Pelagianism
Pelagianismul este doctrina eretică provenită, ca denumire, de la teologul Pelaghie (lat. Pelagius : c. 354 - c.420) cu privire la antropologia și soteriologia creștină, și care considera că oamenii au capacitatea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu prin exercitarea libertății voinței umane, independent de harul divin.
Pelaghie a fost un savant biblic și teolog britanic care a trăit în Roma la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea (c. 354 - după 418/420). El a pus accentul pe abilitatea omului de a împlini poruncile lui Dumnezeu și, astfel, responsabilitatea deplină a omului pentru mântuirea proprie. Rolul lui Iisus Hristos este văzut doar ca "stabilirea unui bun exemplu" iar Duhul Sfânt nu are nici un rol.
Această învățătură era în contradicție cu cea a Sfântului Augustin, figura centrală din Biserica Africii de Nord din acele vremuri. În timp ce Pelagius, în afirmațiile sale că omul poate (singur) să facă ceea ce ne cere Dumnezeu, punea accentul pe libertatea voinței umane și pe abilitatea oricui de a-și controla motivația și acțiunile sub ghidarea lui Dumnezeu, Augustin insista că nimeni nu-și poate controla propria motivație și că acea persoană are nevoie de ajutorul lui harului lui Dumnezeu dacă vrea să facă binele. Doar cu ajutorul harului divin poate un individ să depășească puterea păcatului și să trăiască drept în fața lui Dumnezeu.
Pelaghie a fost excomunicat de Papa Inochentie I al Romei în 417, iar opiniile sale au fost condamnate de o serie de sinoade ale Bisericii. Subiectul libertății umane (acțiunile omului; lupta pentru credință) și harul divin, în orice caz, au rămas subiecte centrale de dezbatere de-a lungul istoriei teologiei creștine.
Dintre lucrările sale (din care s-au păstrat foarte puține fragmente, dar care sunt cunoscute mai ales din scrierile celor care l-au combătut) amintim: „Despre Trinitate”, „Despre libertatea voinței”, „Comentariu la Epistolele Sf. Paul”.