Regulamentul Organic

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

În timpul arhipăstoririi lui Veniamin Costachi noi legiuiri au fost puse în aplicare – în ambele Principate – care au avut urmări însemnate asupra dezvoltării întregii vieți bisericești românești. Este vorba de Regulamentul Organic (1831–1832), care cuprindea și numeroase prevederi în legătură cu Biserica, precum și alte câteva legi, votate până în preajma unirii Principatelor române.

Regulamentul Organic a prevăzut măsuri noi, menite să pună ordine și stabilitate în neorânduielile și abuzurile introduse în viața Bisericii din cele două țări în epoca fanariotă. Se observă apoi — sub influența legiuirilor bisericești introduse în Rusia de Petru cel Mare — o restrângere a rolului ierarhilor în viața politică, dar și un mai mare amestec al statului în treburile bisericești.

„Începutul, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste două Principate precum și cele deopotrivă trebuințe sînt îndestule elemente de o mai aproape a lor unire, care pînă acum s-au fost poprit și s-au zăbovit numai după împrejurări întâmplătoare și cele urmate după dînsele”
(Art. 371 Reg. Țării Rom. și art. 425 Reg. Moldovei)

Context istoric

Prin tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, la cererea rușilor, s-a prevăzut, între altele, obligația pentru Turcia de a recunoaște și confirma două Regulamente administrative pentru Țara Românească și Moldova, care urmau să se alcătuiască de îndată. Principatele române au rămas – din 1828 până în aprilie 1834 – sub ocupație militară rusă.

La 7/19 noiembrie 1829, generalul Pavel Dimitrievici Kiseleff, comandantul trupelor rusești din Principate în timpul războiului ruso-turc din 1828–1829, a fost numit președinte plenipotențiar al Divanurilor Țării Românești și Moldovei (înlocuind pe contele Pahlen, numit în 1828), funcție pe care a deținut-o până la retragerea trupelor rusești. În timpul lui s-au lucrat cele două Regulamente Organice, al Țării Românești și al Moldovei (corect ar trebui spus Regulamentul, deoarece erau foarte asemănătoare, aproape identice).

De fapt, era prima constituție românească scrisă, care a pus început organizării moderne a statului român. Alcătuirea Regulamentelor a fost încredințată la două comisii, câte una de fiecare Principat – formată din patru membri și un secretar, lucrând sub președinția consulului general rus Matei Minciaki.

Încheierea lucrărilor de elaborare a avut loc la 30 martie 1830, fiind aplicat în Țara Românească de la 1/13 iulie 1831, iar în Moldova de la 1/13 ianuarie 1832.

Conținut general

Separarea puterilor în stat

Potrivit Regulamentelor Organice, organizarea de stat se baza pe principiul separării puterilor. Puterea executivă aparținea domnului, ales pe viață, dintre marii boieri, de Adunarea obștească extraordinară. În executarea atribuțiilor sale, era ajutat de Sfatul administrativ extraordinar, format din șase miniștri.

Puterea legislativă aparținea unei Adunări obștești, un fel de Parlament, cu 42 de deputați în Țara Românească și 35 în Moldova, fiecare având pe mitropolit ca președinte. Regulamentul avea o serie de prevederi privind modernizarea finanțelor, administrației, justiției, învățământului, organizarea economică, se puneau bazele unei armate naționale.

Exploatarea țărănimii

Prin Regulamentele Organice, exploatarea țărănimii lua însă forme noi, prin întărirea regimului clăcii, introducându-se un număr foarte ridicat de zile de lucru.

Rol de unire

Regulamentele Organice au avut un rol însemnat în pregătirea Unirii Principatelor, prin organizarea aproape identică pe care o dădeau celor două țări. Într-un articol se și arăta că „începutul, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste două Principate precum și cele deopotrivă trebuințe sînt îndestule elemente de o mai aproape a lor unire, care pînă acum s-au fost poprit și s-au zăbovit numai după împrejurări întâmplătoare și cele urmate după dînsele” (art. 371 Reg. Țării Rom. și art. 425 Reg. Moldovei, aproape identice).

Legiuiri bisericești

Regulamentul organic, 1832

Introducere

Cum era și firesc, Regulamentele Organice cuprindeau și felurite dispoziții privitoare la Biserică, în special în capitolul VIII din Regulamentul Țării Românești și capitolul IX cu anexa A din cap. III, din Regulamentul Moldovei. Acestea se referă la instituirea, judecarea, pregătirea clerului, starea sa materială și starea sa politică-socială.

Regulamentul Țării Românești prevedea înființarea „Marii Logofeții a credinței” (un fel de Minister al Cultelor), condusă de „logofătul credinței”, care era „epitropul general al domnului în toate pricinile bisericești”. În Moldova, această nouă instituție se numea „Vornicia averilor bisericești”, condusă de „vornicul bisericesc” sau „al averilor bisericești”.

Instituirea clerului

În ce privește instituirea clerului, Regulamentele prevedeau ca mitropoliții și episcopii să fie aleși numai dintre clerici pământeni, cunoscuți pentru credința, învățătura și vrednicia lor. Se consfințea deci vechea practică — respectată cu multă sfințenie în Moldova — ca ierarhii țării să fie de neam român. Alegerea ierarhilor o făcea Adunarea obștească a țării, la care se adăugau și boierii de rangul întâi care nu erau membri ai acesteia. Domnul întărea alegerea, după care, cel ales era înscăunat, urmând să conducă după canoane, pravile și obiceiurile țării.

Mitropolitul se alegea dintre episcopii în funcțiune și avea să primească întărirea canonică a Patriarhiei din Constantinopol, potrivit obiceiului, dar aceasta era o simplă formalitate. Mitropoliții și episcopii făceau parte din Adunarea obștească a țării (inclusiv din Adunarea obștească extraordinară care alegea pe domn), președinția acestora fiind încredințată mitropolitului, iar în caz de lipsă, episcopului mai mare în rang.

Ierarhii își puteau pierde scaunele pentru abateri duhovnicești și politice, urmând să fie judecați de 12 ierarhi eparhioți sau titulari, fie din Principate, fie din alte părți, dacă nu erau de-ajuns în principate.

În administrarea eparhiei, chiriarhii erau ajutați de protopopi, aleși dintre cei mai destoinici preoți de mir, care aveau atribuții destul de numeroase: să inspecteze bisericile și să se îngrijească de bunăstarea lor, să supravegheze purtarea morală a preoților și a credincioșilor și să judece anumite pricini, în primă instanță.

În ce privește clerul parohial, Regulamentele prevedeau ca hirotoniile de preoți și diaconi să se facă numai cu aprobarea scrisă a domnitorului, pe baza raportului (anaforalei) logofătului bisericesc, numai dintre absolvenții de seminarii. Regulamentul Țării Românești prevedea ca și egumenii să fie întăriți de domn, tot pe baza raportului logofătului bisericesc. Înființarea de noi mănăstiri se făcea tot cu încuviințarea domnului.

Judecarea abaterilor

Abaterile duhovnicești și bisericești ale clerului erau judecate de așa-numita „dicasterie” sau „consistorie duhovnicească” de pe lângă fiecare eparhie, precum și de protopopi, iar cele civile de către judecătoriile laice. Preoții puteau face parte din „judecătoriile” de împăciuire care urmau să se organizeze în fiecare sat, pentru ca să judece, în fiecare duminică, „jăluirile de prea puțin preț”, căutând să împace pe împricinați.

Se observă deci o restrângere a atribuțiilor clerului în materie de judecată și, în același timp, se legiferează practica participării mirenilor la judecarea clerului.

O atribuție deosebită încredințată clerului era ținerea actelor de stare civilă, introduse acum pentru prima dată la români, care a rămas în seama sa până la Legea comunală din 1864.

Pregătirea clericilor

În vederea unei pregătiri corespunzătoare a viitorilor slujitori ai Bisericii, Regulamentele organice prevedeau înființarea de seminarii teologice, în Muntenia pe lângă fiecare eparhie, iar în Moldova menținerea și organizarea celui existent la Socola.

Conducerea seminariilor era lăsată în bună parte în seama mitropoliților sau episcopilor eparhioți, dar întreținerea lor materială era trecută în seama statului (eparhiile erau impuse însă la anumite contribuții). Pentru treburile economico-financiare ale Seminarului de la Socola se prevedea instituirea unei epitropii. Statul avea și dreptul de control asupra învățământului, prin logofătul bisericesc, care se îngrijea — împreună cu chiriarhul locului — să se aplice întocmai regulamentul seminariilor, care urma să se alcătuiască.

Situația materială

În ce privește situația materială a clerului, Regulamentul organic al Țării Românești prevedea ca preoții și diaconii să fie scutiți de orice dări și de clacă.

Regulamentul Moldovei însă fixa o dajdie a tagmei bisericești către stat în sumă de 20 lei pe an pentru preoți, 14 lei pentru diaconi și 8 lei pentru dascăli, plătibili în două rate. Preoții puteau să primească și pe viitor ofrandele credincioșilor pentru slujbele săvârșite, precizând că un regulament special va fixa taxele pentru acestea. Se prevedea, de asemenea, ca proprietarii de moșii să dea preoților, diaconilor și dascălilor o anumită întindere de pământ pentru arătură și pășune, loc de casă și grădină.

Fiecărei biserici din Țara Românească i se lăsa un țârcovnic scutit de bir. În Moldova se prevedea un ajutor de la biserică preoteselor văduve timp de un an și scutirea de bir și boieresc pe viață. Cu toate acestea, starea materială a preoțimii a rămas foarte grea, încât în a doua jumătate a secolului trecut a fost nevoie de noi legiuiri.

Averile bisericești

În privința administrării averilor bisericești, Regulamentele Organice aduceau de asemenea schimbări, menite să înlăture abuzurile din trecut.

Toate averile nemișcătoare ale eparhiilor și mănăstirilor urmau să fie arendate pe trei ani, prin licitație, în fața Adunării obștești. În Țara Românească se prevedea ca mănăstirile să verse o pătrime din venitul lor anual în vistieria statului, iar în Moldova 12.500 de galbeni pe an. Sub felurite pretexte, acești bani nu s-au plătit.

Comisia mănăstirească

Se instituia și o comisie formată din patru membri aleși de adunare, patru fețe bisericești, desemnate de mitropolit și de logofătul credinței (în cazul mănăstirilor închinate, se adăuga un delegat al Locurilor Sfinte respective: Muntele Athos, Muntele Sinai, Rumelia și Ierusalim), care, sub președinția mitropolitului, aveau îndatorirea să administreze bunurile eparhiilor și ale mănăstirilor.

Membrii comisiei semnau contractele de arendare, pomenite mai sus, le supuneau aprobării domnești, hotărau partea de contribuție a eparhiilor și a mănăstirilor către stat, în folosul școlilor, seminariilor și așezămintelor de binefacere.

S-a hotărât tot acum ca pe viitor să nu se mai facă împrumuturi pe seama eparhiilor și a mănăstirilor, fără știrea domnului și a Adunării obștești. Datoriile mănăstirilor urmau să fie achitate în decurs de zece ani. Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași trebuia să întrețină spitalul din incinta ei, iar mănăstirea Neamț un spital în Tg. Neamț, pentru 30 de bolnavi, cu doctori și cu toate cele necesare. Mănăstirile închinate și-au menținut însă și în viitor situația lor privilegiată.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

A se vedea și