Noul Testament: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Legături externe: el)
(Epistolele Pauline)
Linia 26: Linia 26:
 
*Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
 
*Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
 
*Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
 
*Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
*Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel
+
*[[Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel]]
 
*Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel
 
*Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel
 
*Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel
 
*Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel
Linia 36: Linia 36:
 
*Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel
 
*Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel
 
*[[Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel]]
 
*[[Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel]]
*Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel.  
+
*Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel.
  
 
===Epistolele Soborniceşti===
 
===Epistolele Soborniceşti===

Versiunea de la data 28 decembrie 2008 18:08

Manuscris aurit al Evangheliei (din secolul VI), reprezentând pe Iisus Hristos vindecând un orb
Noul Testament (gr. Καινή Διαθήκη) este numele celei de-a doua părţi a Sfintei Scripturi (după Vechiul Testament), care a fost scrisă după învierea lui Iisus Hristos. Termenul încetăţenit astăzi este o traducere din latinul: Novum Testamentum, care traduce aproximativ grecescul Η Καινη Διαθηκη, I Keni Diathiki, ce înseamnă "Noul Legământ". Acest termen a fost folosit iniţial de către primii creştini pentru a descrie relaţia lor cu Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 3:6-15; Evrei 9:15-20) şi mai târziu pentru a desemna o colecţie anume de 27 de cărţi.

Noul Testament, numit şi Noul Legământ, detaliază viaţa Mântuitorului şi învăţăturile Bisericii Primare; el este o împlinire a profeţiilor vechi testamentare şi cel mai important text din viaţa Bisericii. Este acceptat de majoritatea creştinilor că a fost scris de numeroşi autori între anii 48 şi 140 A.D..

Istoric

La sfârşitul secolului I, au fost adunate şi apoi publicate o serie de epistole ale lui Pavel. Cunoaştem acest fapt din spusele lui Clement al Romei (c. 95), Ignatie de Antiohia (adormit în 117) şi ale lui Policarp al Smirnei (c. 115). Cu toate acestea, aceste texte nu erau denumite în mod uzual Scriptură aşa cum era numită Septuaginta şi, mai ales, nu erau lipsite de contestatari. Anumiţi eretici au încercat să tăgăduiască veridicitatea unor părţi din canonul Biblic, în special Epistolele Pauline. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, Epifanie din Salamis (adormit în 402) în Panarion 29 spune că Nazarineenii au respins epistolele Pauline; Ireneu' în Împotriva ereticilor 26.2 spune că ebioniţii l-au respins pe el. Faptele Apostolilor 21:21 prezintă un zvon cum că Pavel ar urmări subminarea Vechiului Testament (vezi Romani 3:8, 31). 2 Petru 3:16 spune că epistolele lui au fost denaturate de eretici care le-au întors pe dos "cum au făcut şi cu celelalte Scripturi." În secolele al II-lea şi al III-lea, Eusebiu' în a sa Istorie Bisericească 6.38 spune că Elchasai "foloseşte texte din Vechiul Testament şi din Evanghelii; el îl respinge complet pe Apostol (Pavel)"; 4.29.5 Tatian spune că asirienii resping Epistolele lui Pavel şi Faptele Apostolilor; 6.25 Origen spune că a acceptat 22 de cărţi canonice ale Evreilor şi pe Macabei plus cele patru Evangheliidar Pavel spune că "nu a făcut toate câte le-a scris bisericilor ca învăţături; şi chiar celor la care le-a scris, le-a trimis câteva rânduri."

Împăratul roman Constantin cel Mare (272-337) a avut un impact foarte mare asupra creştinismului ortodox. Prin al său Edict de la Milano din 313, creştinii au primit mult mai multă libertate iar conducerea Bisericii a luat o atitudine publică mult mai agresivă. Ca urmare, controversele Bisericii au dus la schisme publice, uneori violente. Constantin a considerat stingerea acestor răscoale religioase ca o sarcină a împăratului de drept divin şi a convocat în 314 Sinodul din Arles împotriva donatiştilor şi apoi Primul Sinod Ecumenic pentru a fixa unele probleme dogmatice care năpăstuiau Creştinismul timpuriu. O mare parte dintre scrierile creştine au fost pierdute sau distruse în acele vremuri.

Cărţile Noului Testament

Noul Testament este format din 27 de texte individuale: cele patru povestiri ale propovăduirii lui Iisus Hristos, numite "Evanghelii"; o descriere a propovăduirii Apostolilor, care este o continuare a celei de a treia Evanghelii, cea scrisă de Luca; douăzeci şi una de "epistole" timpurii (în contextul biblic), care au fost scrise de mai mulţi autori şi, în principal, sunt conţin sfaturi şi instrucţiuni creştine; şi o profeţie apocaliptică, care, din punct de vedere tehnic, este a două zeci şi doua epistolă.

Evangheliile

Fiecare Evanghelie povesteşte propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos. Svanţii zilelor noastre nu au căzut de acord referitoe la cine, unde şi în ce formă iniţială a scris Evangheliile:

Faptele

Cartea Faptele Apostolilor, numită şi Cartea Faptelor sau doar Faptele, este o descriere a propovăduirii Apostolilor după moartea Mântuitorului şi este o continuare a celei de a treia Evanghelii. Sfânta Tradiţie, dar şi stilul, frazeologia şi alte detalii, spun că autorul este Apostolul Luca. Luca a fost însoţitorul Apostolului Pavel, împreună cu care a călătorit la Roma.

Epistolele Pauline

Epistolele Pauline sunt acele epistole atribuite, în mod tradiţional, lui Pavel, cu toate că i se pune la îndoială această atribuire (cum ar fi Evrei, care nuîi este atribuită lui Pavel, deşi o astfel de dispută a avut loc şi în Biserica Primară). Ele sunt formate în principal din sfaturi morale şi instrucţiuni de comportare dar şi din învăţături teologice, cu toate că includ şi altfel de elemente la fel de bine. Se pare că Pavel a dictat aceste epistole unui secretar şi apoi le-a semnat cu mâna sa. Epistolele Pauline sunt:

  • Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel
  • Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel.

Epistolele Soborniceşti

Epistolele soborniceşti sunt acele epistole adresate Bisericii în ansamblul ei ("sobornicesc" înseamnă "universal"). Epistolele soborniceşti sunt:

  • Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, atribuită în mod tradiţional lui Iacov cel drept, fratele Domnului şi al lui Iuda Toma.
  • Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru şi
  • A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru atribuite în mod tradiţional lui Simon, numit Petru.
  • Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan,
  • A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan şi
  • A treia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan atribuite în mod tradiţional lui Ioan,
  • Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, atribuită Apostolului Iuda Toma, fratele Domnului şi al lui Iacov.

Profeţia

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, numită adesea şi Revelaţia, este atribuită în mod tradiţional Apostolului Ioan, fiul lui Zevedei. Este numită adesea şi Apocalipsa Sfântului Ioan. Este singura carte a noului Testament care nu este citită în timpul slujbelor Bisericii Ortodoxe, din diverse motive cum ar fi posibilitatea de interpretare greşită.

Apocrifele Noului Testament

În vremurile Bisericii Primare existau câteva duzini – probabil câteva sute – de scrieri creştine care se vroiau apostolice, dar care, în cele din urmă, au fost respinse de către Părinţii Bisericii şi au fost excluse din canonul Noului Testament. Aceste scrieri sunt considerate "apocrife" şi sunt incluse în corpul de texte numite Apocrifa Noului Testament. Cărţile apocrife includ şi un mare număr de texte gnostice, profeţii false, fantezii şi în general un mare număr de alte învăţături eretice. Mai jos sunt câteva exemple de lucrări apocrife (această listă scurtă nu este în nici un fel exhaustivă):

  • Didahia, text anonim cu instrucţiuni care este considerat ortodox şi este studiat svanţii patristici; scrisă c. AD 50–120.
  • Evanghelia lui Toma – colecţie anonimă de învăţături gnostice atribuite lui Iisus Hristos; scrisă c. AD 50–140.
  • Evanghelia lui Petru, povestire sinoptică anonimă; scrisă c. AD 70–160.
  • Epistola lui Varnava – epistolă anonimă cu sfaturi pentru o audienţă necunoscută; scrisă c. AD 80–120.
  • Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
  • Evanghelia după Evrei, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
  • 1 Clement, epistolă cu sfaturi probabil scrisă de Clement, episcop al Romei şi adresată Bisericii din Corint, ale cărei învăţături sunt ortodoxe dar nu într-atât încât să merite introducerea în canon alături de celelalte epistole; scrisă c. AD 95–96.
  • Apocalipsa lui Petru, profeţie anonimă privind sfârşitul lumii; scrisă c. AD 100–150.
  • Păstorul lui Ermie, text anonim creştin atribuit, după cum se crede, Apostolului Hermes; are un conţinut variat, incluzând profeţii, instrucţiuni directe şi parabole; scrisă c. AD 100–160.
  • Evanghelia lui Iuda, povestire anonimă atribuită lui Iuda Iscarioteanul; scrisă c. AD 130–170. Această "evanghelie," la fel ca şi câteva dintre cele menţionate anterior, cum ar fi Păstorul lui Hermes, sunt componente ale scrierilor pseudoepigrafe, sau scrieri care pretind că aparţin altcuiva decât autorului real (în general o persoană mult mai prestigioasă).
  • Protoevanghelia lui Iacov, un text din secolul al II-lea scris de Iacov cel Drept, fratele Domnului.
    Imagine a unei cruci dintr-un manuscis grecesc, limba Noului Testament, din secolul al VII-lea.

Limbajul

Limba populară vorbită în Ţara Sfântă în vremea lui Iisus era aramaica. Cu toate acestea, textul iniţial al Noului Testament a fost scris în majoritate în greaca Koine, dialectul popular din provinciile romane din secolul I şi de atunci a fost tradus în numeroase limbi, dintre care cele mai notabile sunt latina, siriaca şi copta. (Cu toate acestea, unii dintre Părinţii Bisericii par să încline spre faptul că Matei a scris Evanghelia sa iniţial în ebraică sau mult mai probabil în aramaică şi în plus există o altă dispută referitor la autorul Epistolei către Evrei care ar fi fost scrisă în ebraică şi apoi tradusă în greacă de Luca. Nici una din aceste variante nu este agreată de către savanţii moderni care argumentează că aspectele literare ale Evangheliei după Matei şi Evrei sugerează că acestea au fost scrise direct în greacă, mult mai probabil decât traducerea ulterioară.)

Este de remarcat că multe cărţi ale Noului Testament, în special Evanghelia după Marcu şi Apocalipsa sunt scrise într-o greacă şubredă. Ele sunt departe de greaca Attic rafinată sau de greaca clasică folosită de clasele înalte, de către elitele conducătoare şi de către filozofii instruiţi ai acelor vremuri. O oarecare excepţie fac Evangheliile după Luca şi Ioan şi Faptele Apostolilor.

Surse

Legături externe