12 modificări
Modificări
m
fără descrierea modificării
Înainte însă de a trece la ea, vom începe prin a arăta că în mulţimea de repere ale vieţii religioase creştine, un moment absolut şi de maximă importanţă a reprezentat-o coborârea Fiului Tatălui Ceresc de la stadiul de Dumnezeu la acela de om. Sosirea Mântuitorului printre noi, ca simplu om, cuvintele şi exemplul Său personal au arătat omului calea pe care el trebuie să meargă ca să se mântuiască. Mesajul Lui a fost receptat atât de apostoli, cât şi de ceilalţi ucenici şi de alţi oameni care L-au cunoscut, mulţi având şansa chiar de a vorbi cu El, de a Îl auzi sau de a Îl vedea.
De atunci, de acum peste 2000 ani, El nu a mai venit printre noi şi nici nu ne-a mai trimis un alt mesaj, care să îl modifice oarecum pe cel atunci lăsat nouă. Deci, mesajul acela trebuie să îl urmăm întocmai.
Desigur, sunt şi aspecte deosebit de subtile, care au frământat sufletul şi cugetul creştinilor pentru că fiecare înţelegea diferit, chiar dacă ei au pus multă râvnă în înţelegerea corectă a dogmelor. În acele cazuri s-a apelat la ajutorul Duhului Sfânt şi, în cadrul Sinoadelor Ecumenice, s-a aflat dreapta interpretare. Dar mai sunt şi aspecte asupra cărora nu ar trebui să fie deosebiri de păreri pentru că mesajul a fost foarte clar. De exemplu, s-a introdus de către protestanţi „Sola fide”, percept potrivit căruia simpla credinţă ar fi suficientă pentru a fi mântuit, fapta bună neavând nici o importanţă. O analiză nepătimaşă a raţiunilor pentru care ei consideră că aşa ar fi arată că o parte din argumentaţia lor este corectă. Totuşi, sunt şi puternice argumente împotrivă, pe care însă nu le vom prezenta pentru că scopul acestui articol este cu totul altul. Vom menţiona doar că Însuşi Mântuitorul Iisus leagă în mod necesar mântuirea de făptuirea de bine. Şi - odată ce condiţiile ajungerii la mântuire depind în mod exclusiv de Dumnezeu - apare clar că orice gândire, oricât de meşteşugită ar apărea, nu poate duce la ceea ce conduce facerea Voii lui Dumnezeu.
===O nouă viziune asupra apariţiei şi răspândirii protestantismului şi a ceea ce este el===
Partea bună a protestantismului aceasta a fost şi aceasta este: că permite omului să nu se rupă complet de Creator. El a permis astfel unui mare număr de oameni să păstreze o legătură – chiar şi foarte firavă – cu Dumnezeu.
Partea rea este însă aceea că el se consideră ca cel ce îl poate duce pe om sigur la mântuire. Or, odată ce se desfiinţează cuvântul Domnului, este cam greu să mai afirmi acest lucru. Este rău pentru că el caută să atragă pe cei de la alte confesiuni creştine la el, adică să îi facă să renunţe şi ei la a asculta de Voia Domnuluiîn ceea ce priveşte unele aspecte. În fond, protestantismul – prin simplificarea extremă pe care o aduce creştinismului – se aseamănă acelui copil care ştie că 1 + 1 = 2 şi caută să convingă profesorul universitar doctor în matematică că toată matematica se rezumă la ceea ce ştie el.
Deci, protestantismul promite mult (deşi nu are argumente să dovedească că îşi poate onora promisiunile) şi cere foarte puţin. Alături de acest aspect el mai prezintă elemente care îl fac atractiv pentru mulţi. Astfel, el desfăşoară multe acţiuni sociale: se cântă împreună, se racolează noi membri, se distribuie reviste, se recompensează cei care au rezultate, etc. În fond, el se aseamănă în mare parte cu ceva de genul „cercul pasionaţilor de drumeţie” sau „clubul coriştilor”: este un loc unde cei tineri îşi pot cheltui energia, pot lega noi prietenii şi îşi pot satisface dorinţa de afirmare, iar cei în vârstă pot ca să nu se simtă singuri. Ceea ce contează însă mai mult este Voia lui Dumnezeu. Pentru că este interesant ca fiecare protestant să evalueze cât din atracţia lui pentru participarea lui la acţiuni reprezintă o necesitate socială, şi cât este cu adevărat închinată Domnului. Un alt element de atracţie îl constituie banul şi starea materială. Nu este un secret că mulţi ajung să devină protestanţi pentru a putea emigra sau pentru a fi ajutaţi să îşi cumpere o vilă. Poate fi numită oare aceea credinţă în care atracţia o constituie banul şi nu Dumnezeu? Cu atât mai mult cu cât, prin bani, în repetate rânduri unii oameni şi-au părăsit confesiunile lor şi au fost aduşi în situaţia de a ajunge să nu respecte unele din cuvintele lui Dumnezeu, Să nu uităm şi pildele Mântuitorului şi nici modul în care trăiau primii creştini.
Căci acesta este adevărul: învăţătura a fost trasată acum 2000 de ani, pe aceasta trebuie să o urmăm. La baza naşterii protestantismului a stat o doză de orgoliu, manifestat prin exagerarea unei individualităţi care a dus la ignorare unor aspecte fundamentale ale creştinismului. Şi acum, la începutul mileniului al III-lea, protestantismul încă nu a revenit la învăţătura singur mântuitoare a Mântuitorului nostru Iisus Christos tot din orgoliu: cum poate el oare să cedeze în faţa altor confesiuni?
Problema este însă nu de a ceda în faţa sau nu în faţa altor biserici, ci de '''a redeveni ascultător faţă cunoaşte şi urma învăţăturile lăsate nouă acum 2000 de ani, de a trăi în sânul Bisericii în care, cu prilejul fiecărei Euharistii, se retrăieşte viaţa întru Iisus Christos pe care o practicau primii creştini, unde Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, singură Treimea mântuitoareÎnsăşi, ne ajută, prin Harul Divin care se manifestă în Biserică, să avansăm pe calea care duce către mântuire.'''.
Important este doar un singur lucru: să ne mântuim. Dacă protestanţii cedează doar puţin de la concepţiile lor, alegând o cale de mijloc, este foarte probabil ca ei să se situeze tot în afara cărării înguste care duce la mântuire. Singura lor opţiune, chiar pentru ei bună, este să urmeze cu cât mai mare sârg drumul pe care Însuşi Iisus Christos ni l-a arătat şi pe care Biserica Ortodoxă îl urmează de la începuturi şi până astăzi.
