Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Nifon Rusailă

Versiunea din 26 iulie 2019 12:56, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (completări)
La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

IPS Nifon Rusailă
Nifon Rusaila.jpg
Afiliere canonică
(jurisdicție)
Biserica Ortodoxă Română
Funcția episcopală
Reședință  București
Titlul   Mitropolit primat al României
Formulă de adresare   IPS
Perioada   1865-1875
Predecesor   -
Succesor   Calinic Miclescu
Cariera ecleziastică
Hirotonire preot   1826
Hirotonire episcopală   24 octombrie 1842
Episcopi consecratori  
Titluri precedente
(scaune episcopale)
 
Mitropolit al Ungro-Vlahiei (1850-1865)
Alte funcții   Președinte al Senatului României
Date personale
Data nașterii   1789
Locul nașterii   București
Data morții   5 mai 1875
Locul morții   București
Nifon Rusailă (pe numele de mirean Nicolae Rusailă; n. 1789, București - d. 5 mai 1875, București) a fost Mitropolit al Ungro-Vlahiei (1850-1865) și Mitropolit primat al României între anii 1865-1875.

Viața

Născut în anul 1789, la București, Nicolae Rusailă a urmat cursurile școlii de la Biserica „Sfinții Voievozi” - Oțetari, apoi, în 1809, s-a alăturat obștii monahale de la Mănăstirea Cernica, unde a îmbrăcat schima monahală cu numele de Nifon. A fost hirotonit ierodiacon, iar în 1826 ieromonah. La 1 februarie 1827 a fost numit iconom stavrofor și protosinghel la Episcopia Râmnicului. În 1836 episcopul Neofit al Râmnicului l-a promovat la rangul de arhimandrit. După ce Neofit a ajuns mitropolit, l-a numit pe Nifon, la 19 decembrie 1839, stareț al Mănăstirii Cozia.

La sfârșitul anului 1841, Nifon Rusailă este numit vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei. În urma intervenției mitropolitului Neofit pe lângă patriarhul Constantinopolului, la 24 octombrie 1842 Nifon Rusailă a fost hirotonit arhiereu titular al Sevastiei, păstrându-și funcția de vicar al mitropoliei.

În timpul Revoluției de la 1848 a fost numit locțiitor al Episcopiei Râmnicului (ianuarie 1848 - septembrie 1850), iar după retragerea mitropolitului Neofit a condus, ca vicar, Mitropolia Ungro-Vlahiei (11 august 1849 - 14 septembrie 1850).

La 14 septembrie 1850 a fost ales mitropolit al Ungro-Vlahiei, intronizarea sa având loc la 8 octombrie 1850. Seminariile teologice eparhiale, închise în cursul revoluției din 1848, au fost redeschise în anul 1851. În 1852 a înființat o nouă tipografie la București, în care au fost reeditat aproape toate cărțile de slujbă bisericească. A refăcut cu cheltuiala sa câteva lăcașuri de închinare (Mănăstirea Zamfira, Schitul Cetățuia din Râmnicu Vâlcea etc.) și a ridicat din temelie biserica din Letca Nouă (în fostul județ Vlașca).

Mitropolitul Nifon Rusailă a făcut parte, ca reprezentant al clerului, din Divanul Ad-Hoc al Țării Românești, adunarea consultativă convocată la 8 octombrie 1857, prezidând lucrările acestuia. Printre hotărârile adoptate de această adunare în 1858 se numărau: respectarea vechilor capitulații dintre țările române și Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 și 1634, care prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate și independente, convocarea unei Adunări obștești pe o bază electorală „după datinele cele mai vechi ale țării”, unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România, principe străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia țării și altele.[1] De asemenea, Nifon Rusailă a prezidat și Adunarea electivă a Țării Românești, care l-a ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859, realizându-se astfel „de facto” Unirea Principatelor Române.[1] Mitropolitul Nifon Rusailă a fost ales (în 1862) președinte al Senatului României, devenind astfel primul președinte al acestui important for politic al noului stat român. În această calitate el l-a întâmpinat la București, pe data de 10 mai 1866, pe prințul Carol de Hohenzollern, care a depus, în aceeași zi, jurământul de credință ca domnitor al Principatelor Unite.


Note

  1. 1,0 1,1 Eleodor, Focșeneanu, Istoria constituțională a României 1859-1991, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 17-18.

Bibliografie