formei extinse a semnului crucii este legată de erezia monofizită, condamnată de Sinodul de la Calcedon, ale cărui dogme nu sunt acceptate de către ortodocșii orientali. Conform acestei teorii, interpretarea ar fi următoare: "Folosirea doar a degetului mare sau doar a indexului, care erau aproape inevitabile atâta timp cât se trasa doar un mic semn pe frunte par să fi lăsat loc, pentru motive simbolice, utilizării a două degete (degetul mare și indexul sau indexul și degetul mijlociu), pentru a simboliza cele două naturi și două voințe unite în persoana lui Iisus Hristos. Dar dacă aveau să fie folosite cele două degete, semnul mai mare, cu atingerea frunții, pieptului etc se impunea ca gest firesc. La o dată ceva mai târzie, în cea mai mare parte a Răsăritului, au început să fie folosite trei degete, ori mai degrabă degetul mare plus două degete, în timp ce inelarul și degetul mic erau ținute închise în palmă" (cf. Catholic Encyclopedia). În Armenia și în Rusia timpurie, de exemplu, erau folosite două degete. Totuși momentele precise ale trecerii de la folosirea unui singur deget sau a două degete la folosirea celor trei degete nu este foarte bine documentată în literatura patristică, astfel că nu se pot trage concluzii definitive asupra acestui subiect.

În Biserica Romano-Catolică, direcția semnului crucii, care inițial era de la umărul drept la cel stăng (cum este până astăzi în Ortodoxie) a fost schimbată în secolul al XIII-lea de către Papa Inocent al III-lea (1198-1216), care a hotărât ca semnul crucii să fie făcut cu trei degete, de la frunte la piept și de la umărul stâng la cel drept. Această decizie a fost luată după Marea Schismă între Biserica din Răsărit și cea din Apus, ca urmare a ostilității dintre conducătorii celor două părți (Papa de la Roma și Patriarhul din Constantinopol se excomunicaseră reciproc).

În Rusia, până în secolul al XVII-lea, la reformele Patriarhului Nikon, semnul crucii se făcea cu două degete, simbolizând dubla natură a lui Hristos. Reforma operată de patriarh pentru a alinia practicile Bisericii ruse cu cele ale Bisericii din Constantinopol prevedea folosirea a trei degete în loc de două pentru semnul Crucii. Aplicarea acesteia a fost unul din motivele invocate pentru schisma Vechilor Credincioși, care fac în continuare semnul crucii cu două degete.

Use of the sign

In Eastern Orthodox prayers, the sign of the cross is usually made whenever all three persons of the Trinity are addressed, or even alluded to. Before commencing any prayer, in fact, the Sign is typically made. Upon entering a church, and the sanctuary within the church, one will make the Sign partly as an outward sign of reverence and veneration. Orthodox laymen will make the Sign as one way of venerating an icon; Priests have many more specific occasions upon which to make the Sign. Many members of the Faith will make the Sign in a way that may seem idiomatic to some: for example, if a member is exposed to blasphemy, he or she may make the Sign, partly to suggest subtly and politely to the speaker that an offense has been committed. Some members of the Faith will use the Sign in what almost appears to be a wish for luck; it may be that, or a part of an unsaid prayer for God's blessing, as when beginning a journey or a sports competition.

The Sign of the Cross has minor variants as well: it can be made in the air to bless objects, and it may trace a very small trajectory, such as on the forehead (as the earliest descriptions of the Sign suggest). For a member of the Faith, perhaps the essential element of the Sign is that it physically indicates the direct relevance of the Cross, of the Sacrifice of Jesus, to one's person or surroundings. It is an engagement of the body that affirms what the faithful professes. It is also a sign to others of what one professes.

Sources