Radu cel Mare

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 15 aprilie 2019 17:21, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (AC)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Radu cel Mare
(pictură murală de la
Mănăstirea Curtea de Argeș)

Radu cel Mare (n. 1467 – d. 23 aprilie 1508) a fost Domn al Țării Românești între anii 1495-1508. A primit supranumele „cel Mare”, de la cronicari, nu pentru fapte de arme deosebite (dimpotrivă, domnia sa a fost una pașnică), ci pentru faptul că într-o epocă în care mulți supuși ai Porții Otomane treceau la islamism, el, prin activitatea spirituală și culturală pe care a desfășurat-o, a făcut ca ortodoxia să înflorească și Țara Românească să devină un refugiu pentru cei oprimați. Radu cel Mare este ctitorul Mănăstirii Dealu, unul din cele mai importante monumente religioase și arhitectonice ale Evului Mediu din țările române. La inițiativa lui Radu cel Mare a fost tipărită în 1508 prima carte de pe teritoriul actual al României: Liturghierul lui Macarie (în limba slavonă).[1] Tot el l-a chemat în Țara Românească pe Sf. Nifon al II-lea al Constantinopolului, care fusese alungat din scaunul patriarhal datorită unor intrigi din sânul Bisericii Constantinopolului, acesta devenind mitropolit al Ungrovlahiei în perioada 1502-1505.

Viața

Origini

Născut în 1467, Radu era al doilea fiu al lui Vlad al IV-lea „Călugărul”, Domnul Țării Românești între anii 1481–1495. În 1492 a fost asociat la domnie de către tatăl său, succedând-i la moartea acestuia (15 aprilie 1495).[2]

Domnia

Primind o educație aleasă, Radu cel Mare a fost desemnat succesor la tron încă din timpul domniei tatălui său, Vlad Călugărul (1482-1495), aceasta fiind o modalitate destul de des întâlnită în evul mediu pentru indicarea urmașului la tron. În momentul urcării pe tron, Radu cel Mare era la vârsta maturității; era căsătorit cu doamna Cătălina și avea mai mulți copii. Primul document care s-a păstrat de la el a fost emis la Târgoviște, în septembrie 1495.[3]

Pentru a consolida mai bine instituția domniei, voievodul a ținut cont atât de schimbările de pe plan intern din Țara Românească, dar și de momentele de criză ale puterii Imperiului Otoman. A fost un domnitor doritor de pace, nu a purtat războaie și s-a ocupat în special de problemele de organizare internă, sprijinind biserica și cultura românească din acea vreme. O excepție a constituit-o conflictul cu Bogdan al III-lea al Moldovei (fiul și urmașul lui Ștefan cel Mare) din toamna anului 1507, când Radu cel Mare l-a susținut împotriva lui Bogdan pe un pretendent la tron, Roman, care a intrat în Moldova cu oști adunate din Țara Românească și a prădat ținutul Putnei, din Țara de Jos. În replică, Bogdan al III=lea a devastat timp de 10 zile ținutul Râmnicului Sărat. Împăcarea între cei doi domni a fost mediată de călugărul sârb Maxim Brancović (canonizat mai târziu de Biserica Ortodoxă Sârbă).[3]

În acea perioadă, boierimea Țării Românești încerca să limiteze puterea domnului țării, folosindu-se de relațiile de la Poarta Otomană. Radu cel Mare s-a văzut nevoit să ducă o politică nouă, apropiindu-și marii boieri, îndeosebi familia Craioveștilor: Barbu, Pârvu, Danciu, Radu și Neagoe (fiul lui Pârvu Craiovescu, viitorul domn Neagoe Basarab), prin acordarea de privilegii.[4]

Radu cel Mare l-a adus la Târgoviște, în anul 1507, pe ieromonahul sârb Macarie, pentru a realiza tipărituri care să ajute la consolidarea prestigiului Bisericii ca principal sprijin al statului. Astfel, Târgoviște a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Macarie (cca 1450 - cca 1521) se formase ca meșter tipograf la Veneția și tipărise deja cinci cărți de cult în limba slavonă la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. Condițiile politice și culturale neprielnice de acolo, precum și relațiile bune cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, din mila lui Radu cel Mare, unde a început munca migăloasă de tipărire a primei cărți pe teritoriul actual al României - Liturghierul (1508).[5]

La Târgoviște, Radu cel Mare a continuat lucrările de fortificare a orașului, care este numit în documente „cetatea de scaun” sau „cetatea Târgoviștei”. În afară de măreața lui ctitorie, Mănăstirea Dealu, tot la Târgoviște, chiar în interiorul cetății, al a început construirea unui nou sediu pentru Mitropolia Ungro-Vlahiei, terminat mai târziu de Neagoe Basarab.[3]

Radu cel Mare și Sfântul Nifon

Sf. Nifon, patriarhul Constantinopolului l-a întâlnit pe Radu cel Mare atunci când acesta din urmă a venit la Înalta Poartă pentru a depune jurământul de vasalitate față de sultanul Baiazid al II-lea și a plăti haraciul (tributul) datorat. Voievodul român a rămas profund impresionat de înțelepciunea înaltului ierarh, iar atunci când acesta a fost alungat din scaunul patriarhal, datorită unor intrigi din sânul Bisericii Constantinopolului, și exilat la Adrianopol (1498), l-a rugat să vină în Țara Românească, unde să-i fie sfetnic de încredere și Mitropolit al Ungro-Vlahiei.[6] În 1502, la sosirea lui Nifon la Târgoviște, Radu cel Mare care l-a întâmpinat cu frumoasele cuvinte: „Eu să domnesc, iar tu să ne interpretezi și să ne înveți Legea lui Dumnezeu și să fii tată și păstor mie și tuturor oamenilor și solitoriu către Dumnezeu”.[7]

Nifon nu a avut reședința sa de mitropolit la Curtea de Argeș ca înaintașii săi, ci la Târgoviște, lângă curtea domnească. Una din primele sale acțiuni a fost convocarea unui sinod la care au fost hirotoniți doi noi episcopi.[8] Înmulțindu-se populația țării, Nifon a hotărât înființarea unei noi episcopii, la Buzău. Astfel, Țara Românească avea acum trei eparhii: Buzău pentru zona de răsărit a țării, Târgoviște pentru centru și Râmnic (actualul Râmnicu Vâlcea) pentru zona de apus (Oltenia și bogatele mănăstiri de acolo), raporturile ierarhice fiind bine precizate.[9]

Din păcate, în anul 1504, relațiile dintre domn și mitropolitul țării s-au deteriorat grav. Sora lui Radu cel Mare, domnița Caplea (al cărei prim soț, Staicu, murise), se măritase cu un boier moldovean, pe nume Bogdan, refugiat în Țara Românească. Aflând însă că Bogdan era deja căsătorit în Moldova și că își părăsise soția fără motiv, Nifon i-a cerut imperios lui Radu să anuleze căsătoria dintre Bogdan și Caplea. Între cererea, întemeiată din punct de vedere religios, a mitropolitului Nifon și slăbiciunea pe care o avea pentru sora sa, Radu a ales să nu dea un răspuns clar, permițând în continuare conviețuirea necreștinească dintre Bogdan și Caplea. Supărat, Nifon l-a mustrat în mod public pe Radu cel Mare, fiind obligat din acest motiv să părăsească Țara Românească. A plecat la unul din sfintele lăcașuri de la Muntele Athos, Mănăstirea Dionisiu, unde, patru ani mai târziu (la 11 august 1508) a trecut la cele veșnice.[10] După șapte ani, în 1515, Sf. Neagoe Basarab, domn al Țării Românești (1512-1521), care se considera „ucenicul de suflet” al Sf. Nifon,[11] a trimis la Muntele Athos o delegație condusă de logofătul Danciul pentru a cere și a aduce înapoi în țară moaștele sfântului Nifon, pentru a-i putea cere astfel iertare acestuia și a răscumpăra greșelile lui Radu cel Mare și ale poporului față de sfântul mitropolit. Așezate într-un coșciug de lemn și însoțite mitropolitul Neofit de Anchialos și de mai mulți călugări de la Mănăstirea Dionisiu, moaștele sfântului au fost purtate cu cinste până în Țara Românească. Acestea au ajuns la Mănăstirea Dealu pe 16 august 1517, fiind așezate pe mormântul lui Radu cel Mare, ca semn de dezlegare a domnitorului de blestemul ce-l pusese sfântul asupra sa, și tot atunci s-a făcut proslăvirea sfințitului Nifon.[11]

Sfârșitul

Piatra de mormânt a lui Radu cel Mare
(în pronaosul bisericii de la Mănăstirea Dealu)

Având o fire bolnăvicioasă, suferind de podagră (motiv pentru care în ultima parte a vieții nu putea circula decât în caleașcă) și de alte boli pentru tratarea cărora apelase la serviciile permanente ale unui medic străin, Radu cel Mare a murit pe neașteptate în 1508, înainte de a-și putea impune pe tron pe vreunul din fiii săi.[12]

A lăsat în urma sa o țară bogată, bine organizată, cu prestigiu între vecini. Dispariția lui Radu cel Mare (martie-aprilie 1508) a creat posibilitatea unor încercări de amestec brutal al marilor puteri vecine (Imperiul Otoman și Regatul Ungariei) în politica internă a Țării Românești, înlesnite și de lupta pentru tron a mai multor pretendenți.[4]

A fost înmormântat în pronaosul impunătoarei biserici de la Mănăstirea Dealu, ctitoria sa. Gavril Protul notează că pe domn „îl îngropară în mormântul pe care îl făcuse în tinda besearicii”, iar cronicarul Radu Popescu adăuga „[mormântul] carele și-l gătise el, cioplit în piatră cum se vede”.[13] În 1908, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Radu cel Mare, a fost ridicat un sarcofag de marmură, realizat de sculptorul Carol Storck, cu chenar floral și inscripții comemorative pioase, la suprafață și de jur-împrejur, încheiate cu precizarea că „S-a dat acest adăpost de marmură oaselor cu cheltuiala Țerii, patru sute de ani de la moartea lui”.[14]

Urmași

Radu cel Mare a avut cinci copii din căsătoria sa cu doamna Cătălina „din Sărata”:

  • Vlad Vintilă
  • Radu Paisie
  • Mircea Ciobanul
  • Cârstina, căsătorită cu marele spătar Stanciul din Bratovoești
  • Ana
  • Boba, căsătorită cu Monce, jupân și logofăt, executat ulterior de către Vlad Vintilă

A mai avut și doi fii nelegitimi:

  • Radu de la Afumați
  • Radu Bădica

Cinci dintre fiii săi au fost domni ai Țării Românești: Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Radu de la Afumați și Radu Bădica.

Ctitorii

Ctitoriile lui Radu cel Mare din Valea Timocului
Biserica „Sf. Nicolae” a Mănăstirii Dealu,
ctitorie a lui Radu cel Mare.

Principala ctitorie a lui Radu cel Mare este Mănăstirea Dealu, care este și în prezent unul din cele mai importante monumente religioase și arhitectonice ale Evului Mediu din țările române. De asemenea, pronaosul bisericii Mănăstirii Dealu este una dintre cele mai mari necropole domnești din țările române, aici dormindu-și somnul de veci, nu numai ctitorul, ci și încă cinci voievozi ai Țării Românești, urmași ai acestuia.

De asemenea, Radu cel Mare a sprijinit cu moșii și daruri mănăstirile Govora (unde este considerat ca al doilea ctitor al acestei mănăstiri[15]), Tismana și Glavacioc, din Țara Românească, precum și mănăstirile Cutlumuș, Zografu, Hilandar, Sfântul Pantelimon și Dochiariu de la Muntele Athos.[3]

Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că Radu cel Mare a ctitorit o serie de biserici pentru vlahii din Valea Timocului (în Bulgaria și Serbia de astăzi).[16][17]

Note

  1. Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. I, București, Editura Ministerului de Culte, 1929, pp. 129-131.
  2. Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p. 129.
  3. 3,0 3,1 3,2 3,3 Enciclopedia Târgoviștei, 2012, p. 382
  4. 4,0 4,1 Mirela Sorina Mateescu, Țara Românească, de la Radu cel Mare la Neagoe Basarab (1495 – 1521), Historia.ro, accesat la 23 noiembrie 2018
  5. Enache, Mănăstirea Dealu, locul unde a apărut prima carte din țară, 19 mai 2015, Adevărul.ro
  6. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. IV, p. 167
  7. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, p. 67.
  8. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. IV, p. 168
  9. Radu cel Mare - domnitorul care a comandat prima carte tipărită din spațiul românesc, 28 aprilie 2015, Istorie pe scurt.ro, accesat la 4 martie 2019
  10. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, pp. 67-68
  11. 11,0 11,1 Enciclopedia Târgoviștei, 2012, p. 335
  12. Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p. 131.
  13. Necropola din biserica Mănăstirii Dealu, accesat la 9 februarie 2018
  14. Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p. 131.
  15. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, p. 65.
  16. Sfânta Liturghie în ctitoria lui Radu cel Mare din Timoc, 12 august 2012, Daciaortodoxa.ro, accesat la 6 martie 2019
  17. Sfânta Liturghie în ctitoria lui Radu cel Mare din Timoc, 12 august 2012, Ziarul Lumina, accesat la 6 martie 2019


Bibliografie

  • Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908
  • Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Editura Enciclopedică, București, 2001. ISBN 973-45-0387-1
  • Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. IV
  • Enciclopedia Târgoviștei, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012, pag. 382


Casetă de succesiune:
Radu cel Mare
Precedat de:
Vlad al IV-lea „Călugărul
Domn al Țării Românești
1495 - 1508
Urmat de:
Mihnea I „cel Rău