Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Definiția oficială

Denumirea de părinții pustiei cuprinde un grup influent de eremiți și cenobiți (trăitori în viața de obşte), începând cu secolul al IV-lea, care s-au stabilit în deșertul egiptean. Originile monahismului răsăritean și apusean se găsesc în aceste comunități solitare și religioase de asceți. Pavel Tebeul este primul pustnic menționat care a stabilit o tradiție monahală ascetică și de contemplație, iar Pahomie al Tebaidei este considerat fondatorul cenobitismului sau a monahismului timpuriu. Cu toate acestea, la sfârșitul secolului al III-lea, Antonie cel Mare conducea colonii de pustnici în mijlocul acestei regiuni. El a devenit curând în Biserică arhetipul monahilor, care părăsesc lumea pentru Dumnezeu, faimă datorată în mare parte și popularei scrieri a sfântului Atanasie cel Mare, Vita St. Antoni (Viața sfântului Antonie). Acești primi monahi au atras numeroși ucenici în jurul așezărilor lor austere mai ales prin modul lor simplu, neobișnuit și concentrat de căutare a mântuirii și îndumnezeirii. Părinților pustiei li se cereau adesea călăuzire sau îndrumare spirituală și sfaturi de către ucenicii lor. Aceste răspunsuri, au fost păstrate și adunate în diferite culegeri de apoftegme ale Părinților pustiei, sau Patericele, între care cea mai populară este Patericul egiptean.[1]

Printre părinții pustiei din Patericul egiptean se găsesc și câteva maici duhovnicești, numite amma (echivalentul feminin pentru avva), între care cele mai celebre sunt amma Sara și amma Sinclitichia.

A se vedea și

Note