Păcat

Păcatul (lat. peccatum; gr. hamartia) este călcarea voii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă. Păcatul se mai numeşte şi "fărădelege" sau "nelegiuire", pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile, poruncile şi rânduielile pe care El le-a dat, din iubire de oameni.

Dar poruncile lui nu sunt o lege moartă, ci sunt cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu.

De aceea, pentru creştini păcatul nu este înţeles într-un sens juridic, sau legic, pentru că toate poruncile şi legiuirile Sale Dumnezeu le-a dat oamenilor din iubire pentru om, încoronarea a creaţiei (Facere 1) şi făcut după chipul şi asemănarea Lui. De asemenea, Iisus Hristos, în Joia Cinei de taină, preziua morţii Sale, a lăsat ca testament ucenicilor Săi: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 34-35; 15, 17)

Când omul împlineşte poruncile lui Dumnezeu, atunci el împreună-lucrează cu harul lui Dumnezeu, este în legătură cu Dumnezeu, şi participă la Împărăţia lui Dumnezeu în mod nevăzut, încă din această lume. Când, dimpotrivă, omul dispreţuieşte porunca, cuvântul de viaţă al lui Dumnezeu, atunci el se rupe de Dumnezeu şi pierde părtăşia harului şi a Împărăţiei.

Sfinţii Părinţi întrevăd trei principale moduri de păcătuire:

• cu gândul
• cu cuvântul
• cu fapta

Păcatul şi legea lui Dumnezeu

Păcatul înseamnă fărădelege sau călcarea legii lui Dumnezeu. Prin legea lui Dumnezeu înţelegem totalitatea legilor, poruncilor, rânduielilor cuprinse de Vechiul Testament şi Noul Testament, ea fiind dată pentru cei păcătoşi . În Vechiul Testament legea lui Dumnezeu este codificată în ,,Pentateuh”(primele 5 cărţi,,Facerea”, ,,Exodul”, ,,Leviticul”, ,,Numeri”, ,,Deuteronomul”), îmbracă haina proverbelor în ,,Pildele lui Solomon”, este cântată în ,,Psalmi”. În ,,Noul Testament” ea este întrupată şi tâlcuită de Hristos, în evanghelii, iar în epistole ea este întruchipată şi explicată de apostoli. Ea este hrana spirituală a omului căci ,,omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului”.

Legea lui Dumnezeu poate fi redusă la principiul reciprocităţii (,,Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.) sau la două mari porunci: iubirea lui Dumnezeu(,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta`; iată porunca dintâi) şi, asemenea ei, iubirea aproapelui(,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.`-), luate laolaltă cu porunca nouă (,,Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu”. Căci dragostea nu se poate însoţi cu păcatul. Mila, dreptatea şi credincioşia sau dreptatea şi dragostea de Dumnezeu sunt lucrurile cele mai însemnate din lege.

Legea lui Dumnezeu este înţelepciunea şi priceperea evreilor înaintea popoarelor.(11), ea fiind perfectă. şi foarte apropiată de gura şi inima omuluiCiucurele cu fir albastru era un accesoriu vestimentar care avea rolul de aducere-aminte a poruncilor Domnului`. Poruncile Domnului trebuie urmate, păzite şi transmise în familie de fiecare creştin.

Păcatul originar, pedeapsa lui Dumnezeu şi eliberarea prin jertfa Mântuitorului

Păcatul a intrat în lume din pricina neascultării lui Adam şi Eva care au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Consecinţa păcatului originar a fost moartea că dat esenţial al condiţiei umane. Întreaga condiţie umană este determinată de păcatul originar: femeia este condamnată la eterna luptă cu şarpele care va fi în cele din urmă biruit (Hristos care va strica lucrările Celui Rău); la suferinţele naşterii şi la o eternă supunere faţă de bărbat, bărbatul este condamnat să-şi scoată hrană cu trudă din pământul blestemat Omul a fost eliberat de păcatul originar prin jertfă de pe cruce a Mântuitorului. Dar urmările păcatului au rămas încă prezente în fibra omului.

Omul păcătos îşi ascunde păcatul

Toţi oamenii sunt păcătoşi. Iar ceea ce iese din gură spurcă pe om, căci vorbele izvorăsc din inimă Gura vorbeşte întotdeauna din prisosul inimii Omul nu-şi poate justifica păcatul şi nici nu se poate curăţi singur de el, ci este înclinat să-şi ascundă păcatul şi să nu şi-l recunoască.

Mărturisire, iertare, îndreptare

Omul este chemat să-şi mărturisească păcatele. , să se căiască şi, primind iertarea de la Dumnezeu prin intermediul preoţilor(care au primit această putere de la Hristos prin apostoli-, să se îndrepte precum David(pentru preacurvie şi uciderea lui Urie-16), precum Manase(pentru ucidere, vrăjitorie, idolatrie-, precum tâlharul de pe cruce(pentru mulţimea fărădelegilor lui -, precum Zaheu(pentru nedreptăţile comise-, precum fiul risipitor(pentru irosirea averii în destrăbălare.

Păcatul originar

Uneori în teologia ortodoxă se vorbeşte despre "păcatul originar". Istoria păcatului originar este istoria căderii omului, a lui Adam şi Eva, din legătura sa cu Dumnezeu în Rai, când omul a ales de bunăvoie, sub ispita diavolului, altceva decât cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu.

Consecinţele păcatului au fost:

• pe plan sufletesc: moartea sufletească, adică ruperea legăturii directe cu Dumnezeu (în Rai Adam şi Eva vorbeau faţă către faţă cu Dumnezeu)
• pe plan fizic: boala, suferinţa, moartea fizică

Totuşi, teologia ortodoxă nu admite teoria greşită a Bisericii Catolice despre "transmiterea păcatului original". După această teorie, păcatul original personal al protopărinţilor Adam şi Eva se transmite de la un om la altul. Din această teorie ar rezulta, în mod direct sau indirect:

• că sexualitatea (una din "puterile" pe care Dumnezeu le-a pus în om) este rea, de unde un Evul Mediu occidental s-au născut diferite teorii despre "puritate", s-a întărit celibatul preoţilor latini şi alte astfel de erori
• că păcatul strămoşesc apasă în mod direct asupra pruncilor nou-născuţi, care în lipsa Botezului nu au mântuire şi merg în iad

Pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce se transmite nu este păcatul original în sine (păcatul original personal al lui Adam şi Eva), ci consecinţele păcatului în firea/natura umană - slăbiciunea, slăbănogeala, boala ei -, pentru că toţi suntem "din acelaşi sânge" (Fapte 17:26): "De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi am păcătuit în el" (Romani 5:12). Despre această stare de slăbănogeală a firii umane vorbeşte Apostolul Pavel în Epistola către Romani, capitolul 7.

Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l doreşte, dar îl îngăduie pentru a nu afecta libertatea omului, libertate cu care l-a înzestrat alături de demnitate, încă de la creaţie. Demonii s-au făcut demoni de bunăvoie şi nu prin voia lui Dumnezeu, ca de altfel mulţi oameni.

Tocmai pentru a nu crea confuzie în jurul noţiunii de "păcat originar", Sfinţii Părinţi şi teologii ortodocşi au preferat să folosească sintagma "păcatul ancestral" (gr. προπατορικό αμάρτημα).

Despre eroarea teologică a teoriei transmiterii păcatului originar au scris în secolul XX mai mulţi teologi ortodocşi, între care: Ioan Romanides (teza sa de doctorat, Atena, 1957), Părintele Iustin Popovici (în volumul 1 al Dogmaticii sale), sfântul Ioan Maximovici (în cartea sa despre Maica Domnului), Preasfinţitul Kallistos Ware, Jean-Claude Larchet ş.a.

Trăsăturile păcatului

După cum reiese şi din definiţie, păcatul este făcut cu bună ştiinţă şi este acuzată drept păcat fapta omului care ştie ce face şi nu răul făcut de copiii sub 7 ani sau de cei bolnavi mintal. Păcatul este făcut cu voie liberă, adică cel care păcătuieşte nu este constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva voinţei sale nu se socoteşte drept păcat. Păcatul este făcut în conştinţa legii divine.

Treptele până la căderea în păcat

1. ispita, atacul, momeala - un îndemn spre păcat care vine din interior sau din exterior, se manifestă ca un gând spontan adus de Diavol în minte: "Ce-ar fi dacă ai faci şi tu...?" sau prin alţi oameni
2. însoţirea, pofta - gândul se amestecă cu cel al dracilor iar păcătosul are impresia că este al lui
3. consimţirea - omul acceptă să facă fapta cea rea
4. înfăptuirea - omul păcătuieşte

Nu vă speriaţi, orice păcat poate fi biruit!

Mărimea păcatului

Nimeni nu a putut să nimicească păcatul, în afară de Iisus, "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29) Înfricoşat lucru este pentru păgânii care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi Sfânta Sa Lege, dar mai înfricoşat este pentru creştini, care făgăduiesc să-i slujească lui Dumnezeu şi să se lepede de Satana.

Cauza păcatului şi mijloacele de luptă împotriva lui

Cauza păcatului este ispita venită de la Cel-Rău care speculează pofta din inima omului. Ispita este întotdeauna pe măsura noastră. Mijloacele de luptă împotriva ispitei sunt: împotrivirea, veghea, rugăciunea , postul. Rugăciunea va fi lucrătoare doar dacă o vom face cu inima curată, respectând poruncile Domnului.

• Să ne împotrivim păcatelor chiar şi atunci când ne-au prins în putere, precum copacul tânăr care va fi aplecat uşor fraged fiind.
• Să cugetăm asupra textelor din cărţile Sfinţilor Părinţi
• Să ne amintim că la botez, ne-am lepădat de Satana şi de păcate
• Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă: Moartea, Judecata de apoi, Raiul şi Iadul
• Să ne amintim că dulce este păcatul dar veşnicia ce urmează va fi amară.
• Să scăpăm de gândurile care ne îndeamnă spre păcat.
• Să fim cu Dumnezeu înainte tot timpul.
• Să ne păstrăm sufletul cât mai curat tot timpul.

Responsabilitatea unui om în faţa lui Dumnezeu

Orice om:

• este responsabil pentru păcatele săvârşite personal
• este responsabil pentru binele nefăcut.

Păcate pasive

1. a refuza să spui ce ştii ca martor (Lev 5.1)
2. a ocoli un lucru pierdut al aproapelui tău (Deut22.1-4)
3. a refuza să faci un bine pe care ştii să-l faci (Iac4.17)
4. nepăsarea faţă de săraci, orfani, văduve, străini (Iov31.16-20, 31-32, Mt25.31-46)
5. nepăsarea faţă de bolnavi sau cei aflaţi în închisoare (Mt25.31-46)
6. nepăsarea faţă de cel aflat în necaz şi suferinţă (Lc10.25-37)
7. nepurtarea de grijă faţă de ai lui (nevastă şi copiii), şi mai ales de cei din casa proprie (1Tim5.8)

Alte păcate pasive

• 1. când îndemnăm pe alţii la păcat
  2. când sfătuim greşit spre păcat
  3. când conlucrăm cu altul la păcat
  4. când ascundem păcatul şi apărăm păcătoşii
  5. când lăudăm păcatele altora
  6. când dăm ocazia de sminteală spre păcat

Clasificare

• păcatul strămoşesc (păcatul lui Adam şi Eva)
• păcatul personal (păcatul fiecărui om în parte)

Păcatele personale

Păcatele personale uşoare sunt păcate care presupun o abatere nu prea gravă de la Legea Divină şi sunt săvârşite de orice om din slăbiciune a voinţei. În afară de Iisus şi Fecioara Maria nimeni nu e scutit de asemenea păcate. Totuşi, aceste păcate nu trebuiesc trecute cu vederea, persistentţa duce la căderi grave, în patimi sau moarte.

Păcatele personale grele:

1. păcatele capitale
2. păcatele împotriva Sfântului Duh
3. păcatele strigătoare la cer

Păcate capitale

Păcatele capitale izvorăsc din slăbiciunea voinţei omului, slăbiciune creată de păcatul strămoşesc. Ele sunt în număr de şapte şi corespund celor şapte patimi:

• mândria - izvorăşte din intimitatea spirituală. Este cauza căderii îngerilor răi, şi, deci cauza primă a păcatelor. Semnele mândriei:
  • Nu se supune superiorilor.
  • Nu lasă întâietatea celor de-o seamă şi celor mai mici.
  • Vorbeşte mult şi cu semeţie.
  • Caută în tot chipul slavă, cinste şi laude.
  • Se înalţă pe sine şi pe faptele sale.
  • Dispreţuieşte pe ceilalţi.
  • Caută să sară în ochiul celorlalţi.
  • Se laudă cu neruşinare.
  • Orice lucru bun ar avea, şi-l asumă lui, nu lui Dumnezeu
  • Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are
  • Se străduieşte mult să îşi ascundă neajunsurile şi păcatele.
  • Nu primeşte îndemnurile, mustrările şi sfaturile.
  • Se bagă în lucruri străine.
  • Este neiubitor şi plin de ură.
• iubirea de arginţi are şi ea izvorul în inima omului şi se manifestă ca o dorinţă nebună după lucrurile trecătoare.
• desfrânarea înseamnă lăsarea în voile trupeşti realizate prin simţuri şi prin trup. Cine se desfrânează, păcătuieşte în însuşi trupul său. După Sfântul Ioan Casian, desfrânarea are mai multe forme:
  • una lucrată în cadrul unirii dintre cele două persoane de sex opus
  • alta, în afară sau în lipsa atingerii unei persoane de sex opus, autosatisfacerea
  • a treia, curvia în suflet şi în mânie
• invidia se manifestă prin părere de rău faţă de binele aproapelui şi bucurie pentru necazul lui. Este o încălcare a dreptăţii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. "Spune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiurea." Invidia îi face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos!
• lăcomia este un păcat trupesc caracterizat prin pofta nestăpânită de a bea şi a mânca. "De mâncare numai atât să ne folosim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei.
• mânia presupune supărarea peste măsură pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare pe cei care ne-au făcut (aparent chiar) un rău. "Eu însă vă zis vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedrilului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheara focului. (Matei 5:22). Mânia este o otravă puternică, cu care a adăpat Diavolul sufletul omenesc. Iată caracteristicile mâniei:
  • când este îndelung păstrată şi hrănită, ea se preface în răutate şi ranchiună. "Soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici să nu daţi loc Diavolului." (Efeseni 4:26-27)
  • împreună cu răutatea, se naşte din o nemărginită iubire de sine
  • mânia se înfăptuieşte prin uciderea celui pe care îl priveşte. Astfel Cain, împins de mânie l-a ucis pe bunul său frate Abel.
  • mânia se înfăptuieşte prin defăimare şi clevetire
  • omul prins de mânie "păcătuieşte şi se laudă cu păcatul".
• lenea este nepăsarea faţă de îndatoririle creştine şi cele sociale. Din ea izvorăşte slăbiciunea fizică şi psihică, lipsurile, îndemnul la furt, ceartă, uitare de Dumnezeu. "Nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele." (Evrei 6:12). "Calea celui leneş e un gard de spini, iar calea celui silitor e netedă." (Pilde 15:19). "În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce." (Facerea 3:19) De la lene nu e decât un pas până la beţie, care stârneşte o mulţime de alte păcate grele: desfrânarea, batjocurile, clevetirile, hulelele, dese ospeţe, jafuri, călcări de jurământ, jocuri de noroc, înşelăciuni, certuri, bătaie, etc. Cei ce trăiesc în trândăvie sunt supuşi tuturor bolilor şi neputinţelor, căci la fel cum se cloceşte apa stătătoare şi trupul omenesc se strică şi slăbeşte fără mişcare şi osteneală; ei nu au poftă de mâncare, au somn neliniştit, sunt ponegriţi de oameni şi se chinuiesc în sărăcie şi în lipsuri. Se opun lenei: munca, rugăciunea şi cugetarea la poruncile lui Dumnezeu.

Păcate împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă conştient şi îndărătnic legea lui Dumnezeu şi adevărurile Sfântului Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Harului Sfântului Duh: credinţa, nădejdea, dragostea.

• Păcatele împotriva credinţei: indiferenţa religioasă, necredinţa, erezia, lepădarea de Biserică, superstiţia
• Păcatele împotriva nădejdii

1)Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc că păcatele făcute de ei sunt atât de mari încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi, şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioel 2.12-14). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul s-a dus şi s-a spânzurat.(Mt27.5)

2)Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom2.4-5; Iac2.26)

• Păcatele împotriva dragostei

1)Pizmuirea aproapelui pentru harul care i s-a împărtăşit

2)Nepocăinţa până la moarte;nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în viaţa noastră prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici.

Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală de har şi sunt de neiertat.

Păcate strigătoare la cer

Greutatea păcatelor strigătoare la cer reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele strică însuşi chipul lui Dumnezeu din om. Ele sunt:

1. uciderea
2. sodomia
3. asuprirea orfanilor, văduvelor,străinilor şi săracilor
4. întârzierea sau oprirea plăţii lucrătorilor.

Alte păcate

Alte păcate sunt:

1. furtul
2. nedreptatea (măsluirea măsurilor, părtinirea, mita şi primirea de daruri, cămătăria, stoacerea de bani prin forţă sau ameninţarea cu forţa şi altele)
3. nesocotirea părinţilor
4. nesăbuinţa
5. nepăsarea
6. păcatele limbii (minciuna, mărturia mincinoasă, hula, cearta, bârfa, limbuţia şi altele)

Citate

Arsenie Boca

„Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este alta decât păcatul... Rugându-mă "Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici", aud deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică "nu te ruga de Mine să le dau pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările dacă vor să mai vadă pace pe Pământ"...Lămurit că lucrurile nu stau bine”

(Părintele Arsenie Boca)

Arhimandritul Sofronie de la Essex

„Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.

Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.

Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.

Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.

În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit - îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).”

(Arhimandrit Sofronie, DIN ÎNVĂŢĂTURILE SFÂNTULUI SILUAN, cap. Despre păcat)

Citiţi şi despre

• Patimă

Bibliografie

• Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă - Stiinţa Sfinţilor Părinţi, Editura Învierea, Timişoara
• Pr. Stăniloaie, Ascetică şi mistică
• Sf. Siluan Athonitul, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor
• Pr. Ioan Teşu, Catehism creştin-ortodox, Părintele Arsenie Boca
• Ridicarea căsătoriei la înălţime de taină, editura Agaton

Surse

• Despre păcat, din catehezele preotului Ioan, pe siteul revistei Murmur.