Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Protestantism și ecumenism, sau de ce să fii ortodox

În acest articol se va prezenta o abordare nouă a protestantismului şi a unei mişcări iniţiate de el, ecumenismul.

Trebuie să notăm că ecumenismul a existat de la începuturile creştinismului şi se manifestă şi în prezent în cadrul Bisericii Ortodoxe, dar cu un sens diferit faţă de cel promovat de mişcarea protestantă.

Înainte însă de a trece la ea, vom începe prin a arăta că în mulţimea de repere ale vieţii religioase creştine, un moment absolut şi de maximă importanţă a reprezentat-o coborârea Fiului Tatălui Ceresc de la stadiul de Dumnezeu la acela de om. Sosirea Mântuitorului printre noi, ca simplu om, cuvintele şi exemplul Său personal au arătat omului calea pe care el trebuie să meargă ca să se mântuiască. Mesajul Lui a fost receptat atât de apostoli, cât şi de ceilalţi ucenici şi de alţi oameni care L-au cunoscut, mulţi având şansa chiar de a vorbi cu El, de a Îl auzi sau de a Îl vedea. De atunci, de acum peste 2000 ani, El nu a mai venit printre noi şi nici nu ne-a mai trimis un alt mesaj, care să îl modifice oarecum pe cel atunci lăsat nouă. Deci, mesajul acela trebuie să îl urmăm întocmai. Desigur, sunt şi aspecte deosebit de subtile, care au frământat sufletul şi cugetul creştinilor pentru că fiecare înţelegea diferit, chiar dacă ei au pus multă râvnă în înţelegerea corectă a dogmelor. În acele cazuri s-a apelat la ajutorul Duhului Sfânt şi, în cadrul Sinoadelor Ecumenice, s-a aflat dreapta interpretare. Dar mai sunt şi aspecte asupra cărora nu ar trebui să fie deosebiri de păreri pentru că mesajul a fost foarte clar. De exemplu, s-a introdus de către protestanţi „Sola fide”, percept potrivit căruia simpla credinţă ar fi suficientă pentru a fi mântuit, fapta bună neavând nici o importanţă. O analiză nepătimaşă a raţiunilor pentru care ei consideră că aşa ar fi arată că o parte din argumentaţia lor este corectă. Totuşi, sunt şi puternice argumente împotrivă, pe care însă nu le vom prezenta pentru că scopul acestui articol este cu totul altul. Vom menţiona doar că Însuşi Mântuitorul leagă în mod necesar mântuirea de făptuirea de bine. Şi - odată ce condiţiile ajungerii la mântuire depind în mod exclusiv de Dumnezeu - apare clar că orice gândire, oricât de meşteşugită ar apărea, nu poate duce la ceea ce conduce facerea Voii lui Dumnezeu.

O nouă viziune asupra apariţiei şi răspândirii protestantismului şi a ceea ce este el

Protestantismul a apărut în epoca cuceririi Lumii Noi. În acele timpuri Biserica Catolică era foarte puternică şi îşi impunea influenţa în toate aspectele vieţii, începând cu cele religioase şi morale.

Aşa cum se ştie, „civilizarea” noilor ţinuturi a însemnat în fond distrugerea unor civilizaţii dezvoltate şi uciderea câtorva zeci de milioane de băştinaşi de către europeni. Şi nu este vorba de oameni capabili şi doritori să facă o reală civilizare, ci tocmai de cei care erau cel mai puţin civilizaţi: ocnaşi, oameni cu tare morale, aventurieri. Ceea ce au făcut ei, au fost chiar fapte anticreştine: ucidere, furt, etc. Deci, nu numai că în Europa ei erau – în mare parte – în afara perceptelor Bisericii şi a cerinţelor morale, dar, mai mult, prin trimiterea lor în expediţii ei au fost îndemnaţi să facă şi mai mult rău. Şi l-au şi făcut.

În urma întoarcerii lor acasă ei au devenit bogaţi. Desigur, concepţiile lor religioase nu erau real creştine şi nici morala lor elevată. Dar ei au adus servicii împăraţilor şi împăraţii aveau nevoie de ei ca să îi mai trimită în alte expediţii, aşa că este de presupus că le luau apărarea. Ca protejaţi ai împăraţilor, ca oameni cu bani şi cu aura de învingători, ei este de presupus că au început să aibă o mare influenţă. Asta presupune că concepţiile lor de viaţă au început să fie admirate şi urmate de o parte din populaţie. Dacă până la ei Inchiziţia reprima (exagerat de) drastic orice abatere de la învăţăturile creştine, odată cu ei s-a instaurat … „excepţia”: pentru ei erau alte reguli, adică se putea trăi şi fără respectarea cerinţelor Bisericii.

În fond, ei au constituit un nucleu de oameni influenţi, necreştini atât prin comportament (aşa cum am arătat mai sus), cât şi prin concepţii. De altfel, prinşi între faptele necreştine pe care le făceau în expediţii şi viaţa pe care şi-o permiteau cu bogăţiile acumulate, este de presupus că nu prea aveau timp nici ca să cunoască şi să îşi îndeplinească cerinţele de membri ai Bisericii.

În aceste condiţii protestantismul s-a ivit ca o posibilitate de a păstra sub aripa creştinismului şi pe acei oameni. Cum? Vom arăta în continuare.

Aşa cum se ştie, protestantismului îi lipseşte ceea ce au majoritatea mişcărilor religioase ale lumii: o reală sau presupusă voie divină (un dumnezeu s-a manifestat cuiva şi i-a spus ce să facă, un dumnezeu a venit el însuşi, etc.). Protestanţii nu pot afirma că Dumnezeu le-a insuflat ce să facă, în cazul protestantismului singură raţiunea unor oameni a decis că asta da, asta nu.

Este interesant de remarcat şi faptul că în mare protestantismul s-a rezumat la a ignora unele percepte ale Bisericii Catolice. Cu alte cuvinte, a aruncat valori pe care le-a considerat inutile: necesitatea faptei bune, Sfânta Tradiţie, cele şapte Sfinte Taine, sfintele canoane, etc. El nu vine cu elemente noi, pe care Biserica Catolică nu le-ar avea şi a căror împlinire ar duce la mântuire. El afirmă că el duce la mântuire, doar el, dar calea lui se rezumă doar la nerespectarea unei părţi din învăţăturile Bisericii Catolice.

Desigur, se poate menţiona şi faptul că desprinderea Protestantismului de Biserica Catolică are la bază unele învăţături şi acţiuni ale ei pentru care este greu de găsit o bază în Biblie: plătirea mântuirii cu bani, purgatoriul, etc. Însă, chiar si dacă aceste aspecte sunt îndepărtări de la învăţătura lui Dumnezeu, nu trebuie uitat ca ele reprezintă doar o mică parte din ceea ce învaţă şi face Biserica Catolică. Cea mai mare parte din ceea ce ea face are la bază Biblia şi învăţăturile care s-au transmis în timp din acele vremuri. De aceea, când Protestantismul a luat atitudine contra acelor aspecte, el era bine să se limiteze la ele si să nu arunce şi din partea bună promovată de Biserica Catolică. Cum mişcarea protestantă a aruncat exagerat de mult, ea a ajuns sa fie lipsită de o mare parte din partea bună purtată de Biserica Catolică si sa se supună doar raţiunii şi intereselor pământeşti ale omului. Că raţiunea umană poate greşi se vede atât din faptul că protestanţii nu au aruncat selectiv doar ce este rău, cât şi din faptul că au ajuns să ignore necesitatea de a face binele, menţionată clar de Mântuitor (ne referim la doctrina protestantă, nu la credinciosul protestant, care adesea încearcă sa facă fapte bune).
Este interesant de menţionat că, în mare măsură, nici Biserica Ortodoxă nu acceptă acele învăţături. Astfel, Biserica Ortodoxă nu vorbeşte de purgatoriu şi consideră că toţi banii din lume nu pot plăti mântuirea cuiva, că omul trebuie să încerce să înţeleagă, să respecte şi să urmeze învăţătura lăsată noua de Iisus Christos, însa doar Dumnezeu este Cel care decide dacă cineva să fie mântuit sau nu. În acelaşi timp însă, Biserica Ortodoxă a fost permanent preocupată să păstreze cât mai bine învăţătura lăsată nouă de Dumnezeu, astfel încât nimic din ceea ce poate ajuta omul să se mântuiască să nu fie lăsat deoparte.
Nerecunoaşterea de către Protestantism a unor învăţături promovate de Biserica Catolică este un fapt binecunoscut, folosit adesea pentru a justifica apariţia lui. În treacăt spus, se poate arăta prin contraexemple că deosebirile invocate nu obliga la ruperea totală de catolicism. De exemplu, dacă presupunem că un catolic consideră că mântuirea nu se poate cumpăra cu bani, el nu trebuie să revolte şi să o rupă cu biserica sa. Pur şi simplu, el poate ignora facilitatea oferită de Papă (nu este o obligaţie să o folosească!), să studieze atent învăţătura creştină şi să facă faptele pe care el le crede bineplăcute lui Dumnezeu. Desigur, pentru cei cu bani oferta Papei poate fi tentantă şi de aceea ei pot renunţa să facă fapte bune sau chiar să aibă concepţii creştine pentru că se pot baza pe iertarea pe care o pot cumpăra. Din acest punct de vedere, facilitatea poate fi considerată dăunătoare pentru că permite unora să renunţe (dar, repetăm, nu îi obligă!) sa lupta pentru mântuire şi, astfel, să descoperă, prea târziu, că nu au luat ulei in candelele lor, la fel ca în pilda cu cele zece fecioare. Dar, aşa cum am arătat, oricine are libertatea să caute mântuirea prin credinţă, prin rugăciune, prin fapte şi prin dragoste de Domnul şi de aproape.
Pe de alta parte, este adevărat că o învăţătura ca cea prin care mântuirea s-ar putea cumpăra cu bani poate duce pe mulţi pe căi greşite, astfel că acest lucru trebuia comunicat Bisericii Catolice, care însa putea avea reţineri în a recunoaşte că a greşit în unele situaţii, aşa că apariţia mişcării protestantă poate fi privită, în anumite privinţe, şi ca o reacţie disperată de a atrage atenţia asupra necesităţii de a se analiza cu responsabilitate situaţia.
Bineînţeles, se pune problema faptelor, adică ce trebuie să facă credinciosul pentru a se mântui. Cum doar Dumnezeu ştie ce Îi place Lui şi ştie ce Vrea El să facem, apare evident că pentru mântuire trebuie să ne străduim să înţelegem şi să facem cât mai bine ceea ce El ne cere. Nu se pune problema să facem ceva care nouă să ne placă, ci ceea ce lui Dumnezeu îi place. Protestanţii, supăraţi pe Biserica Catolică, au aruncat multe din învăţăturile promovate de ea. În selectarea aspectelor considerate bune sau rele ei s-au bazat în mod exclusiv pe raţiunea şi pe interesele lor de oameni. Ei nu au apelat la Dumnezeu, ca la Unicul care ştie ce este bine, care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Au vrut să arunce neghina, dar au aruncat şi seminţele de grâu semănate de Dumnezeu. Cine vrea să fie mântuit, trebuie să se întoarcă şi să adune cu grijă cuvintele pe care ni le-a dat Mântuitorul acum 2.000 de ani. Şi nu numai cuvintele, ci şi interpretarea lor şi starea de spirit de atunci, adică Sfânta Tradiţie şi trăirea acelor vremuri în cadrul liturghiei din Biserică. Poate oare cineva care nu ştie să citească partiturile să înveţe să cânte după ele, chiar dacă citeşte o mulţime de explicaţii? Nu este oare necesar ca el să audă şi notele pentru ca sa stabilească dreapta legătură între impresia auditiva şi simbolurile de pe partitură? Scrisul, oricât de bun ar fi, nu poate substitui nici sunetele, nici senzaţiile din timpul dansului, nici mirosul mâncării. Tot aşa, cuvintele Bibliei nu pot substitui starea pe care o trăiau credincioşii acelor timpuri. O altă problemă este aceea că înţelesurile unor cuvinte s-au pierdut sau schimbat. În plus, atunci se vorbea ebraica şi aramaica, limbi în care un acelaşi cuvânt avea foarte multe sensuri. Numai experienţa acelor vremuri permitea selectarea înţelesului corect în toate cazurile. Mai mult, Iisus Christos, ca om, nu a lăsat scris nici măcar un cuvânt! A ignora orice în afară de ceea ce este scris in Biblie poate însemna a lăsa deoparte tot ceea ce a mai făcut Iisus Christos ca om, necuprins în Biblie. Să nu uităm că Noul Testament conţine doar o foarte mică parte din ceea ce a învăţat şi a spus Mântuitorul, din ceea ce au făcut apostolii şi ucenicii lui Iisus. Oare o cunoaştere cât mai completa a acestor elemente nu ne-ar poate ajuta să înţelegem mai corect mesajul de mântuire al Domnului? Tocmai de aceea este nevoie de Sfânta Tradiţie şi de o reluare, mereu vie, a acelor vremuri apostolice, fenomen care se petrece în timpul fiecărei slujbe a Sfintei Euharistii.
Partea tristă este aceea ca dezacordul protestanţilor cu Biserica Catolică a evoluat de la probleme discutabile înăuntrul Bisericii Catolice la apariţia unei noi mişcări în care revolta, protestul, a devenit un element important. Ceartă, dezbinare – nu bună înţelegere şi iubire intru Hristos. Şi – foarte grav – s-a renunţat la înţelegerea învăţăturilor în cadrul Bisericii şi la recunoaşterea autorităţii Harului Divin şi a preoţilor care îndrumă turma cea iubitoare de Dumnezeu. (Poate fi de folos să se arate că Harul este perceput diferit de bisericile din vest şi din est. Conform enciclopediei Wikipedia, “In creştinătatea estică harul este o energie a lui Dumnezeu, sau o descriere a modului în care Dumnezeu acţionează în iertarea şi însănătoşirea duhovnicească a oamenilor. Tainele sunt văzute ca <<mijloace ale graţiei>> deoarece Dumnezeu lucrează prin Biserica Sa, nu doar pentru că ar fi urmate reguli specifice, Harul Divin fiind lucrul lui Dumnezeu Însăşi, nu o substanţă creată de orice fel, care ar putea fi tratată ca o marfă”). Protestanţii au observat că şi preoţii, sau chiar Papa, greşesc, că nu sunt inefabili. Acesta este un lucru normal, pe care Biserica Ortodoxă îl recunoaşte: orice om este supus greşelii, inclusiv diaconii, preoţii şi episcopii. Singur Dumnezeu, care este însuşi Adevărul, este fără greşeală. Chiar şi însăşi Sfântul Petru s-a dezis de Mântuitor atunci când El a fost prins. Dar mai important ca faptul că clerul pot greşi este faptul că în ei lucrează şi Harul, în ciuda defectelor lor şi că acest Har este o legătură între Dumnezeu şi noi, astfel încât Biserica în ansamblu urmează calea Mirelui, a Bunului Păstor, care este Iisus Christos. Adevărata noastră problemă nu este dacă greşesc sau nu preoţii (aceasta este mai mult problema personală a fiecărui preot), ci cum reuşim noi să satisfacem ceea ce ne cere Dumnezeu. Iar Harul şi preoţia ne ajută să păstrăm legătura cu Creatorul. Odată ce protestanţii au renunţat la aceste două elemente, ei au tăiat o importantă legătură cu Dumnezeu. Ei au pus înainte doar raţiunea, interesul şi orgoliul omului, factori ce pot propulsa protestantul mult înainte în societate, dar care ii sunt de puţin ajutor atunci când vrea să se mântuiască şi el a renunţat să asculte ce vrea Dumnezeu de la el.
Din păcate, se pare că cei care au pus accentul pe unele presupuse erori ale Bisericii Catolice nu au cunoscut învăţătura promovată de Biserica Ortodoxă… Pentru că o parte din ceea ce protestanţii au observat, cu ajutorul raţiunii, Biserica Ortodoxă învaţă de la început – dar ca expresie a Harului Sfânt care Se manifestă în ea. Pentru că ortodoxia este Calea de a ramâne în Biserica întemeiată de Mântuitorul Însuşi.

Ca o paranteză, se poate observa că împlinirea cerinţelor Bisericii Catolice implică şi împlinirea cerinţelor protestante, în timp ce împlinirea doar a cerinţelor protestante implică pericolul neîmplinirii unor cerinţe vitale pentru mântuire, dar la care s-a renunţat în mod arbitrar.

Cu alte cuvinte, chiar dacă (strict ipotetic şi … „raţional”) o parte din cerinţele pe care protestantismul le-a dat deoparte în mod exagerat nu ar fi necesare, împlinirea lor este cel mult un lucru inutil, dar nu şi rău, în timp ce chiar şi dacă o singură cerinţă la care a renunţat este necesară, cel care nu o respectă îşi pune în pericol mântuirea proprie.

În concluzie, protestantismul apare a fi o simplificare extremă a învăţăturilor Bisericii Catolice.

Şi, chiar în aceasta, constă forţa lui. Pentru că permite şi celui care în fond nu crede în Dumnezeu – în faptă sau în gând – să se considere creştin. Referindu-ne la acei primi protestanţi, ei ştiau că există Dumnezeu, dar nu trebuiau să facă mai nimic. Credeau, şi era suficient, în rest puteau face ce voiau.

Ne referim la cei care au participat în mod direct la cucerirea violentă a Lumii Noi, care este de presupus că aveau o legătură foarte slabă – sau inexistentă – cu esenţa creştinismului, nu la cei care au fondat primele mişcări protestante tocmai pe baza cunoştinţelor religioase pe care le aveau. Iată deci ca protestanţii erau la început membri a două grupuri aproape opuse: cei care aveau o mult prea firavă legătură cu concepţiile creştine, dar şi cei care aveau preocupări susţinute, amestecate din păcate cu mult orgoliu.
Iar dacă privim situaţia astăzi, observăm că polarizarea s-a menţinut: pe de o parte sunt protestanţi foarte implicaţi în viaţa religioasă, pe de cealaltă parte sunt oameni care prin concepţii, preocupări sau profesiune sunt foarte departe de creştinism, oameni care nu cunosc nici bazele protestantismului, oameni care vorbesc de Dumnezeu, dar care imediat după aceea planifică noi războaie, provoacă dezbinări, creează noi arme sau distrug acest unic şi minunat Pământ dat nouă spre grijă de Creator.

Cerinţe minime, promisiuni maxime, o ofertă mult mai tentantă decât cea oferită de Biserica Catolică. Atenţie însă, promisiunile erau maxime pentru că de la Dumnezeu veneau, în timp ce cerinţele erau minime căci veneau de la om. Şi odată ce omul ajunge să ignore ceea ce i-a spus Domnul, odată ce el nu a făcut ceea ce i s-a cerut, poate el oare să fie aşa sigur că Dumnezeu îl va … recompensa?

Partea bună a protestantismului aceasta a fost şi aceasta este: că permite omului să nu se rupă complet de Creator. El a permis astfel unui mare număr de oameni să păstreze o legătură – chiar şi foarte firavă – cu Dumnezeu.

Partea rea este însă aceea că el se consideră ca cel ce îl poate duce pe om sigur la mântuire. Or, odată ce se desfiinţează cuvântul Domnului, este cam greu să mai afirmi acest lucru. Este rău pentru că el caută să atragă pe cei de la alte confesiuni creştine la el, adică să îi facă să renunţe şi ei la a asculta de Voia Domnului. În fond, protestantismul – prin simplificarea extremă pe care o aduce creştinismului – se aseamănă acelui copil care ştie că 1 + 1 = 2 şi caută să convingă profesorul universitar doctor în matematică că toată matematica se rezumă la ceea ce ştie el.

Deci, protestantismul promite mult (deşi nu are argumente să dovedească că îşi poate onora promisiunile) şi cere foarte puţin. Alături de acest aspect el mai prezintă elemente care îl fac atractiv pentru mulţi. Astfel, el desfăşoară multe acţiuni sociale: se cântă împreună, se racolează noi membri, se distribuie reviste, se recompensează cei care au rezultate, etc. În fond, el se aseamănă în mare parte cu ceva de genul „cercul pasionaţilor de drumeţie” sau „clubul coriştilor”: este un loc unde cei tineri îşi pot cheltui energia, pot lega noi prietenii şi îşi pot satisface dorinţa de afirmare, iar cei în vârstă pot ca să nu se simtă singuri. Ceea ce contează însă mai mult este Voia lui Dumnezeu. Pentru că este interesant ca fiecare protestant să evalueze cât din atracţia lui pentru participarea lui la acţiuni reprezintă o necesitate socială, şi cât este cu adevărat închinată Domnului. Un alt element de atracţie îl constituie banul şi starea materială. Nu este un secret că mulţi ajung să devină protestanţi pentru a putea emigra sau pentru a fi ajutaţi să îşi cumpere o vilă. Poate fi numită oare aceea credinţă în care atracţia o constituie banul şi nu Dumnezeu? Cu atât mai mult cu cât, prin bani, în repetate rânduri unii oameni şi-au părăsit confesiunile lor şi au fost aduşi în situaţia de a ajunge să nu respecte unele din cuvintele lui Dumnezeu, Să nu uităm şi pildele Mântuitorului şi nici modul în care trăiau primii creştini.

Oare nu este protestantismul o mişcare în care omul rămâne cel care vrea el să fie, dar doar vorbeşte despre Dumnezeu şi caută să Îl aducă la nivelul raţiunii şi intereselor lui?

Şi a apărut ecumenismul!

Un aspect bun al protestantismului este acela că fiecare membru studiază cu atenţie Biblia. Căci chiar dacă mai greşeşte, chiar dacă nu ţine cont de importanţa Duhului Sfânt în tâlcuirea corectă a cuvântului lui Dumnezeu, el totuşi este preocupat de Domnul şi raţiunea şi efortul lui îl ajută să înţeleagă unele aspecte.

Şi iată că, în 1910, din sânul protestantismului a apărut o nouă şi puternică mişcare: ecumenismul (de factură protestantă), o încercare de a uni bisericile creştine. Iniţiativa în sine pare lăudabilă, pentru că noi, toţi creştinii, trebuie să mărturisim pe un acelaşi Dumnezeu şi să păşim pe o aceeaşi – unică şi îngustă – cale spre mântuire. Bineînţeles, ecumenismul poate fi privit şi ca o tehnică a protestantismului de a atrage toţi creştinii sub aripa lui.

Dar el poate însemna şi altceva, o deşteptare. Adică, „familia şi prietenii sunt protestanţi, eu am învăţat de mic că protestantismul este singura cale spre mântuire, dar… Dar unele lucruri nu merg. Dar, alţii parcă fac mai corect. Dar, de ce oare s-a renunţat la ce a spus Mântuitorul?.... Nu îndrăznesc să gândesc mai mult pentru a nu fi considerat eretic şi pentru a nu mă îndepărta ceilalţi, dar…”

Altfel spus, ecumenismul poate fi şi o expresie a înţelegerii de către unii că drumul urmat este greşit. Cum o recunoaştere directă are implicaţii greu de suportat, o cale mai acceptabilă apare a fi crearea unui curent de opinie pentru modificarea a însăşi conceptelor protestante. Direcţia nu poate fi decât una, aceea a reapropierii de învăţătura Mântuitorului.

Cum însă o apropiere de ea implică o recunoaştere a faptului că alte confesiuni au procedat mai corect, aceasta apare ca o înfrângere şi începe să intervină orgoliul şi grija de modul în care protestantismul va fi judecat de celelalte confesiuni. Sunt griji lumeşti, dar deosebit de importante pentru cineva care simte că a greşit, dar îi este frică de ceea ce vor spune ceilalţi…

În aceste condiţii apare necesar ca şi celălalt să cedeze. Atunci el nu îţi va mai judeca cedarea ta şi „onoarea” îţi va rămâne neştirbită.

Altfel spus, ecumenismul poate însemna şi o recunoaştere a faptului că protestantismul a făcut greşeli, dar şi o tehnică prin care caută să evite să fie judecat prin convingerea celuilalt să cedeze şi el.

Ce este de făcut?

Nu este de mirare că ecumenismul a fost propus de protestantism. Pentru că mişcarea protestantă a adus cele mai mari schimbări învăţăturilor creştine şi, astfel, ea s-a îndepărtat cel mai categoric de învăţătura lui Iisus Christos. Ca urmare, erorile au ieşit mai clar în evidenţă.

Căci acesta este adevărul: învăţătura a fost trasată acum 2000 de ani, pe aceasta trebuie să o urmăm. La baza naşterii protestantismului a stat o doză de orgoliu, manifestat prin exagerarea unei individualităţi care a dus la ignorare unor aspecte fundamentale ale creştinismului. Şi acum, la începutul mileniului al III-lea, protestantismul încă nu a revenit la învăţătura singur mântuitoare a Mântuitorului nostru Iisus Christos tot din orgoliu: cum poate el oare să cedeze în faţa altor confesiuni?

Problema este însă nu de a ceda în faţa sau nu în faţa altor biserici, ci de a redeveni ascultător faţă de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, singură Treimea mântuitoare.

Important este doar un singur lucru: să ne mântuim. Dacă protestanţii cedează doar puţin de la concepţiile lor, alegând o cale de mijloc, este foarte probabil ca ei să se situeze tot în afara cărării înguste care duce la mântuire. Singura lor opţiune, chiar pentru ei bună, este să urmeze cu cât mai mare sârg drumul pe care Însuşi Iisus Christos ni l-a arătat şi pe care Biserica Ortodoxă îl urmează de la începuturi şi până astăzi.

Pentru prezentul articol, copyright: 2007, Mircea Romania. Toate drepturile rezervate.

Notă. Clauza de copyright a fost introdusă pentru a se păstra sensurile dorite de autor. În condiţiile în care articolul nu este modificat, el poate fi reprodus însă liber. În cazul în care un autor foloseşte citate din acest articol, va trebui să indice o legătură către o sursă pe care să o poată folosi cititorul, unde să se găsească articolul în întregime.