Persoană

Persoana (gr. πρόσοπον prosopon = mască, față către față), în Teologia ortodoxă, este subiectul personal în care subzistă firea.

Prosopon și hypostasis

Termenul de prosopon a fost folosit de teologii antiohieni, dar a produs confuzii teologice din cauza sensul cu care circula în vremea aceea. Identic cu hypostasis, prosopon devine parte din vocabularul trinitar și hristologic, care s-a precizat în contextul teologiei post-niceene și calcedoniene, prin contribuția particulară a părinților capadoncieni. Astfel, în Treime se distinge: firea sau esența, adică substanța unică comună a lui Dumnezeu; persoană sau ipostas, adică subiectul în care subzistă esența. În Hristos se distinge: dualitatea firilor sau naturilor, de unde dubla consubstanțialitate cu Dumnezeu și cu omul; unitatea persoanei, adică Însuși Logosul divin preexistent. În Hristos, firea omenească nu are ipostas propriu, nu e individualizată, ci ipostaziată, adică subzistă în persoana Cuvântului.

Teologia persoanei

O teologie a persoanei umane pornește de la afirmația biblică: omul este chipul lui Dumnezeu, deci incomparabil cu elementele creației. Persoana nu se poate defini nici pornind de la trup, nici de la suflet, nici de la inteligentă; ea este o realitate absolută care transcende elementele care subzistă în ea. Trupul nu are existentă independentă, ci există în subiect. Omul ca persoană nu apare ca un individ al unei specii, ci ca o ființă conștientă de relația sa liberă și inteligentă cu Creatorul său. Caracterul său personal constă tocmai în deschiderea și libertatea pentru comuniune. Așa cum arată însuși numele (gr. prosopon înseamnă o față care se întoarce către fața altuia, privind față în față), persoana este individualitatea deschisă pentru comuniune, subiectul care are o existență rațională și liberă fundamentală. Numai în comuniune omul își descoperă identitatea și vocația sa de persoană. De aici, caracterul impersonal al iadului, unde oamenii nu se văd față către față, fiind depersonalizați, demascați.

Teologia patristică a subliniat ideea că omul că persoana transcende evoluția și recapitulează cosmosul, după modelul lui Hristos cosmic, Care conduce creația la recapitulare în Dumnezeu. Persoana are deci o funcție unificatoare în creație, în care ea exercită demnitatea sa de preot, de mediator, demnitatea de a aduce pe toate în unire cu Dumnezeu. Creația formează o unitate în om. El nu este un microcosmos, ca o parte din univers, ci cosmosul e o parte din el, destinat să se unifice în el. Persoana este tipul cosmosului, care are unitatea tuturor părților. Ea circumscrie lumea, creația devine un tot în ea. În ea se unifică lumea, fiind puntea, mijlocitorul dintre creație și Dumnezeu.

Omul se mișcă spre Dumnezeu, articulând în sine unitatea creației. În urcușul său spiritual, el trebuie să depășească în sine însuși o serie de contradicții sau diviziuni (gr. diairesis), apărute în creație ca o consecință a păcatului: Dumnezeu-om, bărbat-femeie, cer-pământ, sensibil-inteligibil etc. Aceste diviziuni au fost depășite în Hristos (de pildă, prin nașterea din fecioara, El a depășit contradicția dintre sexe), în Care creația se recompune și se readună ca o unitate. Trei lucrări sau etape mediatorii sau de unificare revin omului, care se exercită în: lumea sensibilă, prin curățirea simțurilor (nepătimirea); lumea inteligibilă, prin contemplația rațională; realitatea transcendentă infinită, prin îndumnezeire sau participare.

Personalismul

De asemenea, tradiția patristică, cu realismul ei antropologic, a preferat o concepție personalistă despre subiect și ipostas. Astfel, personalismul ortodox afirmă că: persoana nu este echivalentă cu conștiința care este o proprietate a naturii umane, pe de o parte ; pe de altă parte, ea păstrează toate semnele și caracteristicile umanului, în special condiția de mortalitate naturală, ca o consecință a separării dintre om și Dumnezeu.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. „Persoană”, p. 297-299.
• Ioan Damaschin, Credința ortodoxă, III, 7-9.
• Jean Meyendorff, Christ in Eastern Christian Thought, p. 25-26, 33 34, 42-