Pimen cel Mare: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Viaţa)
Linia 48: Linia 48:
 
[[Categorie:Cuvioşi]]
 
[[Categorie:Cuvioşi]]
 
[[Categorie:Monahism]]
 
[[Categorie:Monahism]]
 +
[[Categorie:Părinţi ai pustiei]]

Versiunea de la data 18 iulie 2014 11:24

Cuv. Pimen cel Mare
Sfântul Pimen cel Mare, numit şi Avva Pimen în Patericul egiptean, a fost un mare ascet, pustnic şi părinte duhovnicesc în Egipt, în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi prima jumătate a secolului al V-lea. Prăznuirea lui se face la 27 august.

Viaţa

Avva Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani se duse să-i regăsească pe cei şase fraţi ai săi, asceţi în pustiul Sketis (adică "al Schitului"): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie), iar Paisie cel mai mic [1].

Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să cerceteze pe un bătrân (avvă, stareţ) despre trei gânduri, dar în timpul discuţiei uită de unul din ele. Întors la el în chilie şi amintindu-şi-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau. Admirându-i grija de a-şi păstra sufletul curat în faţa lui Dumnezeu, Bătrânul îi prezise: "Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat păstor (Pimen în greceşte înseamnă păstor sau cioban) al unei turme mari".

Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei şapte fraţi au reuşit să scape masacrului şi, apucând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit, încât oamenii pioşi îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învăţării celorlalţi, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezenţa fratelui său mai mare şi refuza să vorbească după ce un alt bătrân se exprima, chiar dacă îi întrecea pe toţi.

Aflând unde se retrăseseră cei şapte fraţi, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în faţa bisericii şi aştepta ca asceţii să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei îşi întoarseră faţa imediat. Ea alergă după ei şi, găsind uşa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior: "Voieşti să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă?". Ea îi răspunse: "Dar nu sunt eu mama voastră? Nu eu v-am crescut la sân? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd?". El relua: "Dacă tu îţi stăpâneşti dorinţa de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veşnic în lumea cealaltă". Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând: "Dacă vă văd cu siguranţă acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ" [2].

În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce şi îşi supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câştigă o mare experienţă în ştiinţa spirituală şi, devenit medic, călăuză şi luminător pentru locuitorii pustiului, el învăţa să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie şi să urmeze astfel calea împărătească cea uşoară și fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare şi s-a smintit, el îi răspunse: "Noi nu am învăţat să ne ucidem trupul, ci patimile" [3]. El mai spunea adesea: "Tot ceea ce depăşeşte măsura, de la diavolul vine".

Cumpătat în asceză, era totuşi foarte strict în ceea ce privea relaţiile cu oamenii şi îşi considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământeşti. Într-o zi, guvernatorul ţinutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând: "Pimen nu a născut copil". Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greşeală. Desigur, Bătrânul nu a acţionat ca un fără-de-inimă, ci cu înţelepciunea şi discernământul său a înţeles că guvernatorul se va lăsa păgubaş.

Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut; dar dacă era întrebat despre patimi şi despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi de posibilităţile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimaşe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă; şi asigura că ele vor dispărea astfel de la sine: "Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm". El învăţa că a se arunca pe sine în faţa lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine şi a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curăţirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine şi prin trezvie sufletul va putea să se zidească şi să progreseze spre desăvârşire. Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenţionaţi fraţii ce erau văzuţi în vreo greşeală, Pimen răspunse: "În chiar clipa în care noi acoperim greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădeşte pe a noastră". Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Bătrânul Sfânt prefera să îi ia capul şi să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu stricteţe în orice clipă, ştiind că începutul tuturor viciilor este împrăştierea; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se aşeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.

El mai spunea că "omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale" şi că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la această smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuşi adusese la o asemenea măsură dispreţuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate : "În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc şi mă aşez sub fiinţele iraţionale, căci ele sunt ireproşabile". Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice fiinţă creată de Dumnezeu şi chiar de un ucigaş, Bătrânul răspundea: "El nu a făcut decât greşeala aceasta, eu însă păcătuiesc în fiecare zi".

Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soţului şi al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui sau Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului şi o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în faţa unuia din cei apropiaţi lui, care îl întrebă apoi unde fusese dus. El răspunse: "Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului şi aş vrea în toată vremea să plâng şi eu astfel".

Într-o zi vizitatori cunoscuţi veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăţia sufletului, dar Bătrânul nu ştia greceşte şi nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească greceşte şi le spuse: "Firea apei este moale, cea e pietrei este tare; dar un burduf din piele agăţat deasupra unei pietre şi care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este blând, iar inima noastră este împietrită, dar omul care îl aude adesea îşi deschide inima către frica de Dumnezeu" [4].

După ce a strălucit mulţi ani ca un luceafăr în pustiu, învăţând prin propria experienţă şi făcându-se un model viu al tuturor virtuţilor, Avva Pimen a adormit în pace, la puțin timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.

Avva Pimen şi apoftegmele Părinţilor pustiei

Cu peste 200 de apoftegme în Patericul egiptean, admirabile prin profunzimea şi înţelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă de departe locul de frunte în diferitele colecţii de Apoftegme ale Părinţilor pustiei. Cum el relua adesea cele spuse de Părinţii de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen şi ucenicilor lui apropiaţi li se datorează primele culegeri de Apoftegme [5].

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Pimen, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Sfântă pomenirea strălucitelor tale lupte a sosit astăzi, cuvioase părinte, veselind sufletele binecredincioşilor, Pimene, de Dumnezeu cugetătorule, Părintele nostru cuvioase.

Iconografie

Avva Pimen cel Mare este reprezentat, conform indicațiilor din Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp.159, 212) în chip de călugăr foarte bătrân, cu barba lungă, despărțită în două și purtând în mână zicerea: "Frate, învață-ți inima ta să facă ceea ce învață sufletul tău, căci nesupunerea și a face voia sa îl surpă pe călugăr".

Note

  1. Izvoarele nu ne permit să spunem cu siguranţă că acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie (Părintele Macarie de la Sinomos-Petras - Synaxaire).
  2. Patericul egiptean, Pimen 76
  3. Pimen 183
  4. Pimen 182
  5. Cf. Wilhelm Bousset (Apophthegmata, Tubingen, 1923) şi Dom Lucien Regnault (Les sentences des Pères du désert. Troisième recueil & tables, Solesmes, 1976 - "Introduction", p.8).