Preoții ortodocși români și unirea din 1859
Cuprins
Context istoric
Acest act de mare însemnătate din istoria poporului român apare ca un rezultat firesc al dezvoltării treptate a conștiinței unității de origine, de limbă și de credință a românilor de pretutindeni, ca o încununare a strădaniilor de veacuri ale poporului român pentru realizarea unității sale statale.
După războiul Crimeii (1853—1856), s-au creat condiții favorabile pentru unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat. Tratatul de pace încheiat la Paris, la 18/30 martie 1856, între cele șapte Puteri europene de atunci, se ocupa și de Principatele Române.
Între altele, s-a prevăzut înființarea unei Comisii europene la București, formată din reprezentanți ai celor șapte Puteri, care să cerceteze situația Principatelor și să facă propuneri în vederea reorganizării lor, precum și convocarea unor Divanuri ad-hoc în amândouă Principatele, care să stabilească viitoarea lor organizare politico-socială.
În fața acestor prevederi ale tratatului, problema unirii celor două Principate s-a pus cu tot mai multă însuflețire. Pretutindeni au luat ființă comitete unioniste, care urmăreau să asigure victoria unioniștilor în alegerile pentru Divanurile ad-hoc. Lupta cea mai stăruitoare a dus-o partidul unionist din Moldova, care a trebuit să lupte cu împotrivirea și uneltirile caimacamilor Teodor Balș (1856—1857) și Nicolae Vogoride (1857—1858), sprijiniți de reprezentanții partidului separatist și îndeosebi de cele trei Puteri potrivnice Unirii (Austria, Anglia și Turcia), care, din interese economice și politice, doreau menținerea stărilor de lucruri existente
Atenția lor s-a îndreptat mai mult asupra Moldovei, căci era de-ajuns refuzul unei țări, pentru a cădea plănuita combinație a Unirii.
Moldova
Susținerea Bisericii
În vremea acestor frământări și lupte pentru Unire, clerul ortodox român s-a alăturat partidului unionist, sprijinindu-i cu căldură toate acțiunile.
Printre cei mai de seamă susținători ai Unirii se număra însuși întâistătătorui Bisericii moldovene, mitropolitul Sofronie Miclescu. La cererea sa, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul de la Socola, a scris lucrarea Unirea și neunirea Principatelor, în care arăta foloasele bisericești, politice, administrative și economice pe care le-ar aduce unirea. Fiind combătută de separatiști, Neofit Scriban a scris o a doua lucrare, intitulată Foloasele Unirii Principatelor Române.
Un alt distins membru al clerului, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, pe atunci rector al Seminarului din Huși, a rostit, în catedrala episcopală din Huși, o înflăcărată predică în sprijinul unirii, tipărită apoi sub titlul Jertfă pentru Unirea Principatelor.
Înființându-se un Comitet al Unirii la Iași, format din fruntașii progresiști ai timpului, s-au primit numeroase acte de adeziune la programul său din diferite regiuni ale țării. Între semnatarii acestora apar și numele multor fețe bisericești: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoți de mir și călugări.
Prigoana împotriva unioniștilor
În anul 1857, ajungând la conducerea provizorie a țării caimacamul Nicolae Vogoride, s-a început o aprigă prigoană împotriva unioniștilor. S-a propus chiar înlăturarea mitropolitului Sofronie din scaun.
Alți clerici au și fost înlăturați din posturile de conducere pe care le aveau: arhiereul Filaret Scriban, rectorul seminarului de la Socola, reintegrați însă la scurt timp, preotul Gheorghe Dimitriu, protopopul ținutului Tecuci ș.a.
În vara anului 1857, au avut loc alegerile pentru Divanul ad-hoc. Datorită abuzurilor și falsurilor săvârșite de caimacamul Nicolae Vogoride și de oamenii săi, mitropolitul Sofronie și numeroși egumeni și preoți care aveau drept de vot au refuzat să ia parte la alegeri. De pildă, din 138 de preoți din Iași, 120 s-au abținut de la vot, iar la Roman din 25 de preoți, s-au prezentat numai doi.
Alegerile reprezentanților clerului din Iași, Roman și Huși, precum și ai egumenilor mănăstirilor neînchinate s-au făcut cu amenințări, cu falsuri, cu înlăturarea unor preoți din listele de alegători. În același chip au avut loc și alegerile proprietarilor — mari, mici și mijlocii — și ale țăranilor clăcași, întrucât au ieșit biruitori separatiștii.
Divanul ad-hoc
În urma acestor alegeri, s-au ridicat numeroase proteste (printre alții a protestat energic și mitropolitul Sofronie), atât în țară, cât și din partea Puterilor străine favorabile Unirii.
În fața acestora, Turcia a fost nevoită să anuleze alegerile ilegale și să se efectueze altele. La noile alegeri, săvârșite în cea mai deplină legalitate, clerul și-a ales pe cei mai vrednici reprezentanți în Divanul ad-hoc. Din partea ierarhiei erau membri de drept: mitropolitul Sofronie Miclescu, căruia îi era încredințată conducerea lucrărilor Divanului, arhiereul Nectarie Hermeziu Sotiriopoleos, locțiitor de episcop la Roman și arhiereul Ghenadie Șendrea Tripoleos, locțiitor de episcop la Huși.
Pe lângă acești trei membri de drept, au fost aleși alți doi deputați din partea egumenilor mănăstirilor neînchinate (arhiereii Filaret Scriban de la Socola și Calinic Miclescu de la Slatina) și trei deputați din partea clerului de mir din orașele-reședințe de episcopii (arhimandritul Neofit Scriban la Iași, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu la Huși și preotul Dimitrie Matcaș la Roman). Restul clerului de mir și monahal nu au avut dreptul să participe la alegeri.
Lucrările Divanului s-au deschis la 22 septembrie 1857, fiind precedate de un Te-Deum la biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, săvârșit de mitropolitul Sofronie, la care arhimandritul Neofit Scriban a rostit o impresionantă predică. În celelalte biserici din Moldova, s-au săvârșit Te-Deumuri, cu rostirea unei rugăciuni, întocmite la Mitropolie, pentru acest prilej. Ședințele Divanului au fost deschise printr-o cuvântare a mitropolitului Sofronie, în care vorbea, între altele, și de Unirea celor două țări:
- Moldo-românii de astăzi sunt toți tot una, au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credință, un Dumnezeu. Să ne silim dară să fim așa, ca să fim vii și ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie.
Deputații clerului au avut un rol deosebit în lucrările Divanului, votând reformele și îmbunătățirile propuse și luând cuvântul pentru sprijinirea acestora. În memorabila ședință din 7/19 octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu a prezentat un proiect de rezoluție care cuprindea „dorințele fundamentale” ale românilor moldoveni, autonomia și neutralitatea celor două Principate, unirea lor într-un singur stat sub numele de România, prinț străin, guvern reprezentativ și constituțional.
Proiectul a fost adoptat cu mare însuflețire, cu 81 voturi. Au fost împotrivă numai logofătul Alecu Balș, „proprietar a 80.000 fălcii de pământ” și locțiitorul de episcop de la Roman Nectarie Hermeziu. În ședințele din 20—21 decembrie s-a adoptat un program în 14 puncte, privitor la viitoarea organizare bisericească, între care, la loc de frunte, figura și autocefalia Bisericii moldovene.
Proclamarea lui Cuza
În adunarea electorală, care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domn, clerul a fost reprezentat numai prin mitropolitul Sofronie, care era președintele ei. Întrucât în ședința din 5/17 ianuarie 1859, urma să se aleagă noul domnitor, s-a săvârșit un Te-Deum la biserica Sf. Nicolae Domnesc la care a rostit o predică tot arhimandritul Neofit Scriban.
Mitropolitul Sofronie, care a prezidat ședința, a avut bucuria de a proclama domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Țara Românească
Susținerea Bisericii
Clerul din Țara Românească a avut aceeași atitudine patriotică între anii 1856—1859. Episcopii Calinic al Râmnicului și Filotei al Buzăului au adresat câte o circulară protopopilor, îndemnându-i să ceară preoțimii să înalțe rugăciuni pentru unirea românilor.
Arhimandritul Iosafat Snagoveanu, care participase și la revoluția din 1848, deși se afla acum la Paris, ca slujitor al capelei române de acolo, a adresat un cald îndemn preoților din țară, pentru unire.
Divanul ad-hoc
Alegerile de deputați în Divanul ad-hoc s-au desfășurat fără incidente. Pe lângă cei patru membri de drept, adică mitropolitul Nifon și episcopii Calinic al Râmnicului, Filotei al Buzăului și Climent al Argeșului, au mai fost aleși: arhimandriții Atanasie Stoenescu de la Sadova și Ieronim de la Bistrița, din partea egumenilor mănăstirilor neînchinate și protopopii Iancu Sachelarie din București, Constantin „protonotariul” Episcopiei de la Râmnic, Vasile Serea „catihetul” de la Buzău și Constantin „iconomul” de la Argeș, din partea preoților din orașele-reședințe ca eparhii.
Ca și la Iași, la 30 septembrie 1857, ziua deschiderii Divanului s-a săvârșit un Te-Deum la Mitropolie, cu citirea unei rugăciuni anume întocmite în vederea acestui însemnat eveniment (tipărită și împărțită și la celelalte biserici). Deschizând lucrările Divanului, mitropolitul Nifon a rostit o cuvântare ocazională, în care spunea, între altele:
- Noi suntem români. Aceleași sentimente ne leagă, același sânge ne unește. Toți avem o patrie înainte. Să avem și un cuget și un scop, să ne însuflețim de aceeași dragoste și de aceeași sfântă credință, ca cerul să binecuvânteze ostenele noastre.
În Divanul ad-hoc al Țării Românești nu au fost discuții atât de rodnice ca în Divanul Moldovei. De fapt, nici nu s-a luat în dezbatere reformele interne, ci s-a mărginit la formularea punctelor fundamentale în privința viitoarei organizări a țării, între care se numără Unirea Principatelor. Un rol mai activ l-a avut episcopul Filotei, care a lucrat în diferite comisii. Ceilalți au votat cu însuflețire toate măsurile propuse.
Proclamarea lui Cuza
Mitropolitul Nifon și cei trei sufragani ai săi au făcut parte și din Adunarea electorală a Țării Românești. Ședința din 24 ianuarie 1859 a fost prezidată de mitropolitul Nifon, care a proclamat ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. O delegație a Adunării, în frunte cu episcopul Ciment, s-a dus la Iași, prezentându-i lui Alexandru Ioan Cuza actul de alegere ca domn al Țării Românești.
La venirea lui Cuza în Țara Românească, la începutul lui februarie 1859, a fost întâmpinat cu deosebită bucurie de populație, în frunte cu slujitorii altarelor.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
