Prerogativele Patriarhiei Ecumenice

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 18 iulie 2007 16:51, autor: Kamasarye (Discuție | contribuții) (Canonical claims)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

În istorie și în literatura canonică (i.e. Canoanele bisericești și comentariile tradițional acceptate ale acestora), Patriarhiei Ecumenice i-au fost atribuite amumite prerogative (presbeia) pe care alte Biserici Ortodoxe autocefale nu le au. Aceste prerogative nu îi sunt toate recunoscute, deși toate au precedente în istorie și se bazează pe referințe canonice. Redăm mai jos o listă a acestor prerogative (lista nu se pretinde exhaustivă), cu referințele lor tradiționale:


Natura primatului Patriarhiei Ecumenice

Afirmația conform căreia Patriarhia de Constantinopol are "prerogative egale cu cele ale Vechii Rome" se bazează pe articolele canonice referitoare la statutul său de oraș imperial, o poziție pe care a pierdut-o după Căderea Constantinopolului din 1453. Unii canoniști, în special cei apropiați de Biserica Ortodoxă Rusă folosesc formularea canonică pentru a susține că primatul Constantinopolului nu mai este valid sau poate rămâne în vigoare cel mult cu titlu onorific, fără o autoritate efectivă. Au existat chiar voci care să afirme că Moscova ar fi înlocuit Constantinopolul în calitatea de capitală a comunității ortodoxe universale, devenind o A Treia Romă

Alți canoniști însă, în special cei asociați chiar Patriarhiei Ecumenice insistă asupra faptului că Vechea Romă a păstrat și cinstirea, și autoritatea și primatul multă vreme după ce pierduse statutul de capitală imperială. Astfel, situarea sa în orașul imperial nu era singurul factor determinant în stabilirea primatului, autoritatea sa efectivă în această poziție fiind consfințită de o îndelungată tradiție. Astfel, autoritatea spirituală a Patriarhiei de Constantinopol s-a păstrat, supraviețuind căderii Imperiului care o susținuse si contextului istoric nefavorabil.

Uneori, în exercițiul autorității sale, Constantinopolul a fost acuzat de tendințe către papism[1], acuzație care poate fi considerată exagerată, întrucât "papismul" se definește ca pretenție a unui episcop de a avea o jurisdicție directă și absolută asupra tuturor eparhiilor (diecezelor) Bisericii, ceea ce Patriarhul Ecumenic nu a pretins niciodată.

Nu putem vorbi totuși de această diferență de opinie ca relevând exclusiv de apartenența la o Biserică sau altă, întrucât există și canoniști ruși care îmbrățișează perspectiva preferată mai degrabă de canoniștii constantinopolitani. Acesta este de exemplu cazul lui I. Sokolov, un cunoscut profesor de la Academia Teologică din Sankt Petersburg:

În general, exista o reciprocitate deplină între patriarhii Răsăritului ortodox, o desăvârșită dragoste, respect frățesc și unitate în duh și în acțiune. Astfel, a vorbi despre papism în Răsăritul ortodox este nepotrivit; patriarhii Constantinopolului, care au fost uneori acuzați în mod greșit de astfel de tendințe nu au aspirat niciodată la dominația absolută în Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Ei au fost întotdeauna motivați, în relație cu ceilalți patriarhi răsăriteni, de dragostea frățească și de bunavoință. Nu a existat niciodată și nici nu va exista vreodată un duh papist în Răsăritul ortodox (Citat în Maximos, p. 299).

Putem găsi același fel de exprimare în chiar formulările Patriarhiei Ecumenice, cum este cazul într-un sigillion al Patriarhului Gherasim al III-lea:

...Din acest motiv, preasfințitul nostru tron patriarhal, apostolic și ecumenic, străduindu-se să fie fără pată el însuși, oferă cele ce sunt drepte și fără pată și ceea ce are el însuși celorlalte tronuri patriarhale și apostolice. Nu ia din ceea ce este al lor după lege, nici nu consideră că are dreptul de a acționa deasupra legilor, ci contribuie, pe cât se poate, la susținerea drepturilor și nevoilor celorlalți (citat în Maximos, p. 296).

Diferența de opinie fundamentală se bazează pe o concepție diferită asupra cârmuirii Bisericii universale. Ori Bisericile autocefale sunt fiecare absolut suverane în sfera lor proprie, fără a avea să răspundă în fața celorlalte, ori există o interdependență a Bisericilor și patriarhilor, exprimată în conducerea asigurată prin primatul Patriarhului Ecumenic.

În cea dintâi perspectivă, deși se acceptă că alte Biserici Ortodoxe ar putea întrerupe comuniunea cu un patriarh care se rătăcește, această rupere a comuniunii nu e privită ca una ce creează cu adevărat obligații. Astfel, suveranitatea individuală este pe deplin păstrată. În cea de a doua perspectivă, însă, Bisericile autocefale sunt într-adevăr răspunzătoare una în fața celeilalte, iar instanța prin care se exercită această responsabilitate, atunci când se face apel la ea, este Patriarhia Ecumenică. În perspectivă istorică, însă, patriarhi tiranici au fost depuși, fie cu girul sau la incitarea Patriarhiei Ecumenice (în cazul celorlalți patriarhi), fie de către clerul patriarhatului respectiv (în cazul depunerii propriului patriarh), adesea cu sprijinul unui patriarh din unul dintre Bisericile Ortodoxe vecine, precum Alexandria.

Părintele John Meyendorff vedea astfel nevoia primatului Constantinopolului:

Patriarhatului, de-a lungul ultimelor mai multor secole, a fost recunoscut ca unul ce avea o anumită responsabilitate față de întreaga Biserică, ca un centru al consensului ortodox, prin intermediul "primatului de cinstire". Jurnaliști prost informați identifică uneori poziția Patriarhului Ecumenic cu cea a Papei în romano-catolicism, ceea ce e desigur absurd, dar este indiscutabil faptul că viziunea ortodoxă asupra Bisericii recunoaște nevoia conducerii episcopatului universal, a unei anumite autorități a întâiului patriarh de a vorbi în numele tuturor, de o slujire a coordonării fără de care sobornicitatea este imposibilă ("Needed: The Ecumenical Patriarchate," în Vision of Unity, SVS Press, Crestwood, NY, 1987, p. 133.
Personal, nu vădi nici o modalitate prin care Biserica Ortodoxă și-ar putea îndeplini misiunea în lumea de astăzi fără slujirea unui "prim episcop", slujire care să nu mai fie definită în termenii aplicabili în perioada Imperiului Bizantin sau ai jurisdicției universale a modelului roman, ci una bazată în continuare pe acea "întâietate în cinstire" despre care vorbea al doilea Sinod Ecumenic. Ar trebui să ne gândim toți și să căutăm modalități prin care această "întâietate" să fie redefinită în așa fel încât să fie practică și eficientă în zilele noastre ("The Council of 381 and the Primacy of Constantinople" în Catholicity and the Church, SVS Press, Crestwood, NY, 1983, p. 142.

Astfel, Meyendorff identifică presbeia Constantinopolului cu ceva mai mult decât un titlu onorific, și anume cu ceva ce îndeplinește un scop practic.

Istoric

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.


Sinodul rezident

Începând cândva în secolul al IV-lea, problemele Patriarhiei Constantinopolului au început să fie gestionate de un sinod de un fel anume, cunoscut ca ενδημουσα συνοδος (endimousa synodos, "sinodul rezident"). Președintele acestuia era Patriarhul Ecumenic, iar sinodul era constituit din totalitatea episcopilor care rezidau sau se aflau în vizită în Constantinopol. Denumirea aceasta apare pentru prima dată ca termen tehnic în anul 448, dar instituția în sine datează probabil de la ridicarea Bizanțului la rangul de capitală imperială în secolul al IV-lea. Prin intermediul acestui sinod episcopal permanent, problemele care țineau de Biserica din capitală (inclusiv alegerea sau depunerea patriarhului acesteia) erau rezolvate cu participarea unor reprezentanți din întreaga Biserică Ortodoxă. Astfel, sinodul acesta a ajuns pe cale naturală să analizeze probleme de importanță ecumenică, în special cele pentru rezolvarea cărora era nevoie de sprijinul autorității imperiale.


Oxford Dictionary of Byzantium descrie această instituție astfel:

Era într-adevăr firesc, de nu inevitabil ca episcopii, individual, să tindă să se apropie de capitala imperială pentru rezolvarea unor probleme oficiale sau personale, adică oridecâteori doreau să depună o cerere sau plângere pe lângă curtea imperială - de unde natura permanentă a sinodului. Într-adevăr, convocarea acestuia era deja un loc comun la data Sinodul de la Calcedon (451), când acest obicei a fost recunoscut în mod solemn (Canoanele 9, 17 de la Calcedon) (p. 697).

Sinodul rezident nu era o instituție specifică Bisericii din Constantinopol - ocazional, erau convocate sinoade cu o alcătuire similară și în Alexandria sau Antiohia, în perioada controversei ariene -, dar aceste sinoade au căpătat o importanță deosebită în perspectiva dezvoltării primatului Constantinopolului (în legătură cu statutul său de capitală imperială).Primul sinod de acest fel a fost ținut, din câte se știe, la Constantinopol în anul 336, după consacrarea orașului drept capitală (Maximos, p. 82).

După invaziile arabe din secolul al VII-lea, celelalte patriarhate răsăritene au participat mult mai puțin frecvent la întrunirile Sinodului rezident din capitala Imperiului, dar sinoadele în sine și-au păstrat prestigiul atât la nivel local cât și ecumenic, iar faptul că patriarhul din Constantinopol prezida aceste sinoade a dus pe cale naturală la o creștere a prestigiului și autorității acestuia. În timp ce episcopii celorlalte Biserici autocefale continuau să ia parte la întrunirile Sinodului rezident, propria lor autoritate și prestigiul lor au crescut și ele, întrucât păstrau legătura cu centrul politic și ecleziastic al creștinătății.

Pretenţii canonice

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.


Dreptul de apel universal

Canonul 9 (și Canonul 17, care are o formulare similară) de la Calcedon afirmă:

Dacă un cleric are pricină (vreun litigiu) cu alt cleric, să nu lase pe episcopul său propriu și să alerge la judecătorii lumești, ci mai întâi să se cerceteze treaba (cauza) de către episcopul său propriu sau, cu învoirea aceluiași episcop, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părțile să se întocmească (stabilească) cele ale dreptății (să se facă judecată). Iar dacă cineva ar purcede (proceda) împotriva acestora, să se supună cercetărilor (pedepselor) canonice.
Iar dacă vreun cleric are pricină (litigiu) cu episcopul său propriu sau și cu un alt episcop, să se judece de către sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă un cleric ar avea neînțelegere cu mitropolitul aceleiași eparhii (mitropolii), să fie luat (solicitat judecător) exarhul diecezei sau scaunul împărăteștii cetăți a Constantinopolului și de către acesta să se judece. [2]

St. Nicodemos of the Holy Mountain comments on the meaning of this canon:

So it is evident that the Canon means that if any bishop or clergyman has a dispute or difference with the Metropolitan of an exarchy, let him apply to the Exarch of the diocese; which is the same thing as saying that clergymen and metropolitans subject to the throne of Constantinople must have their case tried either before the Exarch of the diocese in which they are situated, or before the Bishop of Constantinople, as before a Patriarch of their own. It did not say that if any clergyman has a dispute or difference with the Metropolitan of any diocese or parish whatever, they must be tried before the Bishop of Constantinople... That is why Zonaras too says that the Bishop of Constantinople is not necessarily entitled to sit as judge over all Metropolitans, but (only) over those who are judicially subject to him (interpretation of c. XVII of the present 4th C.). And in his interpretation of c. V of Sardica the same authority says: "The Bishop of Constantinople must hear the appeals only of those who are subject to the Bishop of Constantinople, precisely as the Bishop of Rome must hear the appeals only of those who are subject to the Bishop of Rome."[3]

If one does not read the canon as St. Nicodemos suggests, it is possible to conclude that Constantinople could even overrule Rome, something that the pre-Schism Roman church would never have accepted, nor is it likely that any other patriarchate of that time would have either. Within the context of the principle that Constantinople should have "equal prerogatives" to Old Rome, however, this has been interpreted to mean that Constantinople may be the highest court of appeal in the East as Rome was in the West.

Jurisdiction in "Barbarian Lands"

Canon 28 of Chalcedon reads:

Everywhere following the decrees of the Holy Fathers, and aware of the recently recognized Canon of the one hundred and fifty most God-beloved Bishops who convened during the reign of Theodosius the Great of pious memory, who became emperor in the imperial city of Constantinople otherwise known as New Rome; we too decree and vote the same things in regard to the privileges and priorities of the most holy Church of that same Constantinople and New Rome. And this is in keeping with the fact that the Fathers naturally enough granted the priorities to the throne of Old Rome on account of her being the imperial capital. And motivated by the same object and aim the one hundred and fifty most God-beloved Bishops have accorded the like priorities to the most holy throne of New Rome, with good reason deeming that the city which is the seat of an empire, and of a senate, and is equal to old imperial Rome in respect of other privileges and priorities, should be magnified also as she is in respect of ecclesiastical affairs, as coming next after her, or as being second to her. And it is arranged so that only the Metropolitans of the Pontic, Asian, and Thracian dioceses shall be ordained by the most holy throne of the most holy Church of Constantinople aforesaid, and likewise the Bishops of the aforesaid dioceses which are situated in barbarian lands; that is to say, that each Metropolitan of the aforesaid dioceses, together with the Bishops of the province, shall ordain the Bishops of the province, just as is prescribed try the divine Canons. But the Metropolitans of the aforesaid dioceses, as has been said, are to be ordained by the Archbishop of Constantinople, after the elections have first been conducted in accordance with custom, and have been reported to him.[4]

Concerning the meaning of the reference to "barbarian Lands," St. Nicodemos writes:

"Not only are the Metropolitans of the said dioceses to be ordained by him, but indeed also the bishops located in barbarian regions that border on the said dioceses, as, for instance, those called Alani are adjacent to and flank the diocese of Pontus, while the Russians border on that of Thrace."[5].

And so the canon does not refer to all unclaimed territory on the planet (according to St. Nicodemos), but only to a specific area on the border of a specific area. This viewpoint leaves the question unsolved of to whom belongs territory not universally agreed upon, because the canons expressly forbid ordaining clergy to serve outside of one's canonical boundaries (i.e., ecclesiastical annexation via missionary work).

References

  1. Constantinople shows increasing tendency to Orthodox 'papism' - articol semnat de un preot rus - Sursa: Russian news Interfax
  2. Ioan D. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, s.ed., Sibiu, 2005, pp. 90-91.
  3. (D. Cummings, trans., The Rudder of the Orthodox Catholic Church: The Compilation of the Holy Canons Saints Nicodemus and Agapius (West Brookfield, MA: The Orthodox Christian Educational Society, 1983), p. 255).
  4. (D. Cummings, trans., The Rudder of the Orthodox Catholic Church: The Compilation of the Holy Canons Saints Nicodemus and Agapius (West Brookfield, MA: The Orthodox Christian Educational Society, 1983), p. 271-276)
  5. The Rudder, p. 276

Surse

  • Maximos, Mitropolit de Sardes. The Oecumenical Patriarchate in the Orthodox Church. Thessaloniki: Patriarchal Institute for Patristic Studies, 1976. (Un studiu greu de găsit, dar aprofundat și detaliat al problemei din perspectia unui canonist constantinopolitan).
  • The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. I
  • The Rudder of the Orthodox Catholic Church: The Compilation of the Holy Canons Saints Nicodemus and Agapius (West Brookfield, MA: The Orthodox Christian Educational Society, 1983) [Compilație de Canoane ale Bisericii Ortodoxe]

Legături externe