Scrisoare de Pocăință

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul lumii, stau acum în fața Ta, nu cu înfățișarea unui om puternic, ci cu inima zdrobită, cu sufletul plin de rușine și cu ochii împăienjeniți de lacrimi fierbinți. Mă uit în jurul meu și văd atâta durere, atâta suferință, atâta singurătate în inimile oamenilor — și totuși, eu, Doamne, am fost orb. Am ochi, dar nu am văzut. Am urechi, dar nu am auzit strigătul de ajutor al celui de lângă mine. Am inimă, dar am lăsat-o să se înghețe în indiferență. Merg în spitale, Te văd pe Tine în fiecare trup suferind, în fiecare lacrimă tăcută, în fiecare răsuflare grea — și totuși trec mai departe, ca un străin, ca unul care nu are parte de această durere. Mă duc la cimitire, văd pe cei dragi plecând din această lume, iar eu mă întorc acasă și uit. Uit că și eu sunt doar la un pas de eternitate. Uit că și eu voi sta într-o zi în fața Ta, judecat nu după averi, nu după vorbe frumoase, ci după dragoste, după milă, după pocăință adevărată. Doamne, de ce sunt atât de nepăsator? De ce inima mea nu tresare când văd suferința semenului meu? Pentru că m-am crezut invincibil. M-am înșelat cu tineretea mea, sănătatea, bunăstarea ce mă scutesc de durere. Dar Tu știi, Doamne, că o clipă este de ajuns ca totul să se prăbușească. Un pas greșit, o boală neașteptată, o pierdere cumplită — și iată-mă, Doamne, doar un fir de iarbă în fața vântului veșniciei. Și atunci mă întreb: dacă mâine m-ai trimite pe mine într-un cărucior cu rotile, dacă m-ai face să trăiesc neputința, umilința, lipsa de demnitate, aș fi același om? Sau abia atunci mi-ar deschide inima durerea? Așa este, Doamne — prea des, omul nu se schimbă decât când e lovit. Dar Tu,…Tu Doamne nu aștepți ca eu să fiu zdrobit ca să Te văd. Tu stai acum lângă mine, chemându-mă cu blândețe: Acum ma intorc la Tine cu toata inima mea ! Vin, Doamne, cu pașii grei, si cu sufletul plin de noroi, cu inima plina de durere. Mă adun cu fărâșul, ca pe un rest de om, și mă pun în găleata rușinii, pentru că știu că nu merit nimic. Nu am adus bucurie nimănui, nu am fost lumină pentru nimeni. Doar dacă prin pocăință Tu mă vei ridica, doar dacă prin mila Ta mă vei curăța, mai pot spera la o schimbare. Și astfel, Doamne, mă caiesc. Mă caiesc adânc, până la sfârșitul vieții. Mă caiesc nu doar pentru faptele mele, ci și pentru cele mai grele păcate — cele din gând. Pentru sutele de gânduri murdare, pentru invidia, pentru mândria ascunsă, pentru lipsa de iubire, pentru indiferența față de Tine și pentru semenii mei. Acestea m-au copleșit, Doamne, m-au împovărat ca niște pietre grele în suflet. Dar acum ridic capul. Nu din mândrie, ci din dorința de primi iertarea. Îmi iau crucea, Doamne — crucea pocăinței, a umilinței, a luptei zilnice — și o duc, cât de grea este, pentru că o merit. Și dacă n-am fost un sfânt în tinerețe, măcar în bătrânețea sufletului meu să fiu unul care plânge, care se răzvrătește împotriva păcatului, care se încrede în mila Ta nemărginită. Știu, Doamne, după cum spunea Sfântul Cuvios Cleopa, că dragostea și bunătatea Ta sunt mai mari decât toate păcatele mele. Și în această nădejde stau. Nu pentru că merit , ci pentru că Tu ești Mila însăși. Și dacă la ceasul unsprezece ai iertat pe cei care au venit ultimii la viață, primește-mă și pe mine, Doamne, printre aceia. Primește-mi lacrimile fierbinți, primește-mi inima zdrobită, primește-mi dorința de a fi alt om. Sunt un om rațional, dar mai ales sunt un om căzut. Și totuși, în cădere, ridic mâinile spre Tine. Căci numai Tu poți ridica ce este prăbușit. Numai Tu poți face dintr-un nimic un instrument al iertării. Primește-mă, Doamne, chiar și acum, la ceasul unsprezecelea. Și dacă nu pot aduce bucurie lumii, măcar adu-mi pacea pocăinței adevărate.

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh,

Amin.