Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Preoții ortodocși români și revoluția din 1821

Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
Basarabia românilorBasarabia răpită
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

Revoluția din 1821 a lui Tudor Vladimirescu a fost susținută de clerul ortodox român nu doar din Țara Românească dar chiar și din Transilvania.

Pe plan bisericesc revoluția lui Tudor Vladimirescu a contribuit la românizarea scaunelor vlădicești din Muntenia și la începerea acțiunii — de lungă durată — de înlăturare a influenței grecești în viața bisericească. De pildă, în „ponturile” prezentate de boierii munteni la Poartă în mai 1825 se cerea, între altele, ca: „toți călugării, vlădicii, arhimandriții, igumenii greci, să fie izgoniți din țară și să meargă pe la eparhiile lor”.

Deși a realizat prea puțin din cele ce și-a propus, mișcarea lui Tudor Vladimirescu a dus la restabilirea domniilor pământene din Țara Românească și Moldova, pregătind drumul pentru făurirea României moderne.

Țara Românească

Tudor Vladimirescu și Biserica

Conducătorul revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu, avea strânse legături cu Biserica, fiind și ctitor de lăcașuri sfinte. De pildă, prin 1806—1808, „biv vel sluger Theodor, comandir” a ctitorit, împreună cu țăranul Gheorghe Duncea, biserica de lemn din satul Prejna (jud. Mehedinți), căreia i-a făcut apoi danii — unde i s-a zugrăvit și chipul ; schitului Cioclovina (jud. Gorj) i-a făcut o danie de 100 de taleri, iar bisericii din Cloșani (jud. Gorj), i-a dăruit un Penticostar. Aici, la Cloșani, ca și la Costești (Mehedinți), voia să ridice câte o biserică.

În „pontul” al șaselea din „Cererile norodului românesc”, întocmite de el în primele zile ale revoluției, cerea ca „toate dările preoțești să se scază, rămânând după cuviință. Și preoții cu dare de bani să nu se mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință”. Prin testament, a rânduit să se dea ajutoare la Muntele Athos și la Sfântul Mormânt, precum și unor fete sărace sau altor persoane. înseamnă că Tudor Vladimirescu „a izbutit să se încadreze într-o bună tradiție românească de ctitor și ajutător al Bisericii”, cum remarca prof. Alexandra Elian.

Intrarea în București

O tradiție — consemnată de un istoric al revoluției — arăta că la intrarea lui Tudor în București, în fruntea pandurilor săi, avea în dreapta sa un preot cu crucea în mână.

Iar un profesor francez stabilit în București scria — într-o carte tipărită în anul următor la Paris — că la intrarea în București, „ofițerii lui Tudor, urmați de preoți, au străbătut întreg orașul. Se opreau la fiecare răspântie, și după ce dădeau citire unei proclamații a căpeteniei lor, care urmărea să liniștească spiritele, preoții rosteau rugăciuni, pe care le sfârșeau descărcând pistoale și chemând poporul la libertate, cu strigăte puternice”.

Împotrivirea unor episcopi

Cei patru ierarhi ai Țării Românești de atunci au avut atitudini diferite față de Tudor. Episcopul grec Galaction de la Râmnic și-a părăsit scaunul curând după începerea mișcării, refugiindu-se la Sibiu. Mitropolitul Dionisie Lupu și episcopul Gherasim Rătescu de la Buzău inițial s-au opus mișcării. După ce Tudor și pandurii săi s-au așezat la Cotroceni, mitropolitul l-a cercetat, îndemnându-l să se împace cu boierii.

Mai târziu, mitropolitul cu sufraganii săi și cu unii boieri au semnat un jurământ de credință, prin care declarau că „pornirea dumnealui slujerul Tudor Vladimirescu nu este rea și vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare și izbăvitoare și norodului spre ușurință...”. Voind să fugă din București, mitropolitul și episcopul de Buzău au fost închiși în casele lui Dinicu Golescu și siliți să-și dea consimțământul la unele acte ale lui Tudor. Eliberați la apropierea turcilor de București, s-au refugiat la Brașov.

Tudor și Ilarion al Argeșului

În schimb, Tudor era în strânse raporturi de prietenie cu episcopul Ilarion al Argeșului, pe care-l cunoștea încă din timpul războiului ruso-turc din 1806—1812 și la care găzduia când venea în București (fiind egumen la mănăstirea Sf. Ioan cel Mare). Documentele vremii ni-l înfățișează ca un sfătuitor sau ca un „ministru” al lui Tudor, după intrarea sa în București.

După unele relatări contemporane, Ilarion l-ar fi sfătuit să se apropie de turci, spre a feri țara de jaf. Se pare că ezitările sale l-au determinat pe Ilarion să-l părăsească tocmai în clipele cele mai grele și să se refugieze la Brașov, unde se aflau și mitropolitul cu episcopul de Buzău.

Faptele lui Tudor Vladimirescu și ale pandurilor săi au fost consemnate, între alții, de preotul Ilie din satul Butoiu (jud. Dâmbovița) prin 1836. El relatează sfârșitul său în aceste cuvinte emoționante: „Și cu durere de inimă am auzit și am plâns când l-au vândut pe Tudor căpitani ai săi, de l-au tăiat noaptea. Și am mers cu părintele Ilarion (episcopul n.n.) la mănăstire, de am făcut slujbă pentru odihna sufletului. Și plângea lumea și părintele Ilarion se bătea cu pumnii în piept și da crucea la norod de să se închine. Și multă jale era pe noi toți”.

Concluzie

Desigur, dacă Tudor Vladimirescu n-ar fi avut sfârșitul grabnic pe care i l-a pregătit Alexandru Ipsilanti, conducătorul eteriștilor, clerul și-ar fi dat seama de idealurile superioare de care era însuflețit și l-ar fi urmat într-o măsură mai mare în acțiunea sa de înfăptuire a dreptății sociale și a eliberării naționale.

Transilvania

Mișcarea lui Tudor a avut ecou și la românii din Transilvania, câțiva preoți fiind învinuiți că ar fi răspândit zvonuri despre ea în rândurile credincioșilor.

La câțiva ani după înăbușirea mișcării, ierodiaconul (mai târziu arhimandritul) Ghenadie Pîrvulescu de la mănăstirea Sinaia (originar însă din părțile Brașovului) își exprima — în versuri — admirația și compasiunea față de marele revoluționar oltean.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.