Prerogativele Patriarhiei Ecumenice

În istorie și în literatura canonică (i.e. Canoanele bisericești și comentariile tradițional acceptate ale acestora), Patriarhiei Ecumenice i-au fost atribuite anumite prerogative (presbeia) pe care alte Biserici Ortodoxe autocefale nu le au. Aceste prerogative nu îi sunt toate recunoscute, deși toate au precedente în istorie și se bazează pe referințe canonice. Mai jos este redată o listă a acestor prerogative (lista nu se pretinde a fi exhaustivă), cu referințele lor tradiționale:

• Prerogative egale cu cele ale Vechii Rome (Canonul al 3-lea al celui de-al doilea Sinod Ecumenic, Canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, Canonul 36 al Sinodului Quinisext);
• Dreptul de a funcționa ca instanță de apel în disputele dintre clerici (Canoanele 9 și 17 ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic);
• Dreptul de a hirotoni episcopi pentru teritorii din afara hotarelor canonice ale Bisericii sale (Canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic);
• Dreptul de a institui mănăstiri stavropighiale chiar și pe teritoriile altor patriarhate (Epanagogele - comentariile lui Matei Blastares și Teodor Balsamon).

Natura primatului Patriarhiei Ecumenice

Afirmația conform căreia Patriarhia de Constantinopol are "prerogative egale cu cele ale Vechii Rome" se bazează pe articolele canonice referitoare la statutul său de oraș imperial, o poziție pe care a pierdut-o după Căderea Constantinopolului din 1453. Unii canoniști, în special cei apropiați de Biserica Ortodoxă Rusă folosesc formularea canonică pentru a susține că primatul Constantinopolului nu mai este valid sau poate rămâne în vigoare cel mult cu titlu onorific, fără o autoritate efectivă. Au existat chiar voci care să afirme că Moscova ar fi înlocuit Constantinopolul în calitatea de capitală a comunității ortodoxe universale, devenind o A Treia Romă.

Alți canoniști însă, în special cei asociați chiar Patriarhiei Ecumenice insistă asupra faptului că Vechea Romă a păstrat și cinstirea, și autoritatea și primatul multă vreme după ce pierduse statutul de capitală imperială. Astfel, situarea sa în orașul imperial nu era singurul factor determinant în stabilirea primatului, autoritatea sa efectivă în această poziție fiind consfințită de o îndelungată tradiție. Astfel, autoritatea spirituală a Patriarhiei de Constantinopol s-a păstrat, supraviețuind căderii Imperiului care o susținuse si contextului istoric nefavorabil.

Uneori, în exercițiul autorității sale, Constantinopolul a fost acuzat de tendințe către papism, acuzație care poate fi considerată exagerată, întrucât "papismul" se definește ca pretenție a unui episcop de a avea o jurisdicție directă și absolută asupra tuturor eparhiilor (diecezelor) Bisericii, ceea ce Patriarhul Ecumenic nu a pretins niciodată.

Nu putem vorbi totuși de această diferență de opinie ca relevând exclusiv de apartenența la o Biserică sau altă, întrucât există și canoniști ruși care îmbrățișează perspectiva preferată mai degrabă de canoniștii constantinopolitani. Acesta este de exemplu cazul lui I. Sokolov, un cunoscut profesor de la Academia Teologică din Sankt Petersburg:

În general, exista o reciprocitate deplină între patriarhii Răsăritului ortodox, o desăvârșită dragoste, respect frățesc și unitate în duh și în acțiune. Astfel, a vorbi despre papism în Răsăritul ortodox este nepotrivit; patriarhii Constantinopolului, care au fost uneori acuzați în mod greșit de astfel de tendințe nu au aspirat niciodată la dominația absolută în Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Ei au fost întotdeauna motivați, în relație cu ceilalți patriarhi răsăriteni, de dragostea frățească și de bunăvoință. Nu a existat niciodată și nici nu va exista vreodată un duh papist în Răsăritul ortodox (Citat în Maximos, p. 299).

Putem găsi același fel de exprimare în chiar formulările Patriarhiei Ecumenice, cum este cazul într-un sigillion al Patriarhului Gherasim al III-lea:

...Din acest motiv, preasfințitul nostru tron patriarhal, apostolic și ecumenic, străduindu-se să fie fără pată el însuși, oferă cele ce sunt drepte și fără pată și ceea ce are el însuși celorlalte tronuri patriarhale și apostolice. Nu ia din ceea ce este al lor după lege, nici nu consideră că are dreptul de a acționa deasupra legilor, ci contribuie, pe cât se poate, la susținerea drepturilor și nevoilor celorlalți (citat în Maximos, p. 296).

Diferența de opinie fundamentală se bazează pe o concepție diferită asupra cârmuirii Bisericii universale. Ori Bisericile autocefale sunt fiecare absolut suverane în sfera lor proprie, fără a avea să răspundă în fața celorlalte, ori există o interdependență a Bisericilor și patriarhilor, exprimată în conducerea asigurată prin primatul Patriarhului Ecumenic.

În cea dintâi perspectivă, deși se acceptă că alte Biserici Ortodoxe ar putea întrerupe comuniunea cu un patriarh care se rătăcește, această rupere a comuniunii nu e privită ca una ce creează cu adevărat obligații. Astfel, suveranitatea individuală este pe deplin păstrată. În cea de a doua perspectivă, însă, Bisericile autocefale sunt într-adevăr răspunzătoare una în fața celeilalte, iar instanța prin care se exercită această responsabilitate, atunci când se face apel la ea, este Patriarhia Ecumenică. În perspectivă istorică, însă, patriarhi tiranici au fost depuși, fie cu girul sau la incitarea Patriarhiei Ecumenice (în cazul celorlalți patriarhi), fie de către clerul patriarhatului respectiv (în cazul depunerii propriului patriarh), adesea cu sprijinul unui patriarh din unul dintre Bisericile Ortodoxe vecine, precum Alexandria.

Părintele John Meyendorff vedea astfel nevoia primatului Constantinopolului:

Patriarhatului, de-a lungul ultimelor mai multor secole, a fost recunoscut ca unul ce avea o anumită responsabilitate față de întreaga Biserică, ca un centru al consensului ortodox, prin intermediul "primatului de cinstire". Jurnaliști prost informați identifică uneori poziția Patriarhului Ecumenic cu cea a Papei în romano-catolicism, ceea ce e desigur absurd, dar este indiscutabil faptul că viziunea ortodoxă asupra Bisericii recunoaște nevoia conducerii episcopatului universal, a unei anumite autorități a întâiului patriarh de a vorbi în numele tuturor, de o slujire a coordonării fără de care sobornicitatea este imposibilă ("Needed: The Ecumenical Patriarchate," în Vision of Unity, SVS Press, Crestwood, NY, 1987, p. 133.

Personal, nu vădi nici o modalitate prin care Biserica Ortodoxă și-ar putea îndeplini misiunea în lumea de astăzi fără slujirea unui "prim episcop", slujire care să nu mai fie definită în termenii aplicabili în perioada Imperiului Bizantin sau ai jurisdicției universale a modelului roman, ci una bazată în continuare pe acea "întâietate în cinstire" despre care vorbea al doilea Sinod Ecumenic. Ar trebui să ne gândim toți și să căutăm modalități prin care această "întâietate" să fie redefinită în așa fel încât să fie practică și eficientă în zilele noastre ("The Council of 381 and the Primacy of Constantinople" în Catholicity and the Church, SVS Press, Crestwood, NY, 1983, p. 142.

Astfel, Meyendorff identifică presbeia Constantinopolului cu ceva mai mult decât un titlu onorific, și anume cu ceva ce îndeplinește un scop practic.

Istoric

Sinodul rezident

Începând cândva în secolul al IV-lea, problemele Patriarhiei Constantinopolului au început să fie gestionate de un sinod de un fel anume, cunoscut ca ενδημουσα συνοδος (endimousa synodos, "sinodul rezident"). Președintele acestuia era Patriarhul Ecumenic, iar sinodul era constituit din totalitatea episcopilor care rezidau sau se aflau în vizită în Constantinopol. Denumirea aceasta apare pentru prima dată ca termen tehnic în anul 448, dar instituția în sine datează probabil de la ridicarea Bizanțului la rangul de capitală imperială în secolul al IV-lea. Prin intermediul acestui sinod episcopal permanent, problemele care țineau de Biserica din capitală (inclusiv alegerea sau depunerea patriarhului acesteia) erau rezolvate cu participarea unor reprezentanți din întreaga Biserică Ortodoxă. Astfel, sinodul acesta a ajuns pe cale naturală să analizeze probleme de importanță ecumenică, în special cele pentru rezolvarea cărora era nevoie de sprijinul autorității imperiale.

Oxford Dictionary of Byzantium descrie această instituție astfel:

Era într-adevăr firesc, de nu inevitabil ca episcopii, individual, să tindă să se apropie de capitala imperială pentru rezolvarea unor probleme oficiale sau personale, adică ori de câte ori doreau să depună o cerere sau plângere pe lângă curtea imperială - de unde natura permanentă a sinodului. Într-adevăr, convocarea acestuia era deja un loc comun la data Sinodul de la Calcedon (451), când acest obicei a fost recunoscut în mod solemn (Canoanele 9, 17 de la Calcedon) (p. 697).

Sinodul rezident nu era o instituție specifică Bisericii din Constantinopol - ocazional, erau convocate sinoade cu o alcătuire similară și în Alexandria sau Antiohia, în perioada controversei ariene -, dar aceste sinoade au căpătat o importanță deosebită în perspectiva dezvoltării primatului Constantinopolului (în legătură cu statutul său de capitală imperială).Primul sinod de acest fel a fost ținut, din câte se știe, la Constantinopol în anul 336, după consacrarea orașului drept capitală (Maximos, p. 82).

După invaziile arabe din secolul al VII-lea, celelalte patriarhate răsăritene au participat mult mai puțin frecvent la întrunirile Sinodului rezident din capitala Imperiului, dar sinoadele în sine și-au păstrat prestigiul atât la nivel local cât și ecumenic, iar faptul că patriarhul din Constantinopol prezida aceste sinoade a dus pe cale naturală la o creștere a prestigiului și autorității acestuia. În timp ce episcopii celorlalte Biserici autocefale continuau să ia parte la întrunirile Sinodului rezident, propria lor autoritate și prestigiul lor au crescut și ele, întrucât păstrau legătura cu centrul politic și ecleziastic al creștinătății.

Pretenţii canonice

Dreptul de apel universal

Canonul 9 (și Canonul 17, care are o formulare similară) de la Calcedon afirmă:

Dacă un cleric are pricină (vreun litigiu) cu alt cleric, să nu lase pe episcopul său propriu și să alerge la judecătorii lumești, ci mai întâi să se cerceteze treaba (cauza) de către episcopul său propriu sau, cu învoirea aceluiași episcop, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părțile să se întocmească (stabilească) cele ale dreptății (să se facă judecată). Iar dacă cineva ar purcede (proceda) împotriva acestora, să se supună cercetărilor (pedepselor) canonice.

Iar dacă vreun cleric are pricină (litigiu) cu episcopul său propriu sau și cu un alt episcop, să se judece de către sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă un cleric ar avea neînțelegere cu mitropolitul aceleiași eparhii (mitropolii), să fie luat (solicitat judecător) exarhul diecezei sau scaunul împărăteștii cetăți a Constantinopolului și de către acesta să se judece.

Sf. Nicodim Aghioritul comentează astfel sensul acestui canon:

Astfel, e evident că acest Canon înseamnă că orice episcop sau cleric care are o dispută sau un diferend cu mitropolitul unui exarhat, să facă apel la exarhul diecezei; ceea ce e același lucru cu a zice că mitropoliții și clericii supuși scaunului de Constantinopol trebuie să fie judecați fie dinaintea exarhului diecezei în care se găsesc sau înaintea Episcopului de Constantinopol, fie înaintea patriarhului lor. [Canonul] Nu spune că orice cleric are o dispută sau un diferend cu mitropolit din orice altă dieceză sau parohie, trebuie să fie judecați de Episcopul de Constantinopol... De aceea și Zonaras zice că Episcopul de Constantinopol nu are neapărat dreptul să fie judecător deasupra tuturor mitropoliților, ci (doar) asupra celor care se află sub jurisdicția sa canonică (interpretarea Canonului 17 de la Calcedon). Iar în interpretarea pe care o dă Canonului 5 de la Sardica, aceeași autoritate spune: "Episcopul de Constantinopol trebuie să primească doar apelurile celor care sunt sub ascultarea Episcopului de Constantinopol, așa cum și Episcopul Romei trebuie să primească doar apelurile celor care se află sub ascultarea Episcopului Romei".

Dacă nu înțelegem canonul așa cum propune Sf. Nicodim, am putea trage chiar concluzia că [acum] Constantinopolul ar fi putut răsturna o decizie a Romei, ceea ce nici Biserica Romei de dinainte de Schismă și probabil nici celelalte patriarhate nu ar fi acceptat niciodată. În contextul stabilirii principiului conform căruia Constantinopolul primea "prerogative egale" cu Vechea Romă, acest lucru a fost interpretat în sensul că, așa cum era Roma în Occident, tot astfel și Constantinopolul ar putea fi cea mai înaltă curte de apel în Răsărit.

Jurisdicția in "teritoriile barbare"

Canonul 28 de la Calcedon afirmă:

Urmând întru totul orânduirilor (hotărârilor) Sfinților Părinți și cunoscând canonul abia citit al celor 150 de Dumnezeu preaiubitori episcopi, care s-au întrunit în împărătescul Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, răposatul împărat de pioasă amintire, aceleași le orânduim (hotărâm) și le statornicim și noi, despre întâietățile (privilegiile) preasfintei Biserici a aceluiași Constantinopol, a Noii Rome, de vreme ce și scaunului Romei vechi părinții după dreptate i-au dat (conferit) întâietatea pentru motivul că cetatea aceea era cetate împărătească

Și cei 150 de episcopi preaiubitori de Dumnezeu, îndemnați (împinși) de același țel (scop, considerent), au dăruit (conferit) întâietăți (privilegii) egale Preasfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit (onorat) cu împărăția și cu senatul (sinclitul) și care a dobândit privilegii deopotrivă (egale) cu ale vechii Rome împărătești; întocmai ca și aceea să se facă mare (să se înalțe) și în lucrurile cele bisericești, fiind a doua după aceea.

De asemenea (s-a hotărât) ca numai mitropoliții diecezei Pontului, a Asiei și a Traciei, precum și episcopii din ținuturile barbare ale diecezelor numite mai înainte să se hirotonească de către pomenitul preasfânt scaun al Preasfintei Biserici din Constantinopol; și adică, fiecare mitropolit al diecezelor pomenite, împreună cu episcopii din eparhie (mitropolie) hirotonind pe episcopii din eparhie, după cum se rânduiește (poruncește) prin dumnezeieștile canoane;iar mitropoliții pomenitelor dieceze să fie hirotoniți, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopolului, după ce potrivit obiceiului s-au făcut alegeri într-un glas (unanime) și i s-au adus lui la cunoștință.

Cu privire la ce se înțelege prin cuvintele "teritoriile barbare", Sf. Nicodim scrie:

"Nu doar mitropoliții diecezelor amintite trebuie să fie hirotoniți de către el, ci și episcopii care se află în regiunile barbare de la hotarele diecezelor amintite, cum sunt de exemplu numiți Alanii care se află alături de și la marginea eparhiei Pontului, în timp ce rușii se află la frontiera diecezei Traciei"..

Astfel, canonul nu se referă la toate teritoriile fără episcopi de pe Pământ (după Sf. Nicodim), ci numai la un anumit teritoriu de la marginea unui alt teritoriu bine definit. Acest punct de vedere lasă deschisă problema jurisdicției asupra teritoriilor asupra cărora nu există un acord universal, întrucât canoanele interzic în mod expres hirotonirea de clerici spre a sluji în afara hotarelor canonice stabilite (i.e. anexarea ecleziastică cu ajutorul (sub pretextul?) muncii misionare.

Surse

• http://orthodoxwiki.org/Prerogatives_of_the_Ecumenical_Patriarchate
• Maximos, Mitropolit de Sardes. The Oecumenical Patriarchate in the Orthodox Church. Thessaloniki: Patriarchal Institute for Patristic Studies, 1976. (Un studiu greu de găsit, dar aprofundat și detaliat al problemei din perspectia unui canonist constantinopolitan).
• The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. I
• Ioan D. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, s.ed., Sibiu, 2005
• The Rudder of the Orthodox Catholic Church: The Compilation of the Holy Canons Saints Nicodemus and Agapius (West Brookfield, MA: The Orthodox Christian Educational Society, 1983) [Compilație de Canoane ale Bisericii Ortodoxe]

Legături externe

• The Origins and Authority of the Ecumenical Patriarchate of the Orthodox Church, de Demetrios J. Constantelos
• Unity and Autocephaly: Mutually Exclusive?, de Lewis J. Patsavos
• Caesaropapism?: Theodore Balsamon on the Powers of the Patriarch of Constantinople, de Paul Halsall
• Chalcedon Canon 28: Yesterday and Today, de Pr. John H. Erickson
• Constantinople and Rome: A Survey of the Relations between the Byzantine and the Roman Churches, de Milton V. Anastos
• Ecumenical Patriarch Bartholomew Denounces Moscow's "3rd Rome" Theory (news item)
• A Short History of the Ecumenical Patriarchate of Constantinople: First Among Equals in the Eastern Orthodox Church

• De pe siteul oficial al Patriarhiei Ecumenice:
  • Brief Historical Note Regarding the Ecumenical Patriarchate
  • Territorial Jurisdiction According to Orthodox Canon Law: The Phenomenon of Ethnophyletism in Recent Years
  • Announcement of the Chief Secretary of the Holy and Sacred Synod regarding the denouncement by Pope Benedict XVI of Rome of the title "Patriarch of the West"