Primatul papal

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 20 noiembrie 2013 19:25, autor: Vladimir-Adrian (Discuție | contribuții) (ortografie)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare

Primatul papal este primatul de jurisdicţie pe care episcopul Romei pretinde să-l aibă asupra Bisericii universale.

Afirmarea conciliară a primatului papal

Învăţătura despre primatul papal este afirmată de Biserica Romano-Catolică în diferite momente ale Evului Mediu creştin şi reluată de Conciliul I Vatican la 1870: "Noi învăţăm deci şi declarăm că primatul de jurisdicţie în Biserica universală a lui Dumnezeu (primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam), după mărturia Evangheliei, a fost promis şi conferit de Domnul Hristos imediat şi în mod direct fericitului Apostol Petru." [1], urmând că episcopul Romei are acest primat juridic universal asupra Bisericii în virtutea faptului că este urmaşul lui Petru, aşa cum spune conciliul de la Florenţa (1439): "Definim (...) că Pontiful Roman este însuşi succesorul fericitului Petru, principele Apostolilor, şi adevărat vicar al lui Hristos, capul întregii Biserici şi părintele şi învăţătorul tuturor creştinilor (...)".

Această învăţătură a Bisericii Romano-Catolice a fost reafirmată şi de Conciliul II Vatican: "Conciliul pune din nou în faţa tuturor credincioşilor, pentru a fi crezută cu tărie, această învăţătură despre instituirea, perpetuitatea, puterea şi rostul primatului sacru al Pontifului Roman şi despre magisteriul lui infailibil, şi, mergând pe aceeași linie, a hotărât să mărturisească şi să proclame în faţa tuturor învăţătura despre episcopi, urmaşii Apostolilor, care, împreună cu urmaşul lui Petru, vicarul lui Hristos şi Capul văzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu." [2]

Istorie şi teologie

Disputa teologică porneşte de la interpretarea unui pasaj cuprins în Evanghelia după Matei, capitolul 16, versetul 18:

"Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, zicând:
«Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului»?
Iar ei au răspuns:«Unii: Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi».
Şi le-a zis:«Dar voi, voi cine ziceţi că sunt»?
Răspunzând Simon Petru, a zis:«Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu»!
Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: «Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu din Ceruri. Și eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui»."

Prin aceasta şi prin faptul că Sfântul Apostol Petru a suferit moarte martirică la Roma, romano-catolicii consideră pe succesorul lui Petru superior celorlalţi episcopi. Cu privire la aceasta, teologii ortodocşi susţin că:

a) Sfântul Petru s-a bucurat dintotdeauna de o cinste deosebită din partea Mântuitorului, cât şi din partea celorlalţi Apostoli pentru vârsta sa înaintată. În acelaşi timp, avea un temperament aprins, care-l făcea să se afirme înaintea celorlalţi. În cazul de faţă, însă, el răspunde în numele tuturor Apostolilor; dacă vreunul din Apostoli n-ar fi fost de acord cu răspunsul său, de bună seamă că ar fi intervenit şi l-ar fi corectat.
Că nu poate fi vorba de o întâietate reală a Apostolului Petru rezultă şi dintr-un episod ulterior: mama fiilor lui Zevedei (Iacov şi Ioan) vine la Iisus împreună cu fiii ei, ca să ceară pentru aceştia locurile de cinste în Împărăţia Sa. Dacă Apostolii ar fi avut conștiinţa că Petru le este superior, că primul loc i se cuvine lui, n-ar fi îndrăznit să formuleze o astfel de cerere faţă de Iisus, nici Sfântul Apostol Pavel nu l-ar fi certat pe Petru, mai ales în public (Galateni 2, 14).
În plus, dacă totuşi Mântuitorul ar fi intenţionat să-i acorde această cinste lui Petru, cel puţin acum, pentru a nu se crea confuzii şi neînţelegeri între ucenici, şi-ar fi descoperit planurile. Dar Mântuitorul spune clar că "voi toţi sunteţi fraţi" (Matei 23, 8), iar mai târziu Mântuitorul îi lămureşte: "care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru" (Matei 23, 11; Marcu 10, 22-24).
b) Piatra pe care avea Mântuitorul să zidească Biserica Sa nu era persoana lui Petru, care, oricât de desăvârşită ar fi fost ea, rămânea o creatură cu lipsuri, nedemnă să stea la originea unei zidiri de sorginte divină, Biserica. Piatra pe care se va zidi Biserica este afirmaţia, mărturisirea că Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia.
Analiza filologică din greacă conduce la aceeaşi concluzie: "o petros" înseamnă "piatră" şi este substantiv de genul masculin, iar "e petra" este substantiv de genul feminin şi înseamnă eminamente "stâncă". Aşadar, traducerea riguros exactă este: "tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea", dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căruia Iisus i-a schimbat numele lui Simon în Petru. Totuşi, Mântuitorul îi spune limpede: "... voi zidi Biserica Mea" nu "Biserica Ta".
c) În continuare, Mântuitorul anunţă moartea Sa, Patimile. Petru auzind acestea şi văzând în Hristos un erou naţional, cum făceau şi majoritatea iudeilor, un lider politic, îi spune îngrijorat: "Fie-Ţi milă de Tine, Doamne! asta să nu Ţi se întâmple"! (Matei 16, 22). Greşeala lui Petru este că vrea să-L convingă pe Mântuitorul să se mulţumească cu rolul unui Mesia politic, pământesc şi să renunţe la misiunea Sa reală, care presupunea ca El să Se aducă pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru împăcarea întregii omeniri cu Dumnezeu. Petru, care anterior mărturisise în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, iată că greşește, pentru că, zice istoricul Zigaben: "Ceea ce i s-a descoperit, Petru a mărturisit, iar ceea ce nu i s-a descoperit, a greşit, ca să ştim că fără Dumnezeu nici acel lucru nu l-ar fi spus".

Aşadar, Biserica a fost întemeiată pe Cuvântul Mântuitorului, pe jertfa Lui şi din ea fac parte toţi cei ce, asemenea lui Petru, mărturisesc credinţa în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Şi tot din Evanghelia după Matei ne dăm seama de ambivalenţa lui Petru, care mărturiseşte credinţa, dar refuză pocăinţa [Matei 16, 16-22]; se leapădă dar se pocăieşte (Matei 26, 33-35; 69-75); îşi arată curajul, dar se şi îndoieşte (Matei 14, 28-31).

Aceasta referitor la persoana Sfântului Apostol Petru. Pe de altă parte, există dubii asupra faptului că Petru ar fi fost primul episcop al Romei.

În "Constituţiile Apostolice", Sfântul Petru aminteşte de Linus ca fiind primul episcop al Romei: "În ce priveşte episcopii pe care i-am hirotonit din timpul vieţii noastre, aceştia sunt (...) pentru Biserica Romei, Linus, fiul Claudiei a fost primul, hirotonit de Pavel, iar după moartea lui, al doilea a fost Clement, hirotonit de mine, Petru". Cuvintele Sfântului Apostol Petru sunt credibile, de vreme ce Pavel a ajuns înaintea lui Petru în Roma, fiind deci mai în măsură pentru a numi un episcop.

Sfântul Irineu, ucenicul Sfântului Policarp, ulterior episcop de Smirna, de asemenea confirmă numirea lui Linus. Acesta scrie: "După ce au întemeiat şi pus în rânduială Biserica Romei, au numit episcop pe Linus. Acelaşi Linus este amintit şi de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei (II Timotei 4, 21). Succesorul lui a fost Anaclet [Adv. haereses, III, iii, 3; Irenai Opera Lib. III. C.I.]."

Apocrife folosite în disputele teologice

În legătură cu doctrina primatului papal, nu putem să nu menționăm faptul că apusenii nu s-au ferit să falsifice chiar documente prin care să-şi revendice autoritatea. Aşa este spre exemplu cazul cu "Donariul lui Constantin" şi "Decretele Pseudo-Isidoriene".

Donatio Constantini

Donariul lui Constantin - Donatio Constantini - este un document formulat ca un edict roman imperial, redactat în realitate probabil între anii 750-850. Nu reiese clar scopul inițial al alcătuirii sale, dar este cert că apăra interesele Papei - probabil împotriva pretenţiilor bizantinilor sau ale francilor lui Carol cel Mare care şi-au asumat continuitatea imperială în Apus. Unii spun că a fost scris pe vremea Papei Ştefan al II-lea, în jurul anului 752.

Pretinzându-se a fi emis de împăratul Constantin cel Mare, Donariul acordă Papei Silvestru I şi urmaşilor săi, ca succesori ai Sfântului Petru, stăpânirea peste Roma şi peste Imperiul de Apus, urmând ca Imperiul Roman de Răsărit să fie condus din Constantinopol de către împăratul Constantin. La începutul documentului se afirmă că aceasta este răsplata împăratului Constantin către Papa Silvestru pentru catehizarea lui, botezul creştin şi miraculoasa vindecare de lepră.

Donariul a fost folosit de către papii medievali pentru a-şi susţine pretenţiile teritoriale şi puterea seculară în Italia. A fost acceptat mai peste tot, deşi împăratul romano-german Otto al III-lea a denunţat documentul ca fiind fals. Totuşi, pe la mijlocul secolului al XV-lea, Biserica şi-a dat seama că documentul este o făcătură. Umanistul italian Lorenzo Valla a dovedit încă din 1440 că Donariul este un fals, analizând limba în care acesta fusese redactat, arătând că în document apăreau anumite formulări și titluri imperiale care nu existau pe vremea împăratului Constantin. Ulterior s-a demonstrat şi faptul că vindecarea lui Constantin de lepră de către papa Silvestru este o legendă.

Decretele pseudo-isidoriene

Decretele pseudo-isidoriene reprezintă o colecţie alcătuită cu mare măiestrie în Franţa, probabil de Isidor Mercator. Colecţia însumează peste 700 de pagini cu scris mic şi cuprinde diverse decrete adunate şi "completate", prin care Papa câştiga o putere mai mare, mai ales în privinţa problemelor religioase. Deşi, spre deosebire de "Donariul lui Constantin", aceste decrete se adresează mai mult lumii occidentale, totuşi ele cuprind şi referiri la credinţa ortodoxă, mai ales la persoanele Sfintei Treimi şi aspecte liturgice. Astăzi, nimeni nu se mai îndoieşte de falsitatea acestor decrete.

A se vedea şi

Legături externe

Note

  1. Constituţia dogmatică "Pastor aeternus" din 18 iulie 1870.
  2. Vatican II, Constituţia Lumen gentium, § 18.