Oastea Domnului

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 17 februarie 2012 12:42, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (articol „îmbunătăţit”)
Salt la: navigare, căutare

Oastea Domnului este o mişcare spirituală din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţată în anul 1923 la iniţiativa Preotului Iosif Trifa. În prezent, are statutul de asociaţie religioasă ortodoxă, recunoscută de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Scopurile asociaţiei

Scopul asociaţiei este încurajarea vieţii religioase creştine, printr-o viaţă duhovnicească intensă, atât individuală cât şi comunitară, prin organizarea de întruniri periodice, publicarea de materiale ortodoxe destinate publicului larg şi prin diferite alte metode de catehizare. De asemenea, membrii asociaţiei se angajau în diferite proiecte caritative (ajutorarea săracilor, îngrijirea bolnavilor etc.). Un alt scop important al asociaţiei era prevenirea răspândirii mişcărilor neoprotestante care se dezvoltau în România interbelică.

Particularităţi ale Oastei Domnului

Aderarea la Oastea Domnului presupunea adoptarea unor anumite reguli comportamentale, menite să favorizeze o viaţă mai curată şi duhovnicească. Însă modul în care aceste reguli au fost aşezate şi practicate au făcut încă din primii ani obiectul mai multor critici. [1]

Modul de adresare: Membrii Oastei Domnului se numesc, în limbajul comun, „ostaşi” şi se adresează unul altuia (şi, uneori, şi celorlalţi din jur) cu apelativele „Frate” şi „Soră”, pe modelul Apostolilor şi al primelor secole creştine, evocând frăţia tuturor în Hristos.

Apelativul de „ostaş al Domnului” nu era considerat nou de către Pr. Iosif Trifa, întemeietorul Oastei, şi nici un apelativ exclusivist, el fiind întemeiat pe mărturia Scripturii şi împărtăşit de toţi creştinii.[2] El a folosit însă ca motiv de mândrie de unii membri ai Oastei, ca semn care-i distingea de ceilalţi creştini, iar această atitudine cu privire la „ostăşia în Hristos” a fost criticată.[3]

Salutul: Membrii Oastei se salută unul pe celălalt cu salutul „- Slăvit să fie Domnul!”, care primeşte răspunsul: „-În veci, amin!”[4]

Motivul alegerii acestui salut de către Pr. Iosif Trifa a fost dorinţa sa ca „ostaşii” să se adreseze unul altuia într-un fel care să le aducă aminte de lupta creştinilor pentru mântuire şi ca o formă de mărturisire publică a credinţei creştine.[5]

Cântările şi poezia: Întrucât mai mulţi membri fondatori ai oastei aveau aplecare spre poezie, în rândul Oastei Domnului a proliferat poezia religioasă scrisă în stil popular. Tematica acestor poezii este concentrată pe relaţia personală cu Hristos, lupta cu păcatele şi misiunea creştinilor în lume, precum şi interpretarea poetică a unor pasaje din Sfânta Scriptură. Multe din aceste poezii au fost transformate în cântări, care sunt intonate la adunările Oastei.[6] Una din criticile adresate „ostaşilor” este tocmai producţia unor cântări cu caracter pietist care ar fi preferate, la adunările Oastei, cântărilor liturgice ortodoxe.[7]

Adunările: Membrii Oastei se întrunesc periodic, fie în biserici, după Sfânta Liturghie sau alte slujbe bisericeşti, fie în diferite alte case particulare, pentru a asista la predici, conferinţe şi discuţii cu caracter duhovnicesc. La aceste întâlniri se intonează frecvent cântările Oastei. Rostul adunărilor Oastei, aşa cum era el gândit iniţial, nu era însă acela de a înlocui slujbele bisericeşti, ci de a reprezenta o alternativă la adunările „lumeşti” în cârciumi şi locuri de pierzanie. [8]

Adunarea membrilor Oastei în case particulare a făcut şi ea obiectul criticilor, mai mulţi autori observând că practica întrunirii în casele particulare era uneori urmată în detrimentul participării la viaţa liturgică obişnuită şi uneori fără aprobarea preoţilor locali.[9] În orice caz, din prezentarea pe care i-o face fondatorul, reiese limpede că aceste adunări erau percepute ca o noutate în Biserică, şi uneori chiar ca o noutate smintitoare.[10]. Trebuie menţionat însă că, în condiţiile tensiunii existente între Oastea Domnului şi o parte din ierarhia bisericească, aprobarea pentru fiecare întrunire nu era uşor de obţinut.

Citirea Bibliei: Ostaşii sunt încurajaţi să citească cu atenţie şi regularitate Biblia, şi în special Noul Testament şi Psaltirea, şi, pe cât posibil, să o răspândească, aceasta fiind considerată cartea de căpătâi a creştinilor. [11]

Misionarismul laic: Oastea Domnului este şi o mişcare de reactivare a rolului misionar al laicilor, pe baza preoţiei împărăteşti a tuturor credincioşilor. Astfel, la adunările Oastei, predică frecvent şi mireni. Obiceiul în sine este recunoscut în Biserica Ortodoxă, dar în condiţii de supraveghere strictă: mirenii nu pot predica fără binecuvântarea specială a preotului local, iar atât preoţii cât şi mirenii trebuie să fie sub supravegherea permanentă a episcopului local, pentru a nu exista riscul propagării unor învăţături sau atitudini greşite în Biserică.

Voluntariatul: Oastea Domnului se consideră a fi o mişcare născută din inspiraţia dumnezeiască a fondatorilor săi. De aceea, mişcarea s-a arătat refractară la instituţionalizarea spre care o îndemnau autorităţile bisericeşti, apreciind că instituţionalizarea aducea cu sine riscul scăderii entuziasmului şi iniţial.

Acest refuz al instituţionalizării, insistenţa pe inspiraţia dumnezeiască şi importanţa alimentării entuziasmului au fost privite cu suspiciune de către ierarhia Bisericii Ortodoxe, dar şi de o parte din preoţi şi credincioşi, care priveau această atitudine ca pe o inovaţie[12] şi o echivalau cu cea a mişcărilor harismatice care se dezvoltau în aceeaşi perioadă în lumea catolică şi în cea protestantă; erau asociaţi îndeosebi cu mişcările neoprotestante ale vremii.

Interdicţii: Sunt interzise cu desăvârşire membrilor Oastei fumatul şi înjurăturile. Tinerilor necăsătoriţi le este interzis consumul de băuturi alcoolice, iar celor căsătoriţi şi care nu au fost beţivi înainte de a intra în Oaste li se îngăduie să bea doar rar câte un pahar. Nici unui ostaş nu era îngăduit să intre în crâşme (baruri) sau să participe la petreceri susceptibile de a se termina cu excese de băutură, fumat sau vorbe deşarte. Aceste prevederi, care urmau spiritul canoanelor şi pravilelor bisericeşti nu erau o noutate în Biserică. Abordarea radicală a situaţiei avea însă un impact foarte puternic asupra populaţiei, în condiţiile răspândirii pe scară largă a alcoolismului şi a dependenţei de fumat îndeosebi în rândul ţăranilor, în România interbelică.[13]

Medalia Oastei Domnului

Distincţii: Pentru membrii Oastei Domnului a fost creat un însemn distinctiv, Medalia sau Crucea Oastei Domnului, de forma unei cruci cu laturile egale şi extremităţile treflate, pe fond roşu, cu bordură exterioară albastră; în cruce este înscris un cerc în interiorul căruia stă scris: „Iar tu te luptă şi sufere/În Oastea lui Iisus (2 Timotei 2,3)/Ca un bun ostaş al lui Hristos.” Medalia poate fi purtată de toţi membrii Oastei, însă acestora le era cerut să jure că nu mai aveau să o poarte dacă părăseau Oastea.[14]

Alte dispute legate de Oastea Domnului

Istoria Oastei Domnului a fost marcată de tensiuni atât interne, cât şi cu ierarhia bisericească. Astfel, într-o primă etapă, iniţiativa pr. Iosif Trifa de înfiinţare a asociaţiei a fost susţinută fără rezerve de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului.

Tensiunile au apărut, pe de o parte, datorită problemelor de comunicare între membrii asociaţiei şi respectiv între membrii asociaţiei şi ierarhia bisericească.

Pe de altă parte, datorită dezvoltării în cadrul asociaţiei a unor manifestări atipice pentru spiritualitatea ortodoxă, mai mulţi ierarhi, preoţi şi credincioşi au privit cu rezervă activităţile Oastei, calificându-le drept pietiste (concentrate pe o spiritualitate emoţională) şi favorizând un spirit de castă excesiv. Criticii mişcării considerau totodată că de multe ori membrii acesteia nu respectau îndeajuns disciplina bisericească, organizând adunări separate şi uneori fără ştirea preoţilor.

Acuzaţia adusă Oastei Domnului că ar fi promovat un spirit sectar a fost favorizată şi de faptul că o parte din membrii asociaţiei din diferite zone ale ţării s-au rupt de ierarhia bisericească şi de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, devenind asociaţii religioase de sine stătătoare, de tip neoprotestant. Totuşi, deşi tensiunile nu au lipsit, cea mai mare parte a Oastei Domnului a rămas, după reactivarea acesteia în 1990, în sânul Bisericii Ortodoxe şi sub ascultarea ierarhiei bisericeşti.

Istoric

Istoria Oastei Domnului începe în anul 1923. Preotul şi publicistul Iosif Trifa, dorindu-şi să ajute cât mai mult la o „trezire duhovnicească” a poporului, se roagă stăruitor, iar în noaptea de Anul Nou, primeşte gândul înfiinţării unei mişcări în acest sens. După mărturia pr. Iosif Trifa, aceasta se face din inspiraţie dumnezeiască. Manifestul mişcării este publicat în foaia "Lumina Satelor" nr. 1, din ianuarie 1923; „lupta” principală propusă este cea împotriva beţiei şi a înjurăturilor. Pr. Iosif Trifa este adus din parohia Vidra (Arhiepiscopia Sibiului), unde slujea, la Sibiu, acesta fiind sprijinit de mitropolitul Ardealului, IPS Nicolae Bălan.

Obiectivele mişcării se lărgesc treptat, aceasta transformându-se într-o mişcare de trezire spirituală, căutând să stimuleze activitatea preoţilor şi viaţa religioasă a poporului. Oastea Domnului începe să se organizeze informal, în jurul Pr. Iosif Trifa. În 1925, acesta, împreună cu un grup de „ostaşi”, face un pelerinaj la Ierusalim. În 1929, Pr. Iosif Trifa cumpără Tipografia Oastei Domnului şi organizează Librăria. Mişcarea începe să ia amploare.

În 1930, situaţia Oastei Domnului este prezentată şi discutată în Adunarea Eparhială de la Sibiu. Mitropolia Sibiului încearcă reorganizarea reorganizarea mişcării, în sensul unei instituţionalizări şi a transformării acesteia într-o asociaţie bisericească mai strict controlată de ierarhia bisericească, mişcare care îi contrariază pe mulţi dintre membrii mişcării, care ţin să o păstreze independentă şi dinamică. Mulţi „ostaşi” percep această reorganizare ca pe o încercare de a reduce influenţa pr. Iosif Trifa.

Tot în 1930 apare revista "Oastea Domnului", ca supliment al foii "Lumina Satelor".

În acelaşi an ia contact cu mişcarea un alt personaj care avea să joace un rol de seamă în mişcarea „Oastea Domnului”, poetul şi publicistul Traian Dorz.

Relaţiile dintre Pr. Iosif Trifa şi mitropolitul Nicolae Bălan devin din ce în ce mai tensionate: fondatorul Oastei i se aduc diferite acuzaţii, de la afacerism şi fraudă la tendinţe schismatice şi sectare. Conflictul se escaladează în presa bisericească şi cea „ostăşească” a vremii, membri ai celor două părţi îşi aruncă reciproc diferite acuzaţii. Există totuşi încercări repetate de a ajunge la o înţelegere între conducătorii Oastei şi ierarhia bisericească. În 1934 are loc o nouă reorganizare a Oastei Domnului, vizând o instituţionalizare clară a ei, dar cea mai mare parte a reacţiilor în rândul mişcării sunt negative.

În 1935 Pr. Iosif Trifa este adus înaintea consistoriului bisericesc, judecat şi condamnat la caterisire, pentru „nesupunere” faţă de ierarh. Face apel la Sf. Sinod, însă acesta confirmă sentinţa. Deşi îşi ceruse iertare faţă de ierarh, la moartea sa din 1938 Pr. Iosif Trifa este înmormântat ca un laic. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ridică sentinţa caterisirii şi îl reabilitează în septembrie 1990. În 1930 este suspendată revista "Oastea Domnului"; îşi începe apariţia (la început sporadic) foaia "Isus Biruitorul", care va funcţiona până în 1937, fiind apoi întreruptă la insistenţele mitropolitului Nicolae Bălan. Foaia va reapărea în 1946, pentru scurtă vreme. Reînfiinţată în 1990 sub numele de "Iisus Biruitorul", este până în prezent revista oficială a Oastei Domnului.

În anii 1930, mişcarea a cunoscut mari frământări şi rupturi interne.

În anul 1937, se face o nouă încercare de a aplana conflictele din sânul Oastei Domnului şi dintre aceasta şi ierarhia bisericească. Este convocată Adunarea pe ţară a Oastei Domnului. Apare „Moţiunea din septembrie” a Sfatului general al Oastei (organismul deliberativ principal al mişcării): acesta pleda pentru respectarea particularităţilor Oastei Domnului (voluntariatul, efervescenţa spirituală, autonomia internă), dar susţinând ataşamentul mişcării faţă de Biserica Ortodoxă şi rânduielile sale canonice şi dogmatice. Se accepta totodată dreptul Mitropolitului Nicolae Bălan de supervizare a tuturor activităţilor Oastei, se renunţa la foaia "Iisus Biruitorul" şi la drepturile de proprietate asupra tipografiei.

În 1937-1938 apar sporadic diferite foi, suspendate la scurt timp: "Ecoul", "Alarma", "Ostaşul Domnului", "Glasul Dreptăţii", "Armata Domnului Isus Biruitorul".

În 1938, pe 28 ianuarie Tribunalul din Sibiu dă o sentinţă de confiscare a Tipografiei "Oastea Domnului" în favoarea Mitropoliei Sibiului. Se face apel, fără succes. Lovitura este doborâtoare, căci tipăriturile cu caracter spiritual şi publicaţiile Oastei erau printre principalele activităţi ale mişcării şi cel mai important mod de a ajunge la publicul larg.

Pe 12 februarie 1938, moare pr. Iosif Trifa. La înmormântarea lui se adună foarte mulţi „ostaşi”. Tensiunile cu ierarhia bisericească au continuat şi în anii următori. Situaţia a luat o turnură şi mai dramatică după instalarea regimului comunist. Statul comunist privea mişcarea ca antistatală, sectară şi şovină. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române desfiinţează în 1948 Oastea Domnului.

Mulţi ostaşi au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la perioade lungi de detenţie. Mulţi dintre ei au rezistat eroic şi o parte au supravieţuit până la amnistia prizonierilor politici din 1964. Membrii Oastei au continuat totuşi să fie urmăriţi şi persecutaţi de Securitate până la căderea regimului comunist.

Oastea Domnului se reorganizează în 1990, în primul an după căderea comunismului. Îşi prezintă de la bun început spre aprobare Statutul către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care îl aprobă, cu unele amendamente, în şedinţa sa din 25 şi 28 septembrie 1990, ocazie cu care îl reabilitează şi pe Pr. Iosif Trifa, ridicându-i pedeapsa caterisirii, pe considerentul că acesta îşi ceruse iertare faţă de ierarhul său. [15]

Totuşi, după 1990, asociaţia Oastea Domnului a renăscut cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a aprobat şi statutul Oastei Domnului, cu unele observaţii, în şedinţa sa din 25, 28 septembrie 1990. Cu aceeaşi ocazie, Sfântul Sinod l-a reabilitat pe pr. Iosif Trif, ridicând pedeapsa caterisirii acestuia, pe considerentul că acesta îşi ceruse iertare faţă de mitropolitul său, IPS Nicolae Bălan. Centrul asociaţiei s-a stabilit la Sibiu, iar organismul conducător al acesteia era Sfatul Frăţesc pe ţară.

Sfântul Sinod însărcinează periodic câte un episcop pentru a se ocupa de gestionarea relaţiilor cu asociaţia Oastea Domnului, recomandând totodată încadrarea activităţilor publicistice şi a tuturor filialelor locale de către preoţi. Printre ierarhii care au fost responsabili după 1990 de relaţiile cu Oastea Domnului s-au numărat IPS Serafim (Joantă) al Germaniei, IPS Nicolae (Corneanu) al Banatului, IPS Casian (Crăciun) al Dunării de Jos.

Tensiunile au continuat totuşi şi după 1989, părţi din unele filiale (de ex. din Cluj şi Simeria) separându-se de corpul principal al asociaţiei şi acţionând pe cont propriu, ca organisme independente. [16]

Citate ale întemeietorilor despre Oastea Domnului

  • "Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Ne trudim doar să ieşim din comunul vieţii, să creştem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică. Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii" (Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 48).
  • Ceea ce pare o noutate sunt "cele două caracteristici de bază ale acestei lucrări evanghelice şi anume: voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic" (Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998, p. 109).
"Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor.
Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei Oşti…
Şi încă ceva: Oastea Domnului nu e o mişcare numai contra beţiilor şi înjurăturilor, ci e o Mişcare contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Lupta noastră s-a îndreptat mai ales contra beţiei şi sudalmei, după ce, mai ales, aceste două patimi fac cele mai mari stricăciuni în viaţa trupească şi sufletească a poporului nostru. Oastea Domnului e o Mişcare de renaştere sufletească, e o Mişcare de pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului, pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la Izvorul puterii şi al îndreptării, Care este Iisus Mântuitorul. (Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1996).
…Noi cu Oastea Domnului punem apăsul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul, pe creşterea şi întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei... Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile sunt "sarcini grele de purtat" (Luca 11, 46); sunt numai "spălarea pe din afară a blidelor" (Luca 11, 39); sunt "litera care omoară", pentru că lipseşte din ea "duhul care face viu" şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (II Cor. 3, 6).
Oastea Domnului caută să aducă pe păcătoşi la Izvorul îndreptării şi puterii: la Iisus Mântuitorul. În semnul acesta şi-a început lupta Oastea Domnului şi Domnul a binecuvântat Lucrarea Lui"
(Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, Ed. Oastea Domnului, 1996, p 9).
  • "Lucrarea Oastei Domnului este un profet, solia ei este o solie profetică, duhul ei este un duh profetic, scopul ei este un scop profund profetic. Porunca dată ei este să cheme la naşterea din nou tot poporul nostru şi să trezească din somnolenţă la o viaţă vie şi lucrătoare toată Biserica noastră" (Traian Dorz, Întâi să fim, manuscris).
"Ce specific minunat are Oastea… Ce lucrare curată şi sfântă, atât prin învăţătura, cât şi prin scopul ei profund evanghelic şi profund uman românesc este această Mişcare a Oastei Domnului!
Nimic străin de interesul lui Hristos şi nimic străin de interesul Neamului şi al Bisericii nu este în ea. Nimic politic, care să dezbine în partide pe fiii acestui neam. Nimic confesionalist, care să tulbure unitatea Bisericii. Nimic lumesc, care să întineze conştiinţele. Nimic materialist, care să aţâţe ura şi poftele. Nimic interesat, care să-i învrăjbească pe oameni.
Ci totul numai dăruire curată şi jertfitoare, cu dragoste şi lacrimi pentru nobilul scop al mântuirii fiilor acestui Neam. Pentru înduhovnicirea fiilor acestei Biserici. Pentru înstăpânirea reală şi frumoasă a voii şi mântuirii lui Dumnezeu peste hotarele şi peste inimile acestei ţări.
Pentru că numai înnobilaţi de aceste transformări evanghelice, noi, ca Neam şi ca Biserică, vom putea deveni cu adevărat un Popor demn, o Biserică vie, o Familie fericită." (Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p.129).

Note

  1. Mitropolit Nicolae Corneanu, „Oastea Domnului – ieri şi azi”, Învierea, an IX, nr. 4, 15 februarie 1998, pp. 1-2, in Pe baricadele presei bisericeşti, vol. I, ed. Învierea, Timişoara, 2000, pp. 830-835.
  2. Pr. Iosif Trifa, De ce ne numim „ostaşi ai Domnului”, în Ce este Oastea Domnului, ed. Oastea Domnului, 1996.
  3. Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, 2003, pp. 427-429.
  4. Aceasta era o formă de salut asemănătoare cu cea practicată în multe comunităţi din Biserica Romano-Catolică („Lăudăm pe Iisus! – În veci, amin!”), şi greco-catolică, practicată şi în zilele noastre în unele regiuni din România, de exemplu în Maramureş. Mai este folosit şi de unele comunităţi protestante.
  5. Pr. Iosif Trifa, Rosturile naţionale ale Oastei Domnului, în Ce este Oastea Domnului, ed. Oastea Domnului, 1996.
  6. A se vedea, de exemplu, aici o colecţie de poezii de pe unul din siteurile neoficiale ale asociaţiei, „Comori Nemuritoare”.
  7. A se vedea de ex. Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, 2003, p. 429 şi Bogdan Mateciuc, Oastea Domnului
  8. Pr. Iosif Trifa, Adunările Oastei Domnului, in op.cit.
  9. A se vedea Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, 2003; Bogdan Mateciuc, Oastea Domnului
  10. Pr. Iosif Trifa, loc.cit.
  11. Pr. Iosif Trifa, „Rosturile naţionale ale Oastei Domnului, op. cit.
  12. Pr. Iosif Trifa, Voluntariatul Oastei Domnului, în op.cit. ; Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998
  13. Pr. Iosif Trifa, Câteva din opreliştile pe care le pune Oastea Domnului, in op.cit.
  14. Pr. Iosif Trifa, Medalia (cruciuliţa) Oastei, in op.cit.
  15. Temei 9067/1990, in Biserica Ortodoxă Română, an CVIII, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1990, pp. 193-194.
  16. Mitropolit Nicolae Corneanu, „Oastea Domnului – ieri şi azi”, Învierea, an IX, nr. 4, 15 februarie 1998, pp. 1-2, in Pe baricadele presei bisericeşti, vol. I, ed. Învierea, Timişoara, 2000, pp. 830-835.

Surse

  • Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, ed. Episcopiei Romanului, 2003
  • Mitropolit Nicolae Corneanu, „Oastea Domnului – ieri şi azi”, Învierea, an IX, nr. 4, 15 februarie 1998, pp. 1-2, in Pe baricadele presei bisericeşti, vol. I, ed. Învierea, Timişoara, 2000, pp. 830-835
  • Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului, Sibiu, 1996 (online pe siteul oficial al asociaţiei Oastea Domnului)
  • Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Vol. I, ed. Oastea Domnului, 1998
  • Site oficial - scurt istoric
  • Bogdan Mateciuc, Oastea Domnului

Legături