Modificări

Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala "Clementa"), şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără [[Constantin Noica]], [[Mircea Eliade]], [[Aşavir Acterian]], [[Haig Acterian]], [[Alexandru Paleologu]], [[Dinu Pillat]], [[Marcel Avramescu]] ş.a. Singurul elev de [[confesiune]] mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creştină, cu [[preot]]ul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: "decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e" ([[Primejdia mărturisirii]], pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu [[Emanuel Neuman]] (Manole), pe care o consideră "până la [[botez]], evenimentul cel mai de seamă" (''Jurnalul fericirii'', p. 121).

Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui [[Freud]]), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.

Din 1944 revine la "Revista Fundaţiilor Regale" depunând o intensă activitate publicistică şi critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunţ al lui George Călinescu. În acelaşi timp, mai colaborează la ''Universul literar'', ''Libertatea'' şi ''Viaţa românească''. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, [[Simone Weil]].

În 1958 este arestat [[Constantin Noica]] şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, [[Alexandru Paleologu]], Vladimir Streinu, [[Sergiu Al-George]], Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, [[Mihai Rădulescu]], Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La [[31 decembrie]] 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de "crimă de uneltire contra ordinii sociale".

Acest eveniment înlătură "orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire" (''Primejdia mărturisirii'', p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La [[15 martie]] 1960, în închisoarea [[Jilava]], [[ieromonah]]ul basarabean [[Mina Dobzeu]] îl boteazã întru [[Iisus Hristos]], naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului [[Ion Antonescu|Antonescu]]), iar ca martori ai tainei participă [[Alexandru Paleologu]], doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar [[Monseniorul Ghica]], doi preoţi uniţi şi unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic" (cf. ''Jurnalul fericirii'').

După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o [[mănăstire]]. În [[1975]] vine la mănăstirea unde se afla [[ieromonah]]ul [[Mina Dobzeu]], însă [[episcop]]ul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la [[arhiepiscop]]ul [[Teofil Herineanu]] de la Cluj-Napoca şi la episcopul [[Iustinian Chira]] de la Maramureş. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui [[Ioan Alexandru]] şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la [[Mănăstirea Rohia]] unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de [[16 august]] 1980 este tuns în monahism la [[mănăstirea Rohia]] de către episcopul [[Iustinian Chira]] şi arhiepiscopul [[Teofil Herineanu]], care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. [[Arhimandrit]]ul [[Serafim Man]], [[stareţ]]ul [[Mănăstirea Rohia|mănăstirii Rohia]], îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: ''[[Geo Bogza]] - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului'' (1982), ''Critică la persoana întâi'' (1983), ''Escale în timp şi spaţiu'' (1987) şi ''Prin alţii spre sine'' (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre [[Baia Mare]] împreună cu Părintele [[Mina Dobzeu]], căruia îi mărturiseşte: "Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele". Iar Părintele Mina îi răspunde: "Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum".

Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din [[Baia Mare]], unde moare căteva zile mai târziu, joi, [[30 martie]] 1989.

În ajunul morţii sale, [[Ioan Pintea]] şi [[Virgil Ciomoş]] au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.