Preot

Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.

Acest articol face parte din seria Cler

Ordinele mari

Episcop – Preot – Diacon

Ordinele mici

Subdiacon – Citeț Cantor – Acolit

Ordine dispărute

Horepiscop – Exorcist Paznicul ușii – Diaconiță

Titluri episcopale

Patriarh – Catolicos Arhiepiscop – Mitropolit Vicar – Titular

Titluri preoțești

Protopop – Paroh Protosinghel – Sachelar Iconom – Iconom stavrofor

Titluri diaconale

Arhidiacon Protodiacon – Ierodiacon

Titluri monahale

Arhimandrit Stareț – Egumen – Econom

Adiacente

Hirotonie – Axios Veșminte Formule de adresare Distincții bisericești Exarh – Vicar

Editați această casetă

Preotul este, în Biserica Ortodoxă, persoana înzestrată cu puterea de a săvârşi în parohia sa, în virtutea hirotoniei şi a delegaţiei permanente primite de la episcop, toate slujbele şi lucrările sfinte de cult, necesare în viaţa religioasă a parohiilor, cu excepţia celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al episcopului.

Hirotonia

Un bărbat intră în rândul preoţilor prin Sfânta Taină a hirotoniei, care este realizată doar de un episcop. Însă este necesar şi acordul credincioşilor, astfel că la momentul potrivit, membrii parohiei spun în cor cu voce tare Axios sau Vrednic este!. Înainte de a fi hirotonit în taina preoţiei, candidatul trebuie să fie hirotonit întâi în treapa diaconiei.

Preoţii ortodocşi se împart în două grupuri distincte: clerul căsătorit şi clerul monahal. În Biserica Ortodoxă un bărbat poate fi hirotonit după căsătorie, dar atât el cât şi soţia sa trebuie să fie la prima căsătorie. Dacă rămâne văduv, el nu se poate recăsători şi continua să fie preot.

Dacă un celibatar este hirotonit, el trebuie să devină monah pentru a-şi putea păstra preoţia Format:Cit. Un preot-călugăr este numit ieromonah.

Preoţia

În învăţătura de credinţă a Bisericii este precizat că toţi clericii trebuie să se străduiască să realizeze lucrarea Harului primit de ei prin "punerea mâinilor" în cel mai bun mod cu putinţă. Dar Biserica învaţă că realitatea şi eficacitatea Sfintelor Taine ale Bisericii realizate de preoţi nu depind de virtuţile lor personale, ci de prezenţa lui Hristos, Care acţionează în Biserica Sa prin Sfântul Duh. La fel se întâmplă şi în cazul episcopilor, unde Hristos este cel care lucrează ca învăţător, păstor bun, iertător şi vindecător. Hristos este cel care şterge păcatele şi vindecă bolile fizice, mentale şi spirituale ale lumii întregi. Preotul este icoana lui Hristos.

În exerciţiul funcţiunii sale liturgice, preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu: pe de o parte, în virtutea harului sfânt primit de la episcop prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau continuator al preoţiei Mântuitorului, iar pe de alta el este un interpret, delegat al Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte, fiindcă el se roagă nu numai în numele său personal ci şi în numele credincioşilor şi pentru ei. Ca reprezentant al credincioşilor, el prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora, adică darurile, închinarea şi rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului, el transmite credincioşilor ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul dumnezeiesc, iertarea păcatelor, viaţa veşnică şi, în general, toate darurile spirituale şi bunătăţile materiale pe care le primim de la Dumnezeu. Preotul slujitor este astfel verigă de legătură între Dumnezeu şi credincios, între cer şi pământ.

Ca semn că nu are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecuvântează cu o singură mână (dreapta).

În mod normal, preoţii au funcţia de preoţi de parohie, funcţie care în Biserica Primară era deţinută de episcopi. Ei sunt liderii comunităţii locale de creştini. Ei prezidează la Sfânta Liturghie şi învaţă, predică, sfătuiesc şi exercită funcţia de iertare şi vindecare.

Deoarece preoţii sunt numiţi de episcop şi aparţin acelei comunităţi unde au fost numiţi, ei nu au autoritatea sau datoria de a sluji în afara propriei comunităţi. Pe Sfânta Masă din altarul fiecărei parohii, există o ţesătură numită antimis, semnată de episcop, care semnifică permisiunea dată acelei comunităţi de a se întâlni şi acţiona ca Biserica. Fără antimis, preotul şi oamenii săi nu pot sluji în mod legitim.

Istoric

Organizarea iniţială a Bisericilor creştine din Palestina era similară cu cea din sinagoga evreilor, care erau guvernaţi de un sinod de bătrâni (presbyteroi). În Fapte [11,30] şi [15,22], vedem acest sistem colegial de guvernare în Ierusalim iar în Fapte [14,23], Apostolul Pavel hirotoneşte bătrâni, înţelepţi în bisericile pe care le fondează. Iniţial, aceşti preoţi erau aparent aceiaşi cu supraveghetorii (episkopoi, episcopi), aşa cum indică versetele Fapte [20,17] şi Tit [1;5,7], iar termenii erau interschimbabiliFormat:Cit.

Curând după perioada Noului Testament, după moartea Apostolilor, a apărut o diferenţiere în utilizarea celor doi termeni sinonimi, ducând astfel la apariţia a două ranguri diferite: episcopul şi preotul. Episcopul era înţeles, în principal, ca preşedintele unei grupări de preoţi, şi astfel episcopul a început să se distingă atât în cinstea acordată cât şi în prerogative faţă de preot, care erau văzuţi ca avându-şi autoritatea derivată din cea a aepiscopului prin delegare. Distincţia dintre preot şi episcop începe să fie făcută destul de curând după perioada apostolică, aşa cum observăm din scrierile din secolul al II-lea ale Sfântului Ignatie de Antiohia, care foloseşte termenii consistent şi clar pentru a se referi la două funcţiuni distincte (împreună cu diacon).

Iniţial, fiecare comunitate locală îşi avea episcopul ei, în Biserică. Ulterior, pe măsură ce numărul credincioşilor şi comunităţilor creşteau, comunităţile locale au început să nu mai fie coordonate direct de un episcop. Episcopul dintr-un oraş mare va începe să numească preoţi care să îngrijească de turma din fiecare comunitate, acţionând ca un delegat al său.

Forme de adresare

Adesea, credincioşii se adresează preoţilor (dar şi monahilor) cu apelativul Părinte. Aceasta nu este o formulă de adresare oficială, ci mai degrabă un apelativ informal care constituie totodată o amintire directă a rolului preotului de părinte duhovnicesc al comunităţii sale. Adeseori, apelativul este urmat de prenumele preotului.

Formula oficială de adresare (în corespondenţă, dar şi, pe alocuri, în practica liturgică) pentru preoţii de mir este cea de Cucernice sau Prea Cucernice Părinte (cea din urmă fiind folosită pentru preoţii cinstiţi în mod deosebit, care ocupă o funcţie anume, precum protopopii sau sunt purtătorii unor distincţii bisericeşti).

În Biserica Ortodoxă Română, pentru purtătorii unor ranguri bisericeşti este uneori inclus şi rangul în formula de adresare (de ex.: "Prea-Cucernice Părinte Protopop"), caz în care numele acestuia poate fi omis.

Monahii care sunt hirotoniţi în treapta preoţiei sunt cunoscuţi sub numele de preot-călugăr sau ieromonah. Pentru ieromonahi, titulatura oficială este de Cuvioase sau Prea-Cuvioase Părinte (cea din urmă mai ales pentru arhimandriţi.

În Bisericile de origine slavă, precum Biserica Ortodoxă Rusă sau Biserica Ortodoxă din America, se mai consideră potrivit şi tradiţional să se facă referire la un preot cu formula "Preotul Nume" sau "Protopopul Nume".

Pe scurt

Formulele de adresare pentru/cu referire la preoţii de mir:

• Părinte (informal)
• Cucernice Părinte (Prenume Nume)
• Prea-Cucernice Părinte (+Protopop)

Pentru preoţii-călugări:

• Părinte
• Cuvioase Părinte
• Prea-Cuvioase Părinte

A se vedea şi

• Cler (formule de adresare)

Izvoare

• (en) Liddell & Scott, An Intermediate Greek-English Lexicon, pp. 301, 668
• (en) The Compact Edition of the Oxford English Dictionary, p. 2297
• (en) The Oxford Dictionary of the Christian Church (3rd ed.), p. 1322
• (ro) Liturgica teoretică – Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda – E.I.B.M.B.O.R., 2002

Legături externe

• Priest on Wikipedia