Rascolnici

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 14 februarie 2012 13:35, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (refacere imagine)
Salt la: navigare, căutare
Detaliu al picturii „Boieroaica Morozova” de Vasili Surikov care prezintă un vechi-credincios arestat de autorităţile ţariste în 1671. Ea ţine două degete ridicate: o sugestie a vechiului mod de a face Semnul crucii: cu două degete în loc de trei.

În contextul istoriei Bisericii Ruse Ortodoxe, vechi-credincioşii (în ruseşte: старове́ры - staroverii- sau старообря́дцы - staroobriadzţii) s-au separat în 1666-1667 de ierarhia Bisericii oficiale Ruse Bisericii Ortodoxe Ruse ca formă de protest împotriva reformelor bisericeşti introduse de Patriarhul Nicon al Moscovei.

Vechii Credincioşi au continuat practicile liturgice care erau în vigoare în Biserica Rusă înainte de implementarea acestor reforme. Din cauza folosirii acestor practici liturgice vechi, ei mai sunt cunoscuţi şi sub numele de 'vechi-ritualişti (старообрядцы), în special de cei care recunosc credinţa vechi-credincioşilor ca fiind adevărata credință ortodoxă.

Vorbitorii de rusă se referă la schisma dintre credincioșii de rit vechi și cei de rit nou cu numele de raskol (раскол – care, etimologic, înseamnă "separat şi dat deoparte").

Rezumat introductiv al originilor

În 1652, Patriarhul Nicon al Moscovei (1652-1658) a introdus câteva reforme ale slujbelor şi textelor cu scopul de a le alinia la practicile greceşti. Nicon, sesizând discrepanţele dintre slujbele şi textele ruseşti şi greceşti, a dispus o modificare a slujbelor religioase ruseşti după cele greceşti din vremea aceea. Potrivit opiniei staroverilor, acesta ar fi acţionat fără o consultare potrivită cu clerul şi fără convocarea unui sinod. După implementarea acestor inovaţii, Biserica Rusă i-a anatemizat pe Vechii Credincioşi, iar statul moscovit i-a persecutat pe cei care se opuneau acestor reforme. Aceşti tradiţionalişti au devenit cunoscuţi sub numele de "vechi-credincioşi" sau "vechi ritualişti".

Reformele Patriarhului Nicon

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, oficiali ai bisericilor ruse şi greceşti, inclusiv Patriarhul Nicon, au observat discrepanţele dintre practicile liturgice ruseşti şi cele greceşti din acea vreme. Ei au ajuns la concluzia că Biserica Ortodoxă Rusă, din pricina erorilor comise de copişti incompetenţi, ar fi dezvoltat slujbe şi texte de rugăciune proprii care deviau semnificativ faţă de originalele greceşti. Astfel, practica Bisericii Ortodoxe Ruse nu concorda cu cea a celorlalte Biserici Ortodoxe. Cercetări ulterioare au reabilitat vechile cărţi de cult moscovite, indicând că acestea corespundeau de fapt unor ediţii greceşti mai vechi decât cele folosite de patriah pentru introducerea reformelor liturgice (Kapterev N.F., 1913, 1914; Zenkovskij S.A., 1995, 2006).

Nicon, sprijinit de Ţarul Alexei I (1645-1676) a lansat mai întâi câteva reforme liturgice preliminare. În anul 1652, el a convocat un sinod şi a sfătuit clerul să compare tipicul, Evhologhionul şi alte cărţi liturgice ruseşti cu omoloagele lor greceşti. Mănăstiri din întreaga Rusie au primit solicitări de a trimite la Moscova exemple cu scopul de a avea material pentru o analiză comparativă. O astfel de sarcină ar fi luat mulţi ani de cercetare conştiincioasă şi putea foarte uşor să ducă la un rezultat ambiguu, datorită dezvoltării complexe a textelor liturgice ruseşti din secolul precedent şi a aproape completei lipse de cunooştinţe de analiză istoriografică textuală.

Locotenentul de Patriarh Pitirim al Krutiţelor a convocat un al doilea sinod la Moscova în anul 1666 , la care au participat Patriarhul Mihail al III-lea al Antiohiei, Patriarhul Paisie al Alexandriei şi mulţi episcopi. Unii cercetători susţin că patriarhii invitaţi au primit fiecare daruri somptuoase pentru participarea lor la sinod (Zenkovskij S.A., 1995, 2006). Sinodul a demarat oficial reformele şi a anatemizat nu numai pe toţi cei care se opuneau, ci şi vechile cărţi şi slujbe ruseşti.

Condamnarea vechilor tradiţii ruseşti a dus şi la slăbirea influenţei teoriei potrivit căreia Moscova ar fi fost cea de A Treia Romă: în loc să păzească credinţa ortodoxă, se părea că Rusia acumulase o serie de erori liturgice importante.

Unii cercetători consideră că reformele au avut o motivaţie mai degrabă politică decât religioasă, argumentând că ţarul Alexei, încurajat de succesele sale militare din războiul contra Poloniei şi Lituaniei pentru eliberarea provinciilor ruseşti apusene şi a Ucrainei, a început să nutrească ambiţia de a deveni eliberatorul regiunilor ortodoxe care la acea vreme erau în componenţa Imperiului Otoman, preluând titlul de protector al lumii ortodoxe, perspectivă agreată şi de patriarhii din Orientul Apropiat, care de altfel au susţinut introducerea reformelor liturgice (Kapterev N.F. 1913, 1914; Zenkovsky S.A., 1995, 2006). Cele din urmă două argumente apar însă drept contradictorii.

Miza politică a acestor reforme nu trebuie, desigur, ignorată, însă este greu de crezut că pentru patriarhul Nicon aceasta ar fi fost prioritară. Reformele liturgice ale acestuia aveau la bază dorinţa de a restaura o practică liturgică corectă, alegând în mod natural ca reper pentru îndreptarea cărţilor şi practicilor liturgice ruseşti modelul Constantinopolului - Biserica-Mamă a Ortodoxiei ruse. În plus, trebuie să ţinem seama de faptul că, prin aceste reforme, Patriarhul încerca în acelaşi timp să consolideze autoritatea Bisericii Ruse şi mai ales a instituţiei patriarhale, inclusiv in faţa autorităţii politice, demers ce i-a atras şi dizgraţia ţarului Alexei, precum şi depunerea din treaptă.

Principalele modificări introduse de Patriarhul Nicon

Schimbările din textele şi slujbele religioase ocupau aproximativ 400 de pagini. Vechi-credincioşii le prezintă pe următoarele ca fiind cele mai importante:

Practica veche Practica nouă
Scrierea numelui lui Iisus Ісусъ Іисусъ
Crezul рождена, а не сотворена (născut dar nu făcut); И в Дѹха Свѧтаго, Господа истиннаго и Животворѧщаго (Şi în Sfântul Duh, Adevăratul Domn, Dătător de viaţă) рождена, не сотворена (născut, nu făcut); И в Дѹха Свѧтаго, Господа Животворѧщаго (Şi în Duh Sfânt, Domnul de viaţă Dătătorul )
Semnul Crucii Două degete, drepte Trei degete, drepte
Numărul părticelelor la Sfânta Liturghie Şapte părticele Cinci părticele
Direcţia de deplasare la ieşiri După direcţia soarelui Invers faţă de mişcarea soarelui
Alleluia Аллилуїa, аллилуїa, слава Тебѣ, Боже (Aleluia, aleluia, slavă Ţie, Dumnezeule) Аллилуїa, аллилуїa, аллилуїa, слава Тебѣ, Боже (de trei ori aleluia)
Slavă Tatălui Слава Отцѹ и Сынѹ и Свѧтомѹ Дѹхѹ, И нынe и приснω и во вѣки вѣкωмъ. Аминь. (Slava Otsu i Synu i Svyatomu Dukhu, i nynie i prisno i vo vieki viekom. Amin.) Слава Отцѹ и Сынѹ и Свѧтомѹ Дѹхѹ, И нынe и приснω и во вѣки вѣкωвъ. Аминь. (... i vo vieki viekov. Amin)

Comentarii despre alte modificări sunt prezentate mai jos. Cititorii zilelor noastre pot vedea aceste modificări ca neglijabile, însă ele erau importante pentru credincioşii acelor vremuri, care vedeau cultul şi dogmele ca fiind puternic interconectate: cultul bisericesc, încă de la începuturi, reprezenta şi simboliza adevărul dogmatic (vezi secţiunea despre Justificările vechi-credincioşilor mai jos). În plus, reformele au fost impuse de sus în jos şi cu intervenţia brutală a statului; de aceea, parte a reacţiei împotriva reformelor niconiene a fost probabil declanşată mai degrabă de modul de impunere a acestora cât de modificările efective. În plus, unele schimbări din text au părut unora dintre credincioşi arbitrare.

Schisma sau "Raskol"

Oponziţia la reformele ecleziastice ale lui Nicon a fost destul de consistentă, criticii lor provenind din toate păturile sociale Chiar şi după depunerea din treaptă a Patriarhului Nicon (1658), a cărui autoritate a fost percepută de ţar ca o ameninţare, care reprezenta o provocare prea mare pentru autoritatea Ţarului, o serie de sinoade bisericeşti au ratificat în mod repetat reformele liturgice.

Vechii Credincioşi au respins însă violent tot ceea ce percepeau drept "inovaţii", iar cei mai radicali dintre ei au susţinut că Biserica oficială căzuse în mâinile Antihristului. Sub conducerea Protopopului Avacum Petrov (1620 sau 1621 - 1682), care devenise liderul taberei conservatoare din mişcarea Vechilor Credincioşi, aceştia au denunţat public şi au respins toate reformele ecleziastice. Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din anul 1666 a anatemizat atât cărţile şi cultul vechi cât şi pe cei care doreau să rămână loiali acestora. Ca urmare, Sinodul a făcut apel la autoritatea ţarului, iar Vechii Credincioşi au fost lipsiţi de toate drepturile civile. Cei mai activi dintre aceştia au fost executaţi (inclusiv Protopopul Avacum) câţiva ani mai târziu, în anul 1682.

După schismă

După 1685 a început o perioadă de persecuţii, inclusiv de tortură şi execuţii. Mulţi vechi-credincioşi au părăsit Rusia definitiv. Cu toate acestea, vechi-credincioşii au devenit populaţia predominantă în multe regiuni, inclusiv în Pomorie (regiunea Arhanghelsk), Gusliţa, regiunea Kursk, Urali, Siberia, etc. O comunitate de 40,000 de lipoveni vechi-credincioşi încă mai locuiesc în vecinătăţile raionului Chilia (Vilkov) din Ucraina şi în judeţul Tulcea din Romania în Delta Dunării. Prin anii 1910, aproximativ 25% din populaţia Rusiei se declara ca aparţinând uneia din ramurile vechi-credincioşilor.

Opresiunea guvernamentală se situa între moderat, ca sub Petru cel Mare (r. 1682-1725) (vechi-credincioşii plăteau taxe duble şi o taxă specială pentru purtarea bărbii), şi puternică, ca sub Ţarul Nicolae I (r. 1825-1855). Biserica sinodală statală şi autorităţile statului îi vedeau adesea pe vechi-credincioşi ca elemente periculoase şi ca ameninţări la adresa statului rus.

În 1905 Ţarul Nicolae al II-lea a semnat un Document al libertăţii religioase, care a pus capăt persecuţiilor minorităţilor religioase din Rusia. Vechi/credincioşii au câştigat dreptul de a-şi construi biserici, de a bate clopotele, de a ţine procesiuni şi de a se auto-organiza. A devenit interzisă (ca sub Ecaterina cea Mare (a domnit între 1762 şi 1796)) referirea la vechi-credincioşi cu termenul raskolniki (schismatici), nume pe care ei îl consideră o insultă. Adesea, oamenii se referă la perioada dintre 1905 şi 1917 sub numele de "epoca de aur s vechii credinţe". Unul din motive este că prin Documentul din 1905, vechii-credincioşii au fost emancipaţi, după ce până atunci avuseseră o situaţie aproape ilegală în societatea rusă. Cu toate acestea, au continuat anumite restricţii faţă de vechi-credincioşi: de exemplu, nu aveau dreptul de a intra în administraţia civilă.

Situaţia în zilele noastre

Fișier:Oldbelieverchurch in Oregon.jpg
Biserica a vechi-credincioşilor în afara oraşului Gervais, Oregon.

În 1971, Patriarhia Moscovei a revocat anatemele asupra vechi-credincioşilor încă din secolul al XVII-lea, dar majoritatea comunităţilor de vechi-credincioşi nu s-au reîntors încă la Comuniunea cu ceilalţi creştini ortodocşi.

Estimările plasează numărul total al vechi-credincioşilor din zilele noastre între 1 şi 10 milioane, unii dintre ei trăind în comunităţi extrem de izolate în locurile unde au fugit cu secole în urmă pentru a evita persecuţiile. O parohie de vechi-credincioşi din Statele Unite a intrat în comuniune cu Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei.

În prezent, bisericile de vechi-credincioşi din Rusia au început procedurile de retrocedare a proprietăţilor lor, cu toate că vechi-credincioşii (spre deosebire de Ortodoxia aproape oficială) trebuie să facă faţă multor dificultăţi în refacerea drepturilor de restituire pentru bisericile lor. În Moscova există biserici ale tuturor ramurilor importante de vechi-credincioşi: Rogojkaia Zastava (Popovţii din centrul oficial al Ierarhiei Belokriniţkaia), o catedrală a Ierarhiei Novozibkovskaya în Zamoskvorecie şi Preobrajenskaya Zastava unde Pomorţii şi Fedoseeviţii coexistă.

Fișier:Evstafiev-old-believers-oregon-usa.jpg
Vechi-credincios rus în Woodburn, Oregon. Foto de Mikhail Evstafiev.

În lumea vechi-credincioşilor, doar Pomorţii şi Fedoseeviţii se tratează una pe cealaltă aproape bine; nici una din celelalte denominaţiuni nu o recunoaşte pe cealaltă. Vechi-credincioşii obişnuiţi au tendinţe de ecumenism în interiorul ramurilor, dar aceste tendinţe nu au suport printre liderii oficiali ai comunităţilor.

Vechi-credincioşii zilelor noastre trăiesc în lumea întreagă unde s-au împrăştiat în principal datorită persecuţiilor de sub ţari şi datorită revoluţiei ruse din 1917. Comunităţi importante de vechi-credincioşi există în Plamondon, Alberta; Woodburn, Oregon; Erie, Pennsylvania; Erskine, Minnesota şi în diferite părţi din Alaska inclusiv până aproape de Homer (Voznesenka, Razdolna şi Kachemak Selo), Anchor Point (Nikolaevsk) şi Delta Junction. De asemenea, există o comunitate înfloritoare în Sydney, Australia.

Grupuri de vechi-credincioşi

Cu toate că vechii-credincioşii au apărut ca rezultat al opoziţiei la reforma lui Nikon, ei nu constituie un bloc unitar. De fapt, vechi-credincioşii sunt caracterizaţi printr-o mare diversitate de grupuri care declară diferite interpretări ale tradiţiei bisericii şi, adesea, nu sunt în comuniune unii cu alţii. Unele grupuri merg până acolo încât practică rebotezarea înainte de a primii în mijlocul lor membrii care anterior au fost în alte grupuri.

Terminologia folosită pentru diviziunile din cadrul denominaţiunilor de vechi-credincioşi nu face întotdeauna o separare exactă. În general, oamenii se pot referi la o mişcare sau grup mai larg — în special în cazul celor importante cum ar fi popovţii şi bezpopovţii — cu termenul de soglasie sau soglas ("înţelegere" sau mai general "confesiune"). Un alt termen, tolk ("învăţătură") se aplică de obicei diviziunilor mai mici din cadrul "confesiunilor" importante. În particular pot fi considerate ca secte multiple care au apărut în cadrul mişcării bezpopovţii.

Popovţii

Deoarece niciunul din episcopi nu a aderat la vechi-credincioşi (cu excepţia episcopului Pavel de Kolomna, care a fost executat), preoţii din succesiunea apostolică au dispărut curând. La această dilemă au apărut două răspunsuri: vechi-credincioşii cu “preoţie” (поповцы (Popovţii)) şi vechi –credincioşii fără preoţie (беспоповцы (Bezpopovţii — literal "cei fără preoţi")).

Popovţii reprezintă opoziţia conservatoare cea mai moderată, cei care s-au străduit să continue viaţa bisericească în forma de dinainte de reformele lui Nikon. Ei au recunoscut preoţii hirotoniţi de Biserica Ortodoxă Rusă de stil nou şi care au aderat la mişcarea vechi-credincioşilor şi au denunţat reformele lui Nikon. În 1846 ei l-au convins pe Amvrosii (Ambrozie) Popovici (1791-1863), un episcop ortodox grec depus din treaptă pe care presiunile turcilor îl îndepărtaseră din scaunul de Sarajevo, să devină un vechi-credincios şi să hirotonească trei preoţi ruşi vechi-credincioşi ca episcopi. În 1859, numărul episcopilor vechi-credincioşi din Rusia a ajuns la zece şi ei şi-au înfiinţat propriul episcopat, aşa-numita Ierarhia Belokriniţkaia. Nu toţi vechi-credincioşii cu preoţi recunosc această ierarhie. Dizidenţii, cunoscuţi sub numele de беглопоповцы (beglopopovţii) şi-au procurat propria ierarhie în anii 1920. Astfel vechi-credicncioşii cu preoţi se manifestă prin două biserici care împărtăşesc aceleaşi credinţe, dar ale căror ierarhii se consideră una pe cealaltă ca ilegitimă. Popovtsy au preoţi, episcopi şi toate Sfintele Taine, inclusiv Euharistia.

Bespopovtsy

Bezpopovţii (cei "fără preoţi") au respins "Lumea" unde domneşte Antihrist; ei propovăduiesc sfârşitul iminent al lumii, ascetismul şi aderenţa la vechile forme de cult şi la credinţa veche. Bezpopovţii pretind că adevărata Biserică a lui Hristos a încetat să existe în pe Pământ şi astfel ei au renunţat la preoţi şi la toate Sfintele Taine, cu excepţia botezului. Mişcarea bezpopovţilor are mai multe sub-grupuri. Bezpopovţii nu au preoţi şi nici Euharistie.

    • Pomorţii sau Daniloviţii (nu trebuie confundaţi cu Pomor) îşi au originea în Rusia Europeană Nordică (Karelia rusă, regiunea Arhanghelsk). Iniţial ei au respins căsătoria şi rugăciunea pentru ţar.
    • Novopomorţii, sau "Pomortsy noi" – acceptă căsătoria
    • Staropomorţii, "Pomortsy vechi" – resping căsătoria
    • Fedoseeviţii – “Societatea vechi-credincioşilor creştini de confesiunea vechilor Pomorţi necăsătoriţi” (1690- prezent); resping căsătoria şi practică un ascetism de tip zăvorât.
    • Filipovţii.
    • Ceasovenie (de la cuvântul ceasovnia – o capelă) – ramura siberiană. Iniţial, cei din gruparea ceasovenie au avut preoţi, dar mai târziu au decis să treacă la o tradiţie fără preoţi. Mai sunt cunoscuţi sub numele de Semeiskie (în zonele din estul Lacului Baikal).

Bezpopovţii: grupări minore

Pe lângă aceste grupuri importante, au apărut şi dispărut multe grupuri mărunte în diverse perioade începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea:

  • Aristovţii (începutul secolului al XIX-lea spre începutul secolului XX; dispărut) – de la numele comerciantului Aristov;
  • Titlovţii (dispărut în secolul XX) – desprins din Fedoseeviţi, predicau folosirea inscripţiei lui Pilat de pe cruce (titlo), ceea ce alte grupuri respingeau;
  • Confesiunea troparului (troparsciki) – un grup care îl pomenea pe ţar în imnuri (tropare);
  • Confesiunea Daniloviţiloe “parţial căsătoriţi” (danilovţi polubracinie);
  • Confesiunea Adamant (adamantovii) – refuzau să folosească bani şi paşaport (deoarece aveau pecetea lui Antihrist);
  • Confesiunea lui Aaron (aaronovţii) – a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, orbitând în jurul filipoviţilor.
  • “Confesiunea bunicii” sau cei auto-botezaţi – practicau auto-botezul sau botezul realizat de moaşe (babushki), deoarece preoţia — în opinia lor — a încetat să existe;
  • “Şoptitorii la gaură” (dirnikii) – renunţaseră la cinstirea icoanelor şi se rugau spre est printr-o gaură în perete (!);
  • Melchisedecii (în Moscova şi în Başkortostan) – practicanţi ai unui cult mirean "cvasi-euharistic";
  • “Fugarii” (begunii) sau “Vagabonţii” (stranniki);
  • “Nietovţii” sau Confesiunea Mântuitorului – respingeau posibilitatea celebrării Sfintelor Taine şi rugăciunea în biserici; numele vine de la rusescul niet "nu", deoarece ei spuneau "nu" tainelor, "nu" bisericilor, "nu" preoţilor etc.

Edinoverţii

Edinoverţii (единоверчество) – Au hotărât să redevină parte din Biserica Ortodoxă Rusă oficială păstrându-şi cultul vechi. Prima dată apăruţi în 1800, edinoverţii au intrat sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse. Ei au păstrat cultul pre-nikonian. Astfel, ei sunt "de rit vechi", dar nu sunt "vechi-credincioşi" în adevăratul sens al cuvântului.

Diferenţe dintre Vechii Credincioşi şi Ortodoxia rusă post-nikoniană

Icoană din secolul al VI-lea care îl prezintă pe Hristos binecuvântând. Două degete sunt întinse iar trei culcate. Vechi-credincioşii consideră că acesta este singurul mod adecvat de a face Semnul Crucii.
  • Vechi-credincioşii folosesc două degete pentru a-şi face Semnul Crucii (două degete ţinute drept, trei lipite de podul palmei) în timp ce ortodocşii de stil-nou folosesc trei degete pentru Semnul Crucii (trei degete ţinute drept, două lipite de podul palmei). În general, creştinii de rit vechi spun Rugăciunea lui Iisus făcându-şi Semnul Crucii în timp ce ritualiştii noi folosesc simbolul Sfintei Treimi pentru Semnul Crucii. Acest lucru este o deosebire semnificativă între cele două ramuri ale Ortodoxiei Ruse şi este una din cele mai uşor de observat.
  • Vechi-credincioşii resping toate schimbările şi amendamentele din textele liturgice şi cult introduse de reforma Patriarhului Nikon. Astfel, ei continuă să folosească traducerea în slavona veche anterioară reformelor a textelor sacre, inclusiv a Psaltirii, forţându-se să păstreze intacte practicile "pre-nikoniene" ale Bisericii Ruse.
  • Vechi-credincioşii recunosc doar botezul realizat prin scufundare de trei ori şi resping validitatea oricărui botez realizat printr-o metodă diferită (de exemplu prin turnare sau stropire, aşa cum acceptă Biserica Rusă, ocazional, din secolul al XVIII-lea).
  • Vechi-credincioşii se opun, în principiu, ecumenismului, în ciuda multor exemple de bune relaţii şi colaborări cu alte biserici Ortodoxe Răsăritene.

Vechi-credincioşii şi Ortodoxia de stil nou au foarte multe diferenţe mici, dar esenţiale în cultul bisericilor respective. Atmosfera şi modul de desfăşurare al cultului diferă:

    • Vechi-credincioşii slujesc Sfânta Liturghie cu şapte părticele, în loc de cinci ca în Ortodoxia de stil nou.
    • Vechi-credincioşii cântă refrenul aliluia de două ori după psalmodiere, nu de trei ori.
    • Vechi-credincioşii nu folosesc cântarea polifonică, doar cântarea monofonă (la unison). De asemenea, au propriul mod de notare a muzicii: nu prin notaţia liniară ci folosind semne speciale — kryuki sau znamena ("cârlige": sau "steaguri"; vezi Cântarea Znamenny). Vechi credincioşii practică mai multe tipuri de Cântare Znamenny: znamenny raspev, stolpovoy raspev, pomorsky raspev (sau cântarea), demestvenny raspev, etc.
    • Vechi-credincioşii folosesc doar icoane ale iconografiei ruse sau bizantine vechi; ei nu cred în cinstirea imaginilor realiste ale lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor ca icoane (care au o largă acceptare în Ortodoxia de stil nou). Vechi-ritualiştii nu acceptă reproduceri fotografice sau tipărite ale icoanelor în cultul lor.
    • Vechi-credincioşii nu îngenunchiază la rugăciune, dar, în comparaţie cu ortodocşii de stil nou, fac mai multe plecăciuni şi mătănii. În timpul mătăniilor, vechi-credincioşii folosesc un mic covoraş special, numit podruchnik, punându-şi mâinile pe el. Degetele folosite pentru Semnul Crucii trebuie să rămână curate în timpul rugăciunii.
    • În medie, slujbele vechi-credincioşilor durează de două până la de trei ori mai mult decât în Ortodoxia de stil nou. În general, vechi-credincioşii insistă pe urmarea alineatelor până la virgulă şi se abţin de la scurtarea citirilor din Psaltire şi ale imnografiei. De asemenea, au tendinţa de a combina mai multe slujbe la un loc, de multe ori de prisos. Astfel, o "slujbă de priveghere" tipică a vechi-ritualiştilor (vsenoschnoe bdenie) va include o vecernie prescurtată ("mică"), o vecernie solemnă ("mare"), pavecerniţă, slujba de la miezul nopţii, utrenie şi Prima Oră.
Lestovka
    • În timp ce spun rugăciuni repetate, vechi-credincioşii folosesc un tip special de mătănii numit lestovka.
    • Vechi-credincioşii care au hirotonit preoţii au o pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie mult mai strictă — cu reguli de postire stricte în săptămâna de dinaintea Împărtăşirii. Acest lucru explică în parte de ce Împărtăşirea în rândul laicilor are loc de obicei în Postul Mare şi în celelalte posturi lungi.
    • Este un obicei obişnuit ca după fiecare spovedanie să fie făcute câteva epitimia?. De obicei, acest lucru înseamnă câteva plecăciuni care sunt numărate cu ajutorul lestovka.
  • Vechii credincioşi nu venerează sfinţi de după 1666. De exemplu, ei nu îl cinstesc pe Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai bine cunoscuţi sfinţi din secolul XIX. Pe de altă parte, multe comunităţi ecleziastice de vechi-credincioşi au canonizat câţiva sfinţi care nu sunt recunoscuţi de Biserica Ortodoxă Rusă, cum ar fi Avacum şi alţii.
  • Vechi-credincioşii folosesc icoane din turnate (din argint, bronz) şi sculptate (din lemn) la fel de mult ca şi pe cele pictate. Ortodoxia de stil nou interzice folosirea icoanelor în relief. În cercurile de vechi-credincioşii această practică a continuat şi a devenit foarte populară, deoarece adesea vechi-credincioşii trebuiau să-şi ascundă credinţa religioasă. Icoane turnate de mici dimensiuni (şi în plus, adeseori, pliabile; vezi skladen) s-au dovedit foarte folositoare în această direcţie.

De asemenea, vechi-credincioşii au obiceiuri zilnice unice. Ei consideră că raderea bărbii este un păcat, cu toate că unele denominaţiuni moderne de vechi-credincioşi arată mult mai multă toleranţă faţă de feţele bărbierite. Unele denominaţiuni Bespopovsty interzic consumul de cafea şi ceai. Fumatul sau folosirea de orice fel de alt tutun este considerat un păcat de moarte. Cei mai stricţi şi eshatologici Bespopovţii practică anumite abţineri referitor la contactul cu restul lumii. Acestea pot cuprinde împărţirea hranei cu oameni de altă credinţă, folosirea bunurilor şi vaselor proprii, etc.

Validitatea teoriei reformiste: izvoare ale tradiţiilor ruseşti

Vladimir i-a convertit oficial pe slavii răsăriteni la creştinism în 988 iar poporul a adoptat practicile liturgice ortodoxe greceşti. La sfârşitul secolului al XI-lea, eforturile Sfântului Teodosie al Peşterilor (Феодосий Киево-Печерский, dec. 1074) au introdus aşa-numitul Tipic studit în Rusia. Acest Tipic reflecta tradiţiile comunităţii monahale orăşeneşti a faimoasei Mănăstiri Studion din Constantinopol. Tipicul studit era predominant în partea vestică a Imperiului Bizantin şi a fost acceptat în teritoriile ruseşti. La sfârşitul secolului al XIV-lea, prin munca Sfântului Ciprian, Mitropolit de Moscova şi Kiev, practicile liturgice studite au fost înlocuite treptat în Rusia cu aşa-numitul Tipic de la Ierusalim sau Tipicul Sfântului Sava - iniţial, o adaptare a liturgicii studite la obiceiurile mănăstirilor palestiniene. Procesul de schimbare graduală a tipicului vor continua de-a lungul secolului al XV-lea şi, din cauza vitezei reduse de implementare, vor întâmpina o rezistenţă mult mai redusă decât reformele lui Nikon, realizate abrupt şi violent. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor XV-XVII, copiştii ruşi au continuat să insereze anumite texte studite în forma generală a Tipicului de la Ierusalim. Acest lucru explică diferenţele dintre versiunile moderne ale Tipicului, folosit de Biserica Rusă şi Tipicul de la Ierusalim ediţia rusă pre-nikoniană, numită Oko Tserkovnoe (în ruseşte "ochiul bisericii"). Această versiune pre-nikoniană, care îşi are baza în ediţiile tipărite la Moscova în 1610, 1633 şi 1641, continuă să fie folosită de vechi-credincioşii moderni.

Totuşi, în vremea polemicilor împotriva vechi-credincioşilor, Biserica Ortodoxă Rusă oficială a pretins adesea că aceste discrepanţe (care reieşeau din textele bisericilor rusă şi greacă) sunt inovaţii ruseşti, erori sau traduceri arbitrare. Această acuzaţie de "inovaţie rusească" a reapărut repetat în cărţile şi în tratatele şi catehezele anti-rascolnice, inclusiv în, de exemplu, acelea ale lui Dimitrie de Rostov. Evaluarea critică a izvoarelor şi esenţa reformelor nikoniene a început doar în anii 1850 prin munca deschizătorului de drumuri Nikolai F. Kapterev (1847-1917), continuată ulterior de Serge Zenkovsky. Kapterev a demonstrat—pentru prima dată audienţei largi a ruşilor—că de fapt cultul respins şi condamnat de reformele nikoniene era formată din obiceiurile originale ale Bisericii Ortodoxe care suferiseră modificări în practica greacă în timpul secolelor XV şi XVI, dar care rămăseseră neschimbate în Rusia. S-a demonstrat că practicile liturgice pre-nikoniene, inclusiv unele elemente dinTipicul rus, Oko Tserkovnoe, au păstrat multe elemente bizantine timpurii, fiind de fapt mai aproape de textele timpurii bizantine decât unele obiceiuri greceşti târzii (Kapterev, N.F. 1913; Zenkovsky, S.A. 2006).

Este de remarcat faptul că acei savanţi care au deschis calea reevaluării reformelor din Biserica Rusă— Kapterev şi E.E. Golubinsky — erau ei înşişi membrii ai bisericii "oficiale", dar au studiat cauzele şi ambianţa reformelor şi a schismei care a rezultat. Cercetările lor au reevaluat teoria oficială privind cărţile şi cultul vechi rusesc ca nesustenabilă. Zenkovsky l-a descris pe Kapterev ca [...] primul istoric care a pus sub semnul întrebării teoria privind “pervertirea” sau incorectitudinea vechiului cult rusesc şi care a demonstrat că vechiul cult nu era în întregime alterat, ci dimpotrivă, păstrase anumite elemente bizantine timpurii, printre care şi Semnul Crucii cu două degete, care ulterior va fi schimbat de greci înşişi, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, care au cauzat discrepanţele dintre cultul nou grecesc şi cultul rusesc vechi. — Zenkovsky, S.A., Russkoe staroobrjadčestvo, 1970,1990, p. 19-20. </blockquote>

Justificarea credinţei vechi

Fișier:Raskolnikchurch.jpg
Biserică a vechi-credincioşilor în Ulan Ude, Buriatia, Rusia

Schisma credinţei vechi nu a decurs pur şi simplu ca rezultat al unor indivizi cu putere şi influenţă. Schisma are cauze complexe, dezvăluind procese istorice şi circumstanţe din societatea rusă a secolului al XVII-lea. Aceia care s-au separat de ierarhia bisericii oficiale a statului aveau de fapt opinii divergente despre biserică, credinţă, societate, puterea statului şi subiecte oficiale. Astfel, termenul colectiv de “vechi-credincioşi” grupează împreună mişcări diferite din societatea rusă care de fapt existau cu mult înainte de 1666/1667. Ei aveau o neîncredere în puterea statului şi în episcopat, insistând asupra dreptului poporului de a-şi rostui viaţa spirituală şi exprimând năzuinţa de a atinge un astfel de ţel.

Atât popovtsy cât şi bespopovtsy, cu toate că propovăduiau învăţături teologice şi fiziologice diferite, au manifestat porniri spirituale, eshatologice şi mistice diferite în toate aspectele religiei ruseşti şi ale vieţii spirituale. Se poate accentua schisma prin prisma mediului politic şi cultural al vremii: influenţa apuseană în creştere, secularizarea şi încercare de subordonare a Bisericii faţă de stat. Cu toate acestea, vechi-credincioşii au încercat înainte de toate să apere şi să păstreze puritatea credinţei ortodoxe, sub forma cultului vechi, ceea ce i-a făcut pe mulţi să se opună reformelor bisericii Patriarhului Nikon chiar şi cu preţul vieţii.

Cei din afară i-au zugrăvit adesea pe vechi-credincioşi ca pe nişte fanatici şi obscuri în credinţă care au provocat moartea a zeci de mii de oameni ignoranţi. Totuşi, poporul din vremea aceea simţea că formele de cult exprimă esenţa reală a credinţei lor. Vechi-credincioşii susţin că păstrarea unui anumit "microclimat" care permite mântuirea sufletului nu numai prin respectarea poruncilor lui Hristos, dar şi prin păstrarea cu grijă a tradiţiei Bisericii, care conţine puterea spirituală şi înţelegerea secolelor trecute, îmbrăcată în forme exterioare.

Circumstanţele prin care reformele lui Nikon au luat în considerare în principal textele şi cultul liturgice, de multe ori duc la considerarea credinţei vechi-credincioşilor ca fiind extrem de conservativă, incapabilă de dezvoltare şi preferând forma în locul conţinutului. Din punctul de vedere al unui vechi-credincios, ideea unui conţinut a priori prevalând în faţă formei apare ca simplistă. Pentru a ilustra răspunsul lor vom folosi poezia. Dacă cineva converteşte poezia în proză, "conţinutul" poemului poate rămâne intact, dar poemul îşi va pierde farmecul, impactul emoţinal şi mult din capacitatea sa de a influenţa reacţia audienţei; mai mult, în esenţă poemul nu va mai exista. În cazul cultului religios, forma şi conţinutul nu sunt doar două entităţi separate, autonome, ci se conectează una cu cealaltă prin relaţii complexe, inclusiv prin dimensiuni teologice, psihologice, fenomenologice, estetice şi istorice.

Aceste aspecte, la rândul lor, joacă un rol în percepţia acestor ritualuri de către credincioşi şi în viaţa lor spirituală. Luând în considerare faptul că ritualurile Bisericii, chiar de la începuturile lor, au avut o legătură cu adevărul dogmatic, schimbarea acestor ritualuri poate avea un efect groaznic asupra conştiinţei religioase şi un impact puternic asupra credincioşilor.

Cu toate acestea, secolele de persecuţii şi natura originii acestora i-a făcut pe mulţi vechi-credincioşi să fie din punct de vedere cultural foarte conservativi şi neîncrezători faţă de orice ei consideră ca fiind insuficient de rusesc. Unii vechi-credincioşi merg până acolo încât consideră că practicile şi artefactele ortodoxe ruseşti pre-nikoniene ca aparţinându-le exclusiv, respingând Bisericii Ortodoxe Ruse orice drept asupra istoriei de dinaintea Patriarhului Nikon.

În orice caz, istoria economică a Rusiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX dezvăluie faptul că familiile de comercianţi vechi-credincioşi erau mult mai flexibile şi deschise inovaţiilor în tmp ce construiau fabrici şi dădeau startul primelor industrii ruseşti. Această observaţie este în aparentă contradicţie cu doctrina oficială a vechi-credincioşilor, dar secole de rezistenţă a dezvoltat în ei obiceiul de a lucra şi trăi fără mare preocupare faţă de intervenţia statului sau fără influenţele curentelor culturale. De asemenea, vechi-credincioşii îşi împrumută bani la o dobândă mult mai mică decât orice instituţie financiară sau individ, ceea ce i-a ajutat la crearea de reţele încrucişate şi la acumularea de capital.

Biserici ale vechi-credincioşilor

Referinţe şi bibliografie

  • În engleză:
    • Cherniavsky, M., "The Reception of the Council of Florence in Moscow" and Shevchenko I., "Ideological Repercussions of the Council of Florence", Church History XXIV (1955), 147-157 and 291-323 (articles)
    • Crummey, Robert O. The Old Believers & The World Of Antichrist; The Vyg Community & The Russian State, Wisconsin U.P., 1970
    • Gill, T. The Council of Florence, Cambridge, 1959
    • Meyendorff, P.": Russia - Ritual and Reform: The Liturgical Reforms of Nikon in the 17th Century", St Vladimir's Seminary Press, Crestwood, NY, 1991
    • Zenkovsky, Serge A. "The ideology of the Denisov brothers", Harvard Slavic Studies, 1957. III, 49-66
    • Zenkovsky, S.: "The Old Believer Avvakum", Indiana Slavic Studies, 1956, I, 1-51
    • Zenkovsky, Serge A.: Pan-Turkism and Islam in Russia, Harvard U.P., 1960 and 1967
    • Zenkovsky, S.: "The Russian Schism", Russian Review, 1957, XVI, 37-58
  • În rusă:
    • Зеньковский С.А. Русское старообрядчество, том I и II, Москва 2006 / Zenkovsky S.A. “Russia’s Old Believers”, volumes I and II, Moscow 2006
    • Голубинский Е.Е. История русской церкви, Москва 1900 / Golubinskij E.E. “History of the Russian Church”, Moscow 1900
    • Голубинский Е.Е. К нашей полимике со старообрядцами, ЧОИДР, 1905 / “Contribution to our polemic with the Old believers”, ČOIDR, 1905
    • Каптерев Н.Ф. Патриарх Никон и его противники в деле исправления церковныx обрядов, Москва 1913 / Kapterv N.F. “Patriarch Nikon and his opponents in the correction of church rituals”, Moscow 1913
    • Каптерев Н.Ф. Характер отношений России к православному востоку в XVI и XVII вв., Москва 1914/Kapterev N.F. "Character of the relationships between Russia and the orthodox East in the XVI and XVII centuries", Moscow 1914
    • Карташов А.В. Очерки по иситории русской церкви, Париж 1959 / Kartašov A.V. “Outlines of the history of the Russian church”, Paris 1959
    • Ключевский И.П. Сочинения, I – VIII, Москва 1956-1959 / Ključevskij I.P. "Works", I – VIII, Moscow 1956-1959
    • Мельников Ф.И., Краткая история древлеправославной (старообрядческой) церкви. Барнаул, 1999 (Russian) / Melnikov F.I., 1999 “Short history of the Old orthodox (Old ritualist) Church” Barnaul 1999

Izvoare

Legături externe

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Rascolnici&oldid=28954”