Primatul papal
PRIMATUL PAPAL
Totul porneşte de la pasajul cuprins în Evanghelia după Matei, capitolul 16, versetul 18:
"Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, zicând: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului»?
Iar ei au răspuns:«Unii: Ioan Botezatorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi».
Şi le-a zis:«Dar voi, voi cine ziceţi că sunt»?
Răspunzând Simon Petru, a zis:«Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu»!
Iar Iisus, raspunzand, i-a zis: «Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu din Ceruri. Şi eu iţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui»."
Prin aceasta şi prin faptul că Sfântul Apostol Petru a suferit moarte martirică la Roma, catolicii se văd superiori tuturor. Cu privire la aceasta, teologii ortodocşi susţin că:
- a) Sfântul Petru s-a bucurat dintotdeauna de o cinste deosebită din partea Mântuitorului, cât şi din partea celorlalţi Apostoli pentru vârsta sa înaintată. În acelaşi timp, avea un temperament aprins, care-l făcea să se afirme inaintea celorlalţi. În cazul de faţă, însa, el răspunde în numele tuturor Apostolilor; dacă vreunul din Apostoli n-ar fi fost de acord cu răspunsul său, de bună seamă că ar fi intervenit şi l-ar fi corectat.
- Că nu poate fi vorba de o întaietate reală a Apostolului Petru, rezultă şi dintr-un episod ulterior: mama fiilor lui Zevedei (Iacob şi Ioan) vine la Iisus impreuna cu fii ei, ca să ceară pentru aceştia locurile de cinste în Împarăţia Sa. Dacă Apostolii ar fi avut constiinţa că Petru le este superior, că primul loc i se cuvine lui, n-ar fi indrăznit să formuleze o astfel de cerere faţă de Iisus, nici Sfântul Apostol Pavel nu l-ar fi certat pe Petru, mai ales în public [Galateni 2, 14].
- În plus, dacă totuşi Mântuitorul ar fi intenţionat să-i acorde această cinste lui Petru, cel puţin acum, pentru a nu se creea confuzii şi neînţelegeri intre ucenici, şi-ar fi descoperit planurile Sale. Dar Mântuitorul spune clar că "voi toţi sunteţi fraţi" [Matei 23, 8], iar în acelaşi capitol, versetul 11, Mântuitorul îi lămureşte: "care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru" [Matei 23, 11; Marcu 10, 22-24].
- b) Piatra pe care avea Mântuitorul sâ zidească Biserica Sa nu era persoana lui Petru, care, oricât de desăvârşită ar fi fost ea, rămânea o creatură cu lipsuri, nedemnă să stea la originea unei zidiri de sorginte divină, Biserica. Piatra pe care se va zidi Biserica este afirmaţia, mărturisirea că Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia.
- Analiza filologică din greacă conduce la aceeaşi concluzie: "o petros" inseamnă "piatră" şi este substantiv de genul masculin, iar "e petra" este substantiv de genul feminin şi inseamnă eminamente "stâncă". Aşadar, traducerea riguros exactă este: "tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea", dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căruia Iisus i-a schimbat numele lui Simon, în Petru. Totuşi, Mântuitorul îi spune limpede: "... voi zidi Biserica Mea" nu "Biserica Ta".
- c) În continuare, Mântuitorul anunţă moartea Sa, Patimile. Petru auzind acestea şi văzând în Hristos un erou naţional, cum făcea şi majoritatea iudeilor, un lider politic, îi spune îngrijorat: "Fie-Ţi milă de Tine, Doamne! asta să nu Ţi se intample"! [Matei 16, 22]. Greşeala lui Petru este că vrea să-L convingă pe Mântuitorul să se mulţumească cu rolul unui Mesia politic, pământesc şi să renunţe la misiunea înaltă a unui Mesia care avea menirea să se aducă preţ de răscumpărare pentru împăcarea întregii omeniri cu Dumnezeu. Petru, care anterior mărturisise în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, iată că greşeste, pentru că, zice istoricul Zigaben: "Ceea ce i s-a descoperit, Petru a mărturisit, iar ceea ce nu i s-a descoperit, a greşit, ca să ştim că fără Dumnezeu nici acel lucru nu l-ar fi spus".
Aşadar, Biserica a fost intemeiată pe Cuvântul Mântuitorului, pe jertfa Lui şi din ea fac parte toţi cei ce, asemenea lui Petru mărturisesc credinţa în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Şi tot din Evanghelia după Matei ne dăm seama de ambivalenţa lui Petru, care mărturiseşte credinţa, dar refuză pocăinţa [Matei 16, 16-22]; se leapadă dar se pocăieşte [Matei 26, 33-35; 69-75]; işi arată curajul dar se şi îndoieşte [Matei 14, 28-31].
Asta referitor la persoana Sfântului Apostol Petru. Pe de altă parte există dubii asupra faptului că Petru ar fi fost primul episcop al Romei.
In "Constituţiile Apostolice", Sfântul Pentru aminteşte de Linus ca fiind primul episcop al Romei: "În ce priveşte episcopii pe care i-am hirotonisit din timpul vieţii noastre, aceştia sunt [...] pentru Biserica Romei, Linus, fiul Claudiei a fost primul, hirotonisit de Pavel, iar după moartea lui, al doilea a fost Clement, hirotonisit de mine, Petru". Cuvintele Sfântului Apostol Petru sunt credibile de vreme ce Pavel a ajuns inaintea lui Petru in Roma fiind deci mai în masură pentru a numi un episcop.
Sfântul Irineu, ucenicul Sfantului Policarp, ulterior episcop de Smirna, de asemenea confirmă numirea lui Linus. Acesta scrie "După ce au întemeiat şi pus în rânduială Biserica Romei, au numit episcop pe Linus. Acelaşi Linus este amintit şi de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei (II TIM. 4:21). Succesorul lui a fost Anaclet [Adv. haereses, III, iii, 3; Irenai Opera Lib. III. C.I.]."
In legatură cu primatul papal nu putem să nu mentionam faptul că Apusenii nu s-au ferit sa falsifice chiar documente prin care să-şi revendice autoritatea. Aşa este spre exemplu şi cu "Donariul lui Constantin" şi "Decretele Pseudo-Isidoriene".
"DONARIUL LUI CONSTANTIN" este un edict roman imperial, născocit probabil intre anii 750 şi 850. Nu reiese clar scopul alcătuirii sale dar este cert că apără interesele Papei, probabil împotriva pretenţiilor bizantinilor sau a francilor lui Charlemagne care şi-au asumat continuitatea imperiala în Vest. Unii spun că a fost scris pe vremea Papei Ştefan al II-lea, în jurul anului 752.
Pretinzându-se a fi emis de împăratul Constantin cel Mare, Donariul acorda Papei Silvestru I şi urmaşilor săi, ca succesori ai Sfântului Petru, stăpânirea peste Roma şi peste vestul imperiului, urmând ca Imperiul Roman de Est sa fie condus din Constantinopol de către împaratul Constatin. La inceputul documentului se afirmă că aceasta este rasplata împaratului Constantin către Papa Silvestru pentru catehizarea lui, botezul creştin şi miraculoasa vindecare de lepră.
Donariul a fost folosit de papii medievali pentru a-şi susţine pretenţiile teritoriale şi puterea seculară în Italia. A fost acceptat mai peste tot, deşi împăratul Otto al III-lea a denunţat documentul ca fiind fals. Totuşi, pe la mijlocul secolului XV, Biserica şi-a dat seŞama că documentul este o făcătură. Umanistul italian Lorenzo Valla a dovedit in 1440 că Donariul este fals, analizând limba, şi arătând că anumite formule imperiale şi latine, nu existau la acea dată. Ulterior s-a demonstrat şi faptul că vindecarea lui Constantin de lepră de către papa Silvestru este o legendă.
"DECRETELE PSEUDO-ISIDORIENE" reprezintă o colecţie alcatuită cu mare măiestrie în Franţa, probabil de Isidor Mercator. Colecţia însumează peste 700 de pagini cu scris mic şi cuprinde diverse decrete adunate şi "completate", prin care Papa câştiga o putere mai mare, mai ales în privinţa problemelor religioase. Deşi spre deosebire de "Donariul lui Constantin", aceste decrete se adreseaza mai mult lumii vestice, totuşi ele cuprind şi referiri la credinţa ortodoxă, mai ales la persoanele Sfintei Treimi şi aspecte litugice. Astăzi, nimeni nu se mai îndoieşte de falsitatea acestor decrete.
