Patristică

Patristica sau Patrologia este disciplina teologică care studiază istoria și conținutul doctrinei Părinţilor Bisericii, doctrină închegată ca tradiţie, acceptată în comun de întreaga Biserică într-o perioadă a istoriei bisericești, în care s-a transmis și asimilat învățătura apostolică într-o formă autentică și normativă.

În mod convențional, patristica începe cu perioada post-apostolică (Apostolul Ioan moare în jurul anului 95) și se termină cu perioada ultimului Sinod Ecumenic (sfântul Ioan Damaschin moare pe la anul 753), dar aceasta nu înseamnă că spiritul patristic nu a continuat în Biserică. Cei mai mulți teologi și patrologi integrează astfel în Patristică pe sfântul Simeon Noul Teolog (+1022), pe scriitorii bizantini din secolele XIII-XIV care au dezvoltat doctrina isihastă și învățătura despre energiile divine necreate (Sf. Grigorie Palama), și chiar pe sfântul Nicodim Aghioritul (+1809).

Tradiția patristică are caracterul unei sinteze dogmatice la care au contribuit bărbații apostolici, apologeți, martiri, mărturisitori, scriitori bisericești, părinți ai Bisericii.

Criterii pentru valoarea dogmatică a concluziilor și scrierilor patristice

În ce priveşte valoarea dogmatică a concluziilor şi textelor patristice, pot fi reţinute câteva criterii pe care Biserica le-a avut în vedere :

a) Tradiţia patristică este criteriul unităţii dogmatice a Bisericii, deoarece ea se află în continuitate neîntreruptă cu învăţătura apostolilor, aşa cum se exprimă sfântul Atanasie cel Mare : «Există o tradiţie, învăţătură şi credinţă primară a Bisericii universale, pe care Domnul Iisus a dat-o, apostolii au predicat-o, părinţii au păstrat-o» (Epistola către Serapion 28 P.G. 26, 593).

b) Cu toate că patristica se află în continuitate directă cu didascalia apostolică, ea constituie o dezvoltare teologică a acesteia, nu numai o simplă transmitere sau interpretare. În procesul acestei dezvoltări, din necesităţi de ordin pastoral, catehetic şi cultural, se păstrează acrivia dogmatică internă, adică consensul explicit cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia apostolică.

c) Nu toate textele, datele sau opiniile teologice, luate în mod izolat, reprezintă tradiţia patristică, ci mai degrabă spiritul părinţilor şi scriitorilor bisericeşti, adică mesajul, principiile şi concluziile lor luate ca un întreg. Iustin Filozoful şi Irineu de Lyon sunt adepţii milenarismului, iar Clement al Alexandriei susţine că materia este veşnică, etc. ; cu toate acestea ei rămân, pentru contribuţiile lor ortodoxe, în consensul patristic.

d) Tradiţia părinţilor Bisericii este un patrimoniu comun al Bisericii universale, mai ales că în primele secole părinţii au circulat în toate sensurile : Iustin este din Orient, dar a învăţat la Roma ; Atanasie este exilat la Roma, iar Ilarie de Poitiers în Răsărit. Vasile de Cezareea, Ioan Hrisostom şi Grigorie Teologul sunt numiţi «didascali ecumenici» — dascăli ai lumii. Tradiţia patristică rămâne baza ecumenică pe care se pot întâlni şi înţelege Bisericile răsăritene şi apusene.

Periodizări

Profesorii de teologie - istorici, dogmatiști, patrologi - au creat diferite periodizări ale patristicii, în funcție de evenimentele istoriei Bisericii și de evoluția gândirii dogmatice.

Începutul epocii patristice

Ca început al epocii patristice este considerat fie sfârșitul epocii Noului Testament (moartea ultimului apostol, Ioan Evanghelistul, către anul 95), fie începutul activității primului părinte apostolic cunoscut, Clement al Romei, adică anul 92 (el a devenit episcop din anul 12 al domniei lui Domiţian, adică în anul 92), deși prima sa scriere cunoscută, scrisoarea către Corinteni, datează din 95 sau 96 d.Hr.

Bibliografie

• Pr. prof. I. Coman, Patrologie, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1956 ;
• Teodor Bodogae, "Cultura teologică în Răsărit", în: Istoria bisericească universală, vol. I, ed. a Il-a, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1975, p. 376—389 ;
• B. Altaner, Précis de Patrologie, Ed. Salvator, Mulhouse, 1961 ;
• J. Quasten, Initiation aux Pères de l'Eglise, Le Cerf, Paris, 3 vol. 1957—1962 ;
• A. Hamman, Dictionnaire des Pères de l'Eglise, Desclee de Brouwer, 1977 ;
• A. M. Malingrey, La littérature grecque chretienne (coll. Que sais-je?), Paris, 1968 ;
• H.-G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Munich, 1959 ;
• J. Pelikan, The Christian Tradition. I The Emergence of the Catholic Tradition (100—600), Chicago, 1971 ;
• I. Coman, Momente şi aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, «Ortodoxia», XVII (1965), nr. 1, p. 44—82 ;
• D. Stăniloae, Hristologie şi iconologie In disputa din sec. VIII—IX, în «Ortodoxia», XXXI (1979). nr. 1—4, p. 15—53 ;
• Ene Branişte, Contribuţii la istoria literaturii teologice bizantine, în «Studii Teologice», XIV (1962), nr. 1—2, ,p. 13—25;
• P. A. Ceremuhin, Caracteristicile teologici bizantine (trad. Baraschiv V. Ion), în «Mitropolia Banatului», XVI (1966), nr. 4—6, p. 398—409.

Surse

• Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, art. "Patristica"