Rugăciunea lui Iisus

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 23 februarie 2024 19:04, autor: RappY (Discuție | contribuții) (Explicația lui Ioan Ianolide: Ortografie)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Spiritualitate ortodoxă
Sfintele Taine
BotezulMirungerea
Sf. ÎmpărtășanieSpovedania
CăsătoriaPreoția
Sf. Maslu
Starea omului
PăcatulPatimaVirtutea
RaiulIadul
Păcate
Păcate strigătoare la cer
Păcate capitale
Alte păcate
Păcatele limbii
Virtuți
Virtuțile teologice

CredințaNădejdeaIubirea

Virtuțile morale

ÎnțelepciuneaSmerenia
RăbdareaStăruința în bine
PrieteniaIertareaBlândețea
PaceaMilaDreptateaHărnicia

Etapele vieții duhovnicești
Despătimirea (Curățirea)
Contemplația
Îndumnezeirea
Isihasm
Trezvia Pocăința
IsihiaDiscernământul
Mintea
Asceza
FecioriaAscultarea
StatorniciaPostul
SărăciaMonahismul
Rugăciunea
ÎnchinareaCinstirea
Pravila de rugăciune
Rugăciunea lui Iisus
Sf. MoașteSemnul Sf. Cruci
Sfinții Părinți
Părinții apostolici
Părinții pustiei
Părinții capadocieni
Filocalia
Scara dumnezeiescului urcuș
Editați această casetă

Rugăciunea lui Iisus, numită și Rugăciunea inimii sau Rugăciunea minții, este o rugăciune scurtă, simplă care a fost folosită, predată și comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor de creștinismul răsăritean. Forma exactă a rugăciunii s-a modificat adeseori între forma cea mai scurtă, cum este "Doamne, miluiește-mă" și forma extinsă: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul." Formele cele mai folosite la Muntele Athos sunt "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine" și "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă" . Rugăciunea aceasta este folosită îndeosebi în practica spirituală cunoscută sub numele de isihasm.

Despre Rugăciunea lui Iisus

Pentru ortodocși este una dintre cele mai profunde și mistice rugăciuni, dar ea este și foarte practică, deoarece prin scurtimea și repetarea ei ordonează mintea și o ține mai ușor în rugăciune; este adesea repetată atât de mult cât poate fiecare ca parte componentă a exercițiului ascetic personal. Există unele texte Romano-Catolice despre acest subiect, dar folosirea ei nu a atins niciodată cinstea, popularitatea și înțelesurile de care se bucură în Biserica Răsăritului. Există însă o variantă mult mai elaborată, cunoscută unor romano-catolici sub același nume: "O, Iisuse al meu, iartă-ne nouă păcatele, mântuiește-ne de focul iadului, și du-ne sufletele în rai, în special ale celor care au mai multă nevoie de mila Ta".

Cel mai bine este explicată rugăciunea aceasta prin parabola vameșului și fariseului; în care fariseul demonstrează cum nu trebuie făcută rugăciunea, exclamând: "Îți mulțumesc Doamne că nu sunt ca vameșul acesta.", în timp ce vameșul, în smerenia sa, se roagă corect: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (sau: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului" - Luca 18:10-14). Şi așa cum este scris în Evanghelii, Petru a strigat în timp ce se scufunda în apa mării: "Doamne, scapă-mă" Matei 14:30 [1]).

În tradiția ortodoxă rugăciunea este spusă repetat, la început cu voce, mai târziu cu voce joasă sau în minte, adesea cu ajutorul unui șirag de mătănii. Poate fi însoțită de metanii și de semnul crucii. În această formă este utilizată ca mijloc de dobândire a căinței și ca mijloc de dobândire a smereniei; de aceea adeseori este adăugat cuvântul "păcătosul" deoarece atunci când omul stă la rugăciune în fața lui Dumnezeu nu este alt păcătos în afara celui care se roagă.

Monahii au adesea secvențe lungi de rugăciune, spunând-o de mii de ori (minute sau ore în șir) noaptea ca parte componentă a programului lor, și cu ajutorul unui părinte duhovnicesc experimentat ca îndrumător; ultimul scop al practicantului este să-și "interiorizeze" rugăciunea, astfel încât această să fie neîncetată, împlinind astfel cuvântul Sfântului Pavel din scrisoarea către Tesalonicieni: "rugați-vă neîncetat" (1Tesalonicieni 5:17). Folosirea Rugăciunii lui Iisus în acest fel este subiectul unei cărți rusești clasice: Pelerinul Rus. Pentru mulți practicanți, după o vreme, rugăciunea lui Iisus "coboară în inimă", astfel încât aceasta nu mai necesită un efort conștient, ci curge de la sine.

Rugăciunea inimii în temnițele comuniste

Introducere

Rugăciunea inimii a pătruns și în închisorile comuniste prin monahi, clerici, și texte sfinte strecurate în penitenciare. Ioan Ianolide, întemnițat pentru 23 de ani în cele mai brutale închisori din România, a practicat rugăciunea inimii, supraviețuind torturilor îndurate. Deși Securitatea nu i-a permis călugărirea după eliberarea din 1964, Ianolide a continuat să trăiască o viață de duhovnicie în anonimat. După moartea trupească, manuscrisele sale au fost adunate, editate, și publicate de Mănăstirea Diaconești. Printre scrierile sale se găsește și o tâlcuire și un îndreptar al rugăciunii inimii unde descrie cele trăite și învățate din practicile îndelungate ale martirilor din închisori.

Explicația lui Ioan Ianolide

Scrierile sunt din cartea Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă de Ioan Ianolide[1], paginile 443-449.

Formula

„Formula pe care o rosteam era: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” – pe cât de scurtă, pe atât de intensă. Primele șase cuvinte sunt formate din Numele de foc mistuitor al Dumnezeului nostru, pe care îl invocăm și îl aducem în noi, trăind împreună cu El; a doua parte a rugăciunii cuprinde omul, cu poziția sa de templu al lui Dumnezeu, smerit și fericit, ascultător de Dumnezeu până la moarte. Iată deci exprimată în zece cuvinte relația și comuniunea dintre Dumnezeu și om!”

„Puterea Rugăciunii este în forța intrinsecă a conținutului ei și are, în secundar, și avantajul unei maxime concentrări lăuntrice. Formula poate fi și „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” ori simplu ”Doamne, miluiește-mă”. în raport cu alte lucrări duhovnicești, aceasta este cea mai rapidă și mai intensă. Ea presupune însă niște condiții prielnice, sufletești și trupești, și un cadru adecvat.”

Pregătirea înaintea rugăciunii

„În ordinea lăuntrică trebuie o liniștire deplină și alungarea tuturor preocupărilor, pentru ca omul să se poată concentra exclusiv asupra cuvintelor rugăciunii. Atenția minții trebuie orientată în sine. Descoperind lumea interioară, omul nu trebuie să se oprească la ea, ci să se concentreze asupra rugăciunii, căutându-L pe Dumnezeu în sine. Râvna trebuie să fie neobosită, plină de nădejde, căci multe sunt ispitele și piedicile ce se opun.”

„Înainte de toate Rugăciunea trebuie să fie dorire și iubire nețărmurită pentru unirea cu Hristos, altfel nu e posibil nici un efort. Ori de câte ori se roagă, omul trebuie să moară pentru Hristos ca să vieze în El, iar când rugăciunea îi va fi necontenită, va fi de-a pururi viu în Domnul, Care îi va da pace în suflet, îi va lumina cunoștința, îi va înțelepți cuvântul și-i va orândui viața.”

„Întrucât la început strădania rugătorului este anevoioasă, e necesar ca încă de la acest început să ne încredințăm Duhului Sfânt, care va prelua lucrarea până la capăt. Duhul Sfânt se află sălășluit în noi prin Taina Sfântului Botez și în măsura în care ne supunem Lui, El devine lucrător, iar omul ajunge purtător de Dumnezeu. E nevoie și de un povățuitor duhovnicesc experimentat, care să ne conducă la Dumnezeu și căruia îi suntem datori cu ascultarea.”

Începerea rugăciunii

„În rugăciune trupul să fie ușurat de patimi și așezat în poziție de trezvie. Privegherea cea mai atentă se face în poziția șezând, cu capul ușor lăsat în piept, cu pleoapele plecate pe ochi, încercând să se sesizeze bătăile inimii.”

„Atenția nu trebuie să se concentreze și să urmărească un organ, nici un simbol, nici o icoană, ci duhul, sufletul, lăuntrul, în ultimă analiză pe Dumnezeu. Totuși este bine ca orientarea atenției să fie în piept, undeva către inimă, căutând însă nu organul, ci sufletul. Căci ”inima” este noțiunea largă în care se cuprinde omul lăuntric în toată complexitatea Iui.”

„Prin interiorizare, mintea ia cunoștință de miracolul lăuntric. Folosim termenul de „minte” în sensul larg cuprinzător de inteligență, luciditate, rațiune, cunoștință, conștiință. (Noțiunile cu care lucrăm le găsim în Scriptură, la Sfinții Părinți, dar și în literatură și ne par cu mult mai substanțiale decât schemele științei numită psihologie. Credem că psihologii au ceva de învățat din experiența mistică, morală și literară.)”

Reîntoarcerea în minte

„Reîntors în sine, omul descoperă o lume vastă și neliniștită formată din gânduri, idei, planuri, viziuni, dorințe, sentimente, instincte, patimi, pofte, din forțe vitale, aspirații, temeri, necesități, idealuri, dorința de absolut ori, într-o ultimă analiză, din prezența lui Dumnezeu. Totul e în mișcare, într-un joc de forțe contrarii, într-o complexitate amețitoare.”

„În acest noian – lăuntrul – omul poate să greșească, dacă nu cumva se dă bătut de la început, cu un sentiment de neputință. De aceea Rugăciunea în prima ei fază este un exercițiu de strădanie și de puternică credință. În această fază Dumnezeu apare real dar învăluit, ascuns, depărtat. Sentimentul existenței Lui dă însă forța necesară efortului solicitat.”

„Dacă uneori Rugăciunea merge ușor, de multe alte ori ea se împietrește. Nu trebuie să abdici niciodată de la Rugăciune, chiar dacă pare seacă, formală, oarecum exterioară și străină, căci, după stăruințe, ea va căpăta viață și-și va forma o albie adâncă în sufletul tău.”

„Este bine ca Rugăciunea să nu fie însoțită de meditație, ci, concentrându-se asupra lui Dumnezeu însuși, omul să aștepte descoperirea Acestuia cu privire la întrebările și problemele care-l frământă.”

„Rugăciunea trebuie făcută în minte, adesea cu cuvinte ori însoțită chiar de metanii, închinăciuni și psalmodiere, după cum priește fiecăruia, până când se va ajunge la rugăciunea în inimă. Ordinea este de la suprafață către interior, de la trup către suflet.”

„Presupunem că îndeobște este cunoscut trupul cu simțurile, instinctele și patimile lui. Este necesară înfrânarea și supunerea trupului. Fiecare păcat trebuie înlocuit cu virtutea contrarie lui. E nevoie de multă stăpânire de sine și statornicie până ce se ajunge la un trup care funcționează fără patimi și fără dezordine.”

„Dar nici o asceză nu este suficientă dacă nu căpătăm, prin rugăciune, trăirea în duh. Rugăciunea împreună cu celelalte nevoințe duhovnicești ajută mult la ordonarea vieții, atât în aflarea măsurii drepte a funcțiunilor ei, cât și în forța de a o curați și orienta.”

„Trecând de la exterior la interior, urmează un șir imens de patimi sufletești, printre care cea mai frecventă este mândria, sub nenumăratele ei forme. Viața lăuntrică are o mare subțirime duhovnicească. Mintea este necontenit asaltată de gânduri care încep prin a-l momi pe om și sfârșesc prin a pune stăpânire pe el. Acesta se numește războiul nevăzut sau războiul duhurilor.”

„Mintea trebuie deci să stea de pază la granița conștiinței, acolo unde apar gândurile și să le supună unui riguros examen, spre a fi respinse ori acceptate înainte ca omul să și le fi însușit. Aici intervine puterea Rugăciunii, care fixează Numele lui Dumnezeu în gând și face din El filtrul gândirii. Cu timpul, Rugăciunea ajunge să se rostească singură și fără încetare.”

„Cantitativ, unii indică trei mii – șase mii – douăsprezece mii de repetări pe zi, noi indicăm ore de rugăciune. Dacă ai două ore de rugăciune bună, ai mult pentru început. Timpul se prelungește treptat, încât după treizeci-patruzeci de zile se poate trece la faza a doua, când Rugăciunea se va spune în inimă, printr-o participare lăuntrică totală. Este stadiul în care Rugăciunea se simte, se trăiește.”

Întoarcerea către inimă

„Între minte și inimă este un drum neînchipuit de lung și acoperit de o beznă cumplită. Adesea omul se sperie și e pe cale să cedeze. Trebuie să ai tăria de a te arunca în beznă, cu încrederea că Dumnezeu te va prinde în brațele luminii Sale. Abia de aici înainte vei fi născut din nou, vei fi înnoit sufletește prin har. Omul trupesc este cel ce se lasă prins de pofte și captivat de materie și el trebuie să moară, pentru a face loc omului duhovnicesc, care vede și trăiește în lumina binefăcătoare a duhului, realizând adevărata viață.”

„În timpul rugăciunii apar două feluri de călduri. Este o căldură ce vine de la simțuri și naște patimi și este o căldură ce vine de la Duhul și aduce luminare. Se creează o sensibilitate lăuntrică de mare finețe, care vibrează și reacționează prompt la toate impresiile ce vin din afară, devenind astfel un fel de conștiință sensibilă. Starea lăuntrică dobândește bucurie dar și dramatism, căci sesizează cele mai fine și adânci contradicții ale existenței; iar dincolo de ele, se desfată cu Dumnezeu împreună.”

„Sensibilitatea trebuie să se controleze reciproc cu judecata rece a minții, căci numai așa evităm eventualele greșeli. Duhul Sfânt lucrează și prin inimă, și prin minte. În suflet se petrec atâtea fenomene, încât mintea se poate tulbura. Este o cale lungă până ce se creează armonia lăuntrică, și apoi ea trebuie mereu menținută.”

„Dacă Dumnezeu este alungat din cămările sufletului, ele voi fi invadate de duhurile rele. Prin urmare, satana și păcatul trebuie urâți de moarte, până la moarte.”

„Treptat simțurile tac, sufletul se înmiresmează, duhurile rele fug, timpul intră în veșnicie, lumea e văzută în imaginea ei nealterată și astfel omul ajunge Biserică, adică e purtător de Dumnezeu. În el a murit eul și viază Hristos. Atât trupul cât și sufletul cunosc un proces de înduhovnicire. Ne aflăm în împărăția lui Dumnezeu din om.”

Concluzie

„Acest fel de Rugăciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personală. Ea este lucrarea Duhului Sfânt, la care omul participă lucid, conștient și fericit de viața minunată de care este învrednicit. Transfigurat, omul – fără a pierde contactul cu natura și cu ordinea firii – vede acum lumina taborică și Ierusalimul cel ceresc.”

„Dacă omul obișnuit vede lumina soarelui, cel înduhovnicit vede lumina propriei sale minți, iar la sfârșit vede lumina necreată. Dacă la început omul este mângâiat cu lacrimi, el sfârșește prin răpirea la cer. Dacă la început Rugăciunea e rostită, la sfârșit ea e mută, uimitoare, minunată. O astfel de rugăciune nu poate fi uitată, nici părăsită, căci frumusețea ei este fără de asemănare.”

„E adevărat că și în cele mai înalte stări contemplative Dumnezeu rămâne râvnit, deci încă ascuns și nepătruns, dar accederea câtuși de puțin la energiile Sale necreate îl face pe om fericit. Scânteia divină așezată în om întâlnește marele foc dumnezeiesc și transfigurează totul în jur. Mișcarea universală a firii se transformă în repetate splendori, ca niște fațete ale aceluiași diamant. Starea harică este densă, însă de scurtă durată în timpi naturali.”

„Omul purtător de Dumnezeu are marele dar că pe lângă contactul natural, pe lângă mijloacele de cunoaștere obișnuite, vede în duh. Natura, lumea, omul și viața sunt minuni ale lucrării lui Dumnezeu, minuni care nu sunt evidente decât pentru omul înduhovnicit. Acest om se umple de toate darurile Duhului Sfânt.”

„Dar trebuie precizat că rugătorul rămâne și un om activ, dinamic, îndrăzneț, iscusit, care înfruntă dușmanii cu puterea interioară cu care însuși Domnul i-a biruit și acționează cu aceleași mijloace cu care a lucrat Hristos: puterea duhului și a cuvântului, fapta bună, adevărul răspicat, dragostea curată, temerară, necontenită și, în fine, puterea de jertfă.”

„Trebuie deci ștearsă imaginea pasivă, indiferentă, nerealistă, umilă și umilitoare a omului sfânt. Mărturie stă Hristos însuși, apoi Apostolii, și cu deosebire Sf. Apostol Pavel, cel atât de dinamic, care a fost răpit până la al treilea cer. Mărturie stau sfinții Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur ori sfinți militari ca Dimitrie, Nestor și Gheorghe, care au luptat și au învins pe dușmani. Tot spre mărturie stau Sfinții împărați Constantin și Elena, iar Vechiul Testament ni-i oferă pe Moise, David, Ilie, Ieremia, care au fost mari conducători de oameni, dar toți și mari rugători. Iar dacă adesea sub chipul trăirii religioase unii își ascund incompetența, incapacitatea, abandonul și oportunismul, unii ca aceștia sunt cu totul străini de adevărații creștini.”

„Am trăit lângă astfel de oameni, în care și din care strălucea Hristos și care au fost vajnici apărători și propovăduitori ai credinței, înfruntând cu putere dușmanii, demonstrând cu tărie adevărul și jertfindu-se fericiți pentru izbăvirea aproapelui.”

„Nouă ni s-au deslușit aceste năzuințe în arșița suferinței, pe muchia dintre viață și moarte. Credem că cele ce s-au petrecut cu creștinii aici, în temnițe, sunt o părticică din aluatul unei lumi noi. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. În acest cadru situăm experința noastră isihastă.”

A se vedea și

Note

  1. Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4

Legături externe