Schitopolis

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 1 februarie 2017 01:39, autor: Inistea (Discuție | contribuții) (Episcopi)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Harta Decapolisului antic, cu amplasamentul Schitopolisului

Schitopolis (gr. Σκυθόπολις), uneori Schitopoli în literatura română, Beit She'an sau Betșan la evrei, este o localitate creștină importantă în epoca bizantină în Țara Sfântă, capitală a provinciei Palaestina Secunda începând cu anul 409 d.Hr..

Istoria pre-creștină

Săpăturile arheologice din secolul XX au arătat că localitatea este una milenară, cel mai adânc strat arheologic, al 18-lea, dovedind urme umane încă din mileniul V î.Hr.[1].

În Vechiul Testament localitatea este menționată de mai multe ori sub numele de Beit She'an (sau Betșan), identificare confirmată în scrierile istoricului Iosif Flavius[2].

Numele grecesc de Schitopolis, din perioada elenistică, este legat de reocuparea localității cu populația scită care a invadat Palestina în secolul al VII-lea î.Hr. (cf. Herodot, I, 103-5), lăsând pe unii dintre veteranii lor în acele locuri (Plinius, "Hist. natur.", V, 16; John Malalas, "Chronographia", V, in P.G. XCVII, 236; George Syncellus, "Chronographia", 214 etc.).

Sub acest nume de Schitopolis, localitatea apare în două locuri în cărțile Vechiului Testament, și anume:

  • Cartea a doua a macabeilor 12, 29-31:

"29. Şi mergând de acolo, a năvălit asupra cetății Schitopolis, ce era departe de Ierusalim ca la șase sute de stadii;
30. Iar Iudeii, care locuiau acolo, mărturisind dragostea pe care o aveau față de ei Schitopolitenii, și cum că și în vremurile cele nenorocite le-au fost blânzi,
31. Iuda și ai săi, mulțumindu-le, i-au îndemnat ca și de aici înainte să fie buni cu neamul Iudeilor, și au venit la Ierusalim, când se apropia sărbătoarea Cincizecimii."

  • Cartea Iuditei 3, 10: "Și și-a așezat oștirea între Ghibeea și Schitopolis, unde a zăbovit o lună de zile, ca să își adune toate poverile oștirii sale."

Istoria creștină și bizantină

Dincolo de vechimea milenară a acestei așezări, și dincolo de atestările sale biblice vechi-testamentare, Schitopolisul făcea parte din Decapole în epoca Noului Testament (fără să fie menționat).

Schitopolisul din perioada bizantină (creștină) avea specificul că era încă puternic elenizat (elenizarea cetății începuse în a doua jumătate a sec. II î.Hr.), și filonul creștin din zonă era susținut cu putere de memoria vie a Sfântului Ioan Botezătorul și de un monahism viu. Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite în zonă, erau adăpostite într-o biserică închinată lui, atestată în veacul al VI-lea[3], astfel încât Schitopolisul se afla pe traseul unora dintre închinătorii veniți, unii de foarte departe, la Sfintele Locuri[4].

Monahismul din ținuturile Schitopolisului are origini egiptene, de vreme ce primii monahi de aici despre care avem informații scrise sunt fugari veniți din Egipt după dezlănțuirea, la anul 400, a prigoanei contra monahilor de către patriarhul Teofil al Alexandriei, același sumbru personaj care va juca rolul principal în depunerea și exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur. Printre cei aproape 80 de monahi refugiați în Schitopolis se aflau și vestiții pustnici „Frații Lungi“ (patru frați de sânge), între care cei mai cunoscuți erau Dioscor și Ammoniu, prieteni și protejați ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Ei aparțineau monahilor cultivați ce viețuiau în Sketis, denumiți „origeniști“ de la o vreme, continuatori ai liniei duhovnicești contemplative, așa cum reiese că a fost trasată de Sfântul Antonie cel Mare în epistolele sale. Chiar dacă unii dintre acești monahi egipteni, după cum ne spune Sozomen[5], vor pleca după un an la Constantinopol, cei rămași au făcut ca sămânța monahismului egiptean neptic și cultivat să încolțească în pământul Schitopolisului, iar înclinația spre o teologie cultă și deschisă culturii să însoțească mereu, ca o umbră, viața bisericească din capitala provinciei Palestina II[6]. Astfel, istoricul Sozomen spune că mulți monahi trăiau în oraș sau în împrejurimile lui, având ca rucodelie facerea de frângii și coșuri din frunzele de palmier din pădurile din împrejurimi[7].

După așezarea primilor monahi, în jurul anului 400, o etapă importantă în evoluția monahismului schitopolitan o reprezintă venirea ca episcop al cetății, prin 466, a lui Cosma, unul dintre primii ucenici ai lui Eftimie. După ce fusese diacon al bisericii Învierii, iar mai apoi stavrofilax, Cosma a devenit ulterior unul din horepiscopii patriarhului Iuvenalie. Lui i se datorează, în bună măsură, introducerea și susținerea în cetatea Schitopolisului a tradițiilor monahale din pustia Iudeii, lucru care îl va fi atras aici în anul 500 pe Sfântul Sava cel Sfințit[8]. Șederea până în anul 507 a marelui Cuvios în ținutul Schitopolisului va lăsa urme care, pe lângă mănăstirea întemeiată de ucenicii săi, vor întraripa inimile localnicilor evlavioși cu idealurile sfințeniei întruchipate de el. În următoarele sale vizite, din 518 și 531, Sfântul Sava găsește în cetatea și împrejurimile Schitopolisului o viață monahală bine înrădăcinată, precum și o mănăstire organizată pe lângă casa episcopului. Toate acestea arată că „dimensiunea monahală și pustnicească a creștinismului a penetrat Biserica Schitopolisului și a exercitat o influență asupra populației locale. Inscripțiile descoperite în cetate și referințele literare înfățișează portretul unei Biserici care crește și se dezvoltă. A fost întemeiată printre populația de limbă aramaică, condusă de un episcopat educat în cultura elenistă, iar apoi, treptat, a ajuns să fie dominată de latura pustnicească a creștinismului, răspândită de monahi.[9]

În secolul al VI-lea existau la Schitopolis patru biserici, închinate sfinților: Apostolul Toma, Ioan Botezătorul, Procopie marele mucenic (8 iulie) și Vasile mucenicul (5 iulie și 28 iunie).

În 634, forțele bizantine au fost învine de armata musulmană a califului Umar ibn al-Khattab, iar Schitopolis a fost redenumit Baysan de către cuceritori. Orașul nu a fost distrus, iar musulmanii nou veniți au locuit împreună cu populația creștină până în secolul al VIII-lea, deși orașul a intrat în declin în această perioadă.

La 18 ianuarie 749, Baysanul omeiad a fost complet devastat de cutremurul ce a avut loc pe înălțimile Golan, situate în apropiere. Câteva cartiere rezidențiale au fost reconstruite pe ruinele orașului, probabil de către supraviețuitorii cutremurului, dar orașul nu a mai revenit niciodată la măreția lui din trecut.

Personalități creștine din Schitopolis

Episcopi

Schitopolis a avut o comunitate creștină condusă de un episcop, chiar înainte de Edictul de la Milano din 313. După ce în secolul al IV-lea a fost înființată provincia romană Palestina Secunda, cu reședința la Schitopolis, episcopia a devenit scaunul mitropolitan al provinciei.

Sunt cunoscuți mai mulți episcopi de Schitopolis[10]:

  • Episcopul Patrophilus de Schitopolis era un prieten apropiat de-al lui Arie, pe care l-a primit la el când acesta (Arie) a fost exilat în Palestina, în anul 323. Susținător al arianismului, Patrophilus a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), precum și la alte sinoade ariene până în anul 360. Sozomen și Socrate Scolasticul spun că în anii 354-355 Patrophilus a urzit împreună cu Acachie de Cezareea (Cezareea Palestinei fiind la vremea respectivă scaun mitropolitan atât pentru Schitopolis cât și pentru Ierusalim) ca să-l depună pe episcopul Maximus al Ierusalimului, care susținea Crezul de la Niceea, și să-l înlocuiască cu Chiril al Ierusalimului, pe care ei îl considerau în mod greșit ca fiind arian [11]. De asemenea, Episcopul Patrophilus de Schitopolis a supervizat exilul lui Eusebiu de Vercelli la Schitopolis, Eusebiu numindu-l „temnicerul” său. În anul 359 Patrophilus de Schitopolis a făcut parte din delegația trimisă la împăratul Constanțiu al II-lea pentru a protesta împotriva depunerilor de clerici arieni efectuate de Vasile al Cezareei.[12]. El a fost depus de către Sinodul de la Seleucia în 359 și a murit la scurt timp după aceea. Filostorgius menționează că în anul 361 trupul său a fost dezgropat și oasele împrăștiate, în perioada resurecției păgâne din timpul domniei lui Iulian Apostatul[13].
  • Filip și Atanasie, arieni.
  • Saturninus, prezent la Sinodul II Ecumenic (Constantinopol, 381).
  • Teodosie, prieten cu sfântul Ioan Gură de Aur.
  • Acacius, prieten cu sfântul Chiril al Alexandriei.
  • Sf. Servianus, omorât de monofiziți în 452 sau 453, prăznuit la 21 februarie după Martirologiul Roman[14].
  • Cosma, care a devenit episcop de Schitopolis în jurul anului 466, și a avut un rol important în dezvoltarea monahismului în această cetate.
  • Ioan de Schitopolis (cca. 536–550), supranumit și „Scolasticul”, care a scris mai multe lucrări împotriva ereziei monofizite.
  • Teodor, care în anul 553 a fost obligat să semneze „Anatema împotriva lui Origen”, al cărei original încă se mai păstrează[15].

Personalități

Printre personalitățile creștine ilustre din Schitopolis se numără[16]:

  • Sfântul mare mucenic Procopie (prăznuit la 8 iulie), care aparținea clerului cetății, după cercertările hagiologului [17];
  • Asterius, comentator al Psalmilor în secolul al IV-lea și citat cu laude de sfântul Ieronim;
  • Iosif, evreu de la școala talmudică din Tiberias convertit la creștinism, a trăit mai mulți ani la Schitopolis[18]
  • Sfântul Chiril din Schitopolis, monah și istoric al monahismului în Palestina vremii sale.
  • sfinții părinți Afrodisie, Leontie, Antonie, Mel, Valerian și Macrovie și a mulțimii celor ce împreună cu ei au mărturisit în Schitopoli, în Palestina (prăznuiți la 4 mai)
  • Sfântul Vasile și sfinții șaptezeci de Mucenici din Schitopolis (prăznuiți la 28 iunie și 5 iulie)
  • Sfânta muceniță Marato fecioara (prăznuită la 12 noiembrie)

Imagini

Note

  1. A se vedea pentru detalii Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/Beit_She%27an
  2. Cf. http://en.wikisource.org/wiki/Catholic_Encyclopedia_%281913%29/Scythopolis
  3. Pierre Maraval, Lieux saints et pèlerinages d’Orient, Éd. du Cerf, Paris, 2011, p. 286.
  4. Agapie Corbu, op.cit.
  5. Sozomen, Istoria bisericească, 8, 13.
  6. Agapie Corbu, op.cit.
  7. Sozomen, "Hist. ecclés.", VIII, 13
  8. Viața Sfântului Sava, c. 33
  9. J. Binns, Ascetics and Ambassadors of Christ. The monasteries of Palestine, 314-631, Oxford, 2002, p. 147
  10. După: http://en.wikisource.org/wiki/Catholic_Encyclopedia_%281913%29/Scythopolis
  11. Theophanes, 60B-61B, in Philip Amidon, Philostorgius: Church History, p.221
  12. Philostorgius, book 4, section 10; Amidon p.69.
  13. Amidon, p.227
  14. http://saints.sqpn.com/butlers-lives-of-the-saints-saint-severianus-bishop-of-scythopolis-martyr/
  15. Le Quien, Oriens christianus, vol. III, 681-94
  16. După: http://en.wikisource.org/wiki/Catholic_Encyclopedia_%281913%29/Scythopolis
  17. H. Delehaye, "Les Légendes hagiographiques", Paris, 1905, 144-6
  18. http://nominis.cef.fr/contenus/saint/12643/Saint-Joseph-de-Palestine.html

Surse