Neofit al II-lea

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
IPS Neofit
Neofit al II-lea.jpg
Afiliere canonică
(jurisdicție)
Biserica Ortodoxă Română
Funcția episcopală
Reședință  București
Titlul   Mitropolit al Ungro-Vlahiei
Formulă de adresare   IPS
Perioada   1840-1849
Predecesor   Grigorie al IV-lea Dascălul
Succesor   Nifon al II-lea Rusailă
Cariera ecleziastică
Hirotonire preot   1824
Hirotonire episcopală   20 aprilie 1824
Episcopi consecratori  
Titluri precedente
(scaune episcopale)
 
Episcop al Râmnicului
Alte funcții  
Date personale
Data nașterii   1 ianuarie 1787
Locul nașterii   București
Data morții   14 ianuarie 1850
Locul morții   București

Neofit al II-lea (pe numele de mirean Neofit Gianoglu; n. 1 ianuarie 1787, București - d. 14 ianuarie 1850, București) a fost Mitropolit al Ungro-Vlahiei între anii 1840-1849.[1]

Viața

Născut în 1787 la București, Neofit Gianoglu s-a călugărit în 1818, fiind o perioadă grămătic (secretar) al PS Galaction, episcopul Râmnicului.[2] A fost hirotonit ierodiacon în același an (1818) și ieromonah la 29 martie 1824. La 5 aprilie 1824 a fost numit arhimandrit, devenind egumen al Mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou din București.

La 18 aprilie 1824 a fost ales Episcop al Râmnicului, fiind hirotonit arhiereu de către mitropolitul țării, IPS Grigorie al IV-lea Dascălul, la 20 aprilie.

După trecerea la Domnul a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul (22 iunie 1834), PS Neofit a acceptat să fie episcop vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, împreună cu episcopii de Buzău și de Argeș, ei conducând treburile bisericești din Țara Românească.

La 29 iunie 1840 a fost ales mitropolit.[3] În timpul păstoririi sale a Bisericii Țării Românești, printre altele, a înființat patru seminarii teologice și a sprijinit trimiterea de tineri la studii teologice cu burse în Grecia și Rusia.

În iunie 1848, revoluționarii din Țara Românească, pentru a nu da naștere unor interpretări denaturate și tendențioase din partea puterii suzerane (Imperiul Otoman), l-au ales pe mitropolitul Neofit ca președinte al Guvernului Provizoriu. După înăbușirea Revoluției de la 1848, Neofit a solicitat (în calitatea sa de mitropolit) restabilirea ordinii și i-a dezavuat pe clericii care se implicaseră pe față în acțiuni revoluționare, fapt ce a determinat să fie văzut ulterior ca o personalitate controversată.[4]

La 27 iulie 1849, IPS Nifon s-a retras din scaunul de mitropolit. A decedat în anul următor, la 14 ianuarie 1850, fiind înmormântat la Catedrala patriarhală din București.[5]

Activitatea mitropolitană

Aplicarea Regulamentului Organic

Sub el s-au aplicat cele mai multe dintre prevederile Regulamentului Organic privitoare la Biserică și cler. Astfel, în privința administrării averilor bisericești, în 1840 Sfatul Administrativ a prezentat lui Alexandru Ghica un proiect pentru arendarea moșiilor Mitropoliei pe trei ani, începând din 1842. Proiectul a fost admis de Adunarea obștească și pus în aplicare. Venitul urma să se împartă în șapte părți, din care patru să rămână pentru întreținerea mitropolitului, a casei sale, a unui vicar, a unei dicasterii (adică a unei instanțe de judecată pentru clerici) și a cancelariei mitropolitane (conducerea acestora era încredințată vicarului). Din celelalte trei părți de venituri, una avea să fie folosită pentru întreținerea seminarului mitropolitan, pus sub supravegherea mitropolitului, care „va îngriji cu deadinsul să aducă dascăli cu științe bune și cu purtare moralicească”. A doua parte urma să fie folosită pentru întreținerea metoacelor Mitropoliei, iar din a treia, 100.000 urmau să fie folosiți în opere de binefacere, iar restul trecuți în casa de rezervă.

La 8 martie 1847, Adunarea obștească a votat o nouă lege, prin care s-au adus unele schimbări celei din 1840, cu drept de control și mai mare al statului asupra averilor bisericești. S-a rânduit ca arendarea moșiilor să se facă la licitație pe cinci ani, iar veniturile tuturor eparhiilor să se verse într-o „casă obștească”. Dintr-un total de două milioane, o parte se da chiriarhilor pentru nevoile lor personale și pentru casa lor (200.000 mitropolitului și câte 100.000 episcopilor), 550.000 pentru întreținerea bisericilor, 140.000 pentru plata preoților de la Mitropolie și Episcopii, 300.000 pentru seminarii, 300.000 pentru reparații și construcții, 210.000 fond de rezervă. Niciun prisos din venituri nu mai putea fi cheltuit fără aprobarea domnului. Se încerca deci să se pună rânduială și în sectorul financiar, care, până la Regulamentul Organic, era la discreția chiriarhilor.

Mănăstirile închinate

Domnitorul Gheorghe Bibescu (1842—1848) a încercat să soluționeze și problema mănăstirilor închinate. Astfel, se acorda un termen de nouă ani pentru reparația acestora, cu îndatorirea pentru Sfintele Locuri de a vărsa anual câte 20.000 de galbeni caselor de binefacere, urmând să fie trimiși 250.000 lei anual pentru școlile și așezămintele grecești din Constantinopol.

Patriarhul ecumenic a fost de acord numai în parte cu hotărârile luate, contestând Bisericii românești orice drept de amestec în problemele materiale ale mănăstirilor sau în cele spirituale ale călugărilor greci veniți la români. Între timp, Gheorghe Bibescu a desființat Epitropia Sfântului Mormânt (23 ianuarie 1845), instituită încă din timpul lui Kiseleff, care își asumase drepturi de cârmuire asupra mănăstirilor închinate.

În 1845, mitropolitul Neofit și logofătul bisericesc arătau domnului că, potrivit vechiului obicei, egumenii mănăstirilor închinate erau numiți de cârmuire la recomandarea Sfintelor Locuri de care atârnau acestea și că veniturile lor trebuiau să slujească, în primul rând, la îndestularea nevoilor lăcașurilor sfinte din țară. Ei arătau că aceste obiceiuri nu se mai păstrau, „iar sudorile atâtor mii de familii românești, ce locuiesc pe acele moșii, se varsă în zadar ca să slujească numai la interesele și la desfătările unor particulari”. Cu toate aceste încercări lăudabile de soluționare a problemei mănăstirilor închinate, până la urmă nu s-a făcut nimic, căci ele aveau un sprijin puternic în afara țării, anume Rusia țaristă.

Activitatea culturală

Educarea clerului

În ce privește activitatea culturală a mitropolitului Neofit, trebuie să ne rețină în primul rând grija sa pentru formarea clerului. Datorită faptului că cele patru seminarii înființate în Țara Românească nu aveau cadrele didactice necesare, mitropolitul Neofit s-a străduit să înlăture acest neajuns, trimițând câțiva tineri la studii peste hotare.

Astfel, în 1843 au fost trimiși patru bursieri în Pesta, pentru a învăța limba latină, în 1844—1845 au fost trimiși alți cinci tineri la Atena, unde au urmat cursurile seminarului numit „Rizarion” (înființat din dania unui G. Rizaris), deschis chiar în toamna acelui an. Trei dintre ei au făcut apoi, tot acolo, studii superioare de filozofie și teologie (un al patrulea student aparținea Episcopiei Buzăului). În toamna anului 1845, au fost trimiși șapte fii de preoți să învețe la seminarul teologic rusesc din Chișinău, de unde, peste doi ani, trei dintre ei au plecat la seminarul din Moscova, iar ceilalți patru la cel din Petersburg. După terminarea studiilor seminariale, unul din ei s-a înscris la Academia duhovnicească din Kiev, patru la cea din Petersburg, iar doi s-au întors în țară. Cei mai mulți din acești bursieri au devenit profesori la seminariile teologice din Țara Românească.

Activitate tipografică

Mitropolitul Grigorie Dascălul înființase o nouă tipografie la Căldărușani, la reîntoarcerea sa din exil, pusă sub conducerea ieromonahului Macarie, dascălul de cântări. S-au tipărit aici două cărți: Viețile sfinților, în 12 vol. (1834—1836), după ediția de la Neamț din 1807—1815 și Oglinda omului celui dinlăuntru (1835). La București s-au tipărit unele cărți de învățătură, neînsemnate de altfel, și s-au retipărit unele cărți de slujbă. Deci, activitatea tipografică a fost destul de redusă.

Activitatea politică

În ce privește activitatea politică a mitropolitului Neofit, trebuie spus de la bun început că a fost echivocă. De pildă, a purtat o lungă corespondență cu guvernul Rusiei, în care nu se sfia să critice actele de guvernare ale lui Alexandru Ghica și ale miniștrilor săi, fapt pentru care a și fost mustrat de acest domn.

În timpul revoluției din 1848, mitropolitul Neofit a avut aceeași atitudine. Astfel, la 15 iunie a depus jurământul pe noua Constituție, iar în ziua următoare a acceptat să intre ca președinte în noul guvern provizoriu. Spre sfârșitul lunii, când se zvonea că se apropie trupe străine pentru înăbușirea revoluției, guvernul provizoriu a fugit la Târgoviște. Mitropolitul Neofit, însă, a rămas în capitală, vestind poporului că au fugit „rebeliștii”, că a numit o „locotenență domnească” și că a eliberat pe coloneii reacționari Ion Odobescu și Ion Solomon.

În ziua următoare însă, populația Capitalei s-a ridicat din nou și a alungat „locotenența”, fapt pentru care mitropolitul a fost nevoit să retracteze cele petrecute în ajun și să jure din nou pe Constituție. Desigur, această atitudine îndoielnică a mitropolitului a dus la scăderea prestigiului său în fața clerului și a credincioșilor. Se mai adaugă la aceasta și nemulțumirea „angajaților” Mitropoliei și ai seminarului împotriva sa din pricină că nu li se achitaseră lefurile în 1848.

Demisia

Într-o astfel de stare sufletească, mitropolitul Neofit a cerut patriarhului ecumenic să-i primească demisia din scaun, mergând el însuși la Constantinopol în acest scop. Pentru că patriarhul întârzia să-i dea răspunsul, și-a prezentat demisia noului domn, Barbu Știrbei (1849-1856), la 27 iulie 1849. Acesta i-a primit-o, iar la 15 august 1849 era anunțată oficial tuturor fețelor bisericești din eparhie, cu porunca de a nu mai fi pomenit la slujbe. La scurt timp - 13/14 ianuarie 1850 - a murit, la locuința sa de la biserica Icoana din București, fiind înmormântat la Mitropolie.

Note

  1. Este al doilea mitropolit al Țării Românești cu acest nume, primul fiind Neofit Criteanul
  2. Nicolae Iorga (1909), Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, p. 249
  3. Nicolae Iorga (1909), Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, p. 331
  4. Neofit, mitropolitul care a devenit șef al guvernului, 13 iunie 2019, Descopera.ro, accesat la 10 ianuarie 2020
  5. 157 de ani de la trecerea la cele veșnice a mitropolitului Neofit, 15 ianuarie 2007, Crestinortodox.ro, accesat la 10 ianuarie 2020

Bibliografie


Casetă de succesiune:
Neofit al II-lea
Precedat de:
Grigorie al IV-lea „Dascălul”
Mitropolit al Ungro-Vlahiei
1840 - 1849
Urmat de:
Nifon al II-lea Rusailă