Paulin al II-lea al Antiohiei

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere! Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.

Paulin al II-lea al Antiohiei, conducător al grupului „eustatienilor”, a fost considerat episcop al Antiohiei de susținătorii săi din 362 și până la moartea sa în 382 sau 383. Paulin nu a fost recunoscut în Orient (și de aceea nu apare în lista patriarhilor Antiohiei), dar a fost recunoscut de Biserica Romei și de Biserica Alexandriei.

Viața și activitatea

În anul 331, episcopul Eustatie al Antiohiei, apărător al credinței ortodoxe de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, a fost depus de un sinod arian sub acuzația de sabelianism și adulter, iar susținătorii săi din Antiohia au format un grup de apărători intransigenți ai învățăturii Sinodului de Niceea împotriva arianismului, numiți „eustatieni”. Eustatie este trimis în exil în 331, unde și moare la o dată necunoscută (în 336 sau 337, după unii, sau mai târziu de 338, după alții), iar în fruntea grupului „eustatienilor” apare preotul Paulin.

După aproape 30 de ani de tulburări, în anul 360 Meletie este ales episcop de Antiohia ca un candidat de compromis, cu sprijinul arienilor moderați pe linia lui Acachie de Cezareea, prieten al lui Meletie. Meletie era un om admirat pentru pietatea și moralitatea sa, dar care neacceptând să se compromită printr-o mărturisire ariană, a fost depus și trimis în exil la doar o lună după înscăunare, și înlocuit cu arianul Euzoïos (începutul anului 361). Dar împăratul arian Constanțiu al II-lea a murit la 3 noiembrie 361, iar succesorul său, împăratul păgân Iulian Apostatul, promițând să nu se amestece în problemele interne ale Bisericii creștine, a permis întoarcerea tuturor episcopilor exilați.

Totuși, „eustatienii”, partizani intransigenți ai Sinodului de la Niceea, nu așteptau întoarcerea lui Meletie (primăvara lui 362), pe care-l respingeau ca pe unul ales cu sprijinul arienilor și aprobarea împăratului Constanțiu al II-lea. În acest context, sinodul Bisericii Alexandriei, prezidat de Atanasie al Alexandriei, a trimis un Tom către Antiohieni, prin care îndemna cele două grupuri, „meletienii” și „eustatienii”, să caute împăcare (în jurul lui Meletie, episcop canonic ales, hirotonit și recunoscut), dar „eustatienii” nu vroiau să accepte comuniunea cu Meletie. Tot în 362, episcopul Lucifer de Cagliari se întorcea și el din exil din Egipt și trecând prin Antiohia și constatând că cele două partide nu puteau fi împăcate, l-a hirotonit episcop pe Paulin, declanșând o schismă care avea să dureze cincizeci de ani (până la alegerea lui Alexandru ca episcop al Antiohiei în 413).

Arhiepiscopul Atanasie al Alexandriei, o personalitate importantă a „partidei” niceene în Orient, a recunoscut legitimitatea lui Paulin cu ocazia unei călătorii la Antiohia spre a-l întâlni pe împaratul Iovian în toamna anului 363, cu atât mai mult cu cât „eustatienii” au fost întotdeauna aliații săi în lupta împotriva arianismului. La papauté aussi ignora Mélèce, puis, après l'arrivée à Rome de Pierre d'Alexandrie, successeur d'Athanase, expulsé de son siège par les ariens revenus au pouvoir sous Valens (373), prit une position encore plus claire : en 376, le pape Damase Ier reconnut Paulin comme évêque légitime d'Antioche. Cependant les figures de proue de la tendance « orthodoxe » dans l'Église grecque, comme Basile de Césarée (mais à l'exception notable d'Épiphane de Salamine), soutenaient Mélèce, et c'est celui-ci qui participa au concile de Constantinople de 381, qu'il présida d'ailleurs au début, avant de mourir pendant sa tenue. Une solution, désirée par Rome et Alexandrie, et soutenue par Grégoire de Nazianze, président du concile après la mort de Mélèce, eût été que Paulin soit reconnu comme successeur, et apparemment des engagements avaient été pris dans ce sens. Elle ne fut pas retenue, et c'est le prêtre Flavien, qui avait accompagné Mélèce au concile, et y avait représenté l'Église d'Antioche après la mort de ce dernier, qui fut consacré successeur à son retour en Syrie et reconnu par l'épiscopat oriental.

Les Latins, eux, continuèrent à reconnaître Paulin : c'est celui-ci qui procéda à l'ordination sacerdotale de saint Jérôme en 378 ou 379, et tous deux se rendirent à un concile à Rome en 382. Après la consécration de Flavien, le pape rompit même avec les deux évêques qui y avaient procédé, Diodore de Tarse et Acace de Bérée. Avant sa mort, qui intervint peu après 382, Paulin désigna le prêtre Évagre (autre ami de saint Jérôme) comme son successeur, pérennisant le schisme. Jean Chrysostome, à la même époque, s'efforçait de rassembler l'Église d'Antioche autour de la figure de Mélèce : dans son Homélie sur saint Eustathe, il présente même Mélèce, par un raccourci historique, comme l'héritier et continuateur d'Eustathe.

Bibliografie

• Pierre Maraval, Le christianisme de Constantin à la conquête arabe, coll. Nouvelle Clio, PUF, 1997, p. 334-347.

Surse

• http://fr.wikipedia.org/wiki/Paulin_II_d%27Antioche
• http://en.wikisource.org/wiki/Dictionary_of_Christian_Biography_and_Literature_to_the_End_of_the_Sixth_Century/Paulinus,_bp._Eustathian_party_at_Antioch