Mănăstirea Putna

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Mănăstirea Putna
Jurisdicție	Mitropolia Moldovei și Bucovinei
Tip	călugări
Înființată	1466
Ctitori	Ștefan cel Mare
Stareț	Arhimandrit Melchisedec Velnic
Mărime aprox.	60 călugări
Localizare	Putna, județul Suceava
Limba liturgică	română
Cântarea	bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri	Adormirea Maicii Domnului
Site web oficial	http://www.putna.ro

Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre religioase și culturale românești. Se află în comuna Putna, la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava.

Mănăstirea a fost un important centru cultural, fiind caracterizată de către Mihai Eminescu ca „Ierusalimul neamului românesc”. Aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Este vestită și pentru faptul că aici este înmormântat Ștefan cel Mare și Sfânt. În prezent, sfântul lăcaș deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc. Mănăstirea Putna este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare SV-II-a-A-05595.

Istoric

Ctitorirea

Potrivit vechilor cronici moldovenești, zidirea mănăstirii, ctitorie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt (al cărui mormânt se află aici), a început în anul 1466 și s-a terminat în 1469. Târnosirea sa a avut loc la 3 septembrie 1469, „fiind de față întreg clerul moldovenesc”, în frunte cu Mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu Episcopul Tarasie al Romanului și cu primul egumen al Putnei, Arhimandritul Ioasaf.

Numeroasele biserici atestate încă din primele decenii ale secolului al XV-lea în vecinătatea Putnei denotă faptul că zona respectivă cunoștea, încă de pe atunci, o remarcabilă viață religioasă și că Ștefan cel Mare s-a conformat tradiției, construind mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi. Din „uricul” său datat la 15 martie 1490 rezultă că pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în ținutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Rădăuți, dintre care, pe vremea sa, șase au fost „întoarse și închinate să asculte de Mănăstirea (...) Putna, căci acele biserici și acei popi sunt din satele mănăstirii”. Este foarte probabil ca în apropierea Putnei să fi existat și o mănăstire mai veche, aceasta fiind menționată într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe frații Herman și Lațcu, întărindu-le „ocina lor (...), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure și din poiană și unde este mănăstirea lor și vechiul lor loc de cosit...”.

În Letopisețul Moldovei se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui...”. Nu se precizează cum trebuia să se concretizeze această mulțumire, dar, având în vedere importanța pe care o acorda voievodul însuși acestei izbânzi, este de presupus că ea urma să fie ridicarea unei mănăstiri. În Analele de la Putna și în Cronica moldo-polonă, se menționează, imediat după relatarea victoriei de la Chilia, că la 10 iulie 1466 Ștefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Incinta, turnul de la intrare și fortificațiile ce împrejmuiau mănăstirea au fost terminate abia în 1481. S-a păstrat până în prezent pisania de pe „Turnul tezaurului”:

Binecredinciosul domn a toată Țara Moldovei, marele Io Ștefan Voievod fiul lui Bogdan Voievod, a zidit și a făcut Mănăstirea aceasta în numele Preasfințitei Născătoare de Dumnezeu în timpul arhimandritului Ioasaf în anul 6989 (1481).

Ștefan cel Mare a făcut numeroase danii Mănăstirii Putna. Astfel, în 1490, voievodul i-a „întărit” mănăstirii satele Vicșani, Frătăuți, Botășani și Climăuți, de pe râul Suceava, Greci de pe râul Siret și Cozminul din ținutul Cernăuți, la care a adăugat „toate morile de la târgul nostru Siret” și „vama cea mică de pe Suceava, ce este la Jicov”. Prin uricele din același an 1490, Domnul Moldovei interzicea tuturor judecătorilor și globnicilor de a intra în vreunul din satele mănăstirii, iar protopopilor sau vornicilor oricărui mitropolit să aibă vreo treabă cu preoții din satele ctitoriei sale, aceștia din urmă fiind obligați să asculte numai de „acea sfântă mănăstire a noastră (...) și să plătească dare acolo și tot venitul ce se cuvine unui mitropolit de la popi”. Putna dobândea astfel prerogative cvasiepiscopale, devenind cea mai importantă mănăstire din Moldova acelor timpuri. La 2 februarie 1503, simțindu-și sfârșitul aproape, Ștefan cel Mare emitea un nou hrisov, cu semnificații testamentare, în care sunt recapitulate și reîntărite toate privilegiile Mănăstirii Putna de la întemeiere și până la data respectivă.

În secolele XV-XVIII

După moartea lui Ștefan cel Mare au urmat vremuri grele, nu numai pentru Mănăstirea Putna, ci și pentru întreaga Biserică Ortodoxă din Moldova, sub domniile lui Iliaș Turcitul (1546-1551), Despot-Vodă (1561-1563) și Ioan-Vodă cel Cumplit (1572-1574), ultimul mergând cu măsurile împotriva clerului până la confiscarea tuturor averilor mănăstirești. Alexandru Lăpușneanu, în cele două domnii ale sale (1552-1561 și 1564-1568), a făcut danii Mănăstirii Putna și a fost chiar ctitor al unui edificiu de aici, care, din păcate, nu s-a păstrat, dar care este atestat de pisania acestuia, datând din 1559, încastrată acum în peretele estic al capelei de iarnă cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. De asemenea, sub domnia lui Petru Șchiopul Putna dobândește de la acest voievod noi proprietăți.

Vasile Lupu (1634-1653), un mare ctitor al timpurilor sale, dăruiește Mănăstirii Putna, în 1646, „moșia Sf. Onufrie cu biserica cea zidită”, moșie care mai aparținuse Putnei pe vremea „când era acolo biserica cea de lemn”. Tot el reîntărește în 1647 „munții sfintei Mănăstiri Putna”, adică Braniștea. Din nefericire, în lunile aprilie-septembrie 1653, când au avut loc luptele pentru domnie dintre logofătul Gheorghe Ștefan, ajutat de munteni și transilvăneni, pe de o parte, și Vasile Lupu, ajutat de cazacii ginerelui său Timus Hmelnițki, pe de altă parte, aceștia din urmă au devastat Mănăstirea Putna pentru a căuta presupusele comori ale lui Ștefan cel Mare, așa cum relatează cronicarul Ion Neculce în O samă de cuvinte.

Biserica mănăstirii fiind devastată de oștile cazacilor lui Timuș Hmelnițki, lucrările de reconstruire au fost începute de voievodul Gheorghe Ștefan (1653-1658) în 1654 și terminate, sub domnia lui Eustatie Dabija (1661-1665), în 1662. Mănăstirea a fost restaurată între anii 1756-1760 prin grija mitropolitului Iacob Putneanul.

O nouă urgie s-a abătut asupra întregii Moldove, afectând puternic și mănăstirile din nordul acesteia: la 7 mai 1775, cu acordul Porții Otomane, Imperiul Habsburgic răpește Moldovei Bucovina. În 1783, sub împăratul Iosif al II-lea, sunt expropriate și desființate toate schiturile și mănăstirile din această parte a țării, cu excepția Putnei, Suceviței și Dragomirnei.

Serbările de la Putna din 1871

Cu ocazia împlinirii a patru veacuri de la sfințirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această prăznuire să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul franco-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea actuală critică, decide amânarea festivității pe 15/27 august 1871”.

La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a Serbările de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ține, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiții: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare” și la momentul 1470, și „să nu facă aluziuni intenționate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor urma să decidă cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol (viitorul mare istoric român), pe atunci student la Berlin ca stipendiat al Societății „Junimea” din Iași. La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broșură și că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”.

Marea serbare de la Putna a început efectiv la 14 august 1871. La ea au participat circa 3000 de români din toate teritoriile locuite pe atunci de aceștia: Principatele Unite (numite oficial România, din 1862), Bucovina, Transilvania și Banat. Printre ei se aflau figuri ilustre ale intelectualității: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, Alexandru D. Xenopol, George Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi și alții. În dimineața zilei de 15 august, în fața mulțimii adunate la mănăstire, Ioan Slavici a rostit o alocuțiune adecvată momentului comemorativ. S-a oficiat apoi Sfânta Liturghie, după care egumenul Arcadie Ciupercovici a ținut o predică în care a evocat, printre altele, gloria străbună și semnificația serbării. Mihai Eminescu relata, în numărul din 22-25 august 1871 al Curierului de Iași, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (...), încât (...), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. După slujbă, tânărul Alexandru D. Xenopol și-a rostit discursul festiv, în care spunea printre altele: „Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile și simțirile noastre înapoi și totuși, de vom privi bine în sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fie ce faptă a lui Ștefan cel Mare e cu atâta mai măreață, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună la mormântul lui...” Apoi fost intonat un imn solemn de Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri, în interpretarea corului studențesc reunit cu cel al seminariștilor și al elevilor din Cernăuți și Suceava. A urmat apoi ospățul mulțimii venită la hram, care a durat până seara. În a treia zi a serbărilor, pe 16 august, egumenul mănăstirii a dat citire „Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare”, apoi a avut loc ceremonia depunerii urnei votive de argint pe mormântul lui Ștefan cel Mare. În sunetul clopotelor, procesiunea a pornit spre biserica mănăstirii, purtând prapurii, stindardele, flamurile, epitafurile și urna însăși, pe care este gravată inscripția: EROULUI, ÎNVINGĂTORULUI, APĂRĂTORULUI EXISTENŢEI ROMÂNE, SCUTULUI CREȘTINĂTĂŢII, LUI ȘTEFAN CEL MARE, JUNIMEA ROMÂNĂ ACADEMICĂ. MDCCCLXX. În urna de argint, având o greutate de peste 7 kg, s-a pus, în mod simbolic, pământ din toate provinciile românești.

În amintirea evenimentelor din 1871 de la Putna, egumenul de atunci al mănăstirii, Arcadie Ciupercovici, a ridicat o cruce în incinta mănăstirii, cruce care se mai păstrează și astăzi în dreptul portalului sudic al pridvorului bisericii, cu inscripțiile originale.

În secolul XX

Alte restaurări ale mănăstirii au avut loc în 1902, când s-a refăcut acoperișul bisericii după planurile arhitectului Karl Romstorfer, și, mai recent, în perioada 1961-1975. În 1982 au început lucrările de refacere a casei domnești din incinta Mănăstirii Putna.

În 1926, la inițiativa Cercului studențesc „Arboroasa” din Cernăuți, a fost ridicat în incinta Mănăstirii Putna bustul lui Minai Eminescu, în amintirea primei serbări a românilor de pretutindeni și a primului congres studențesc, care avuseseră loc aici în august 1871, și la organizarea cărora marele poet avusese o contribuție esențială. Bustul poartă semnătura sculptorului Oscar Han, iar pe soclu sunt săpate în marmură emoționantele versuri ale poetului: „Ce-ți doresc eu ție / Dulce Românie... / La trecutu-ți mare, / Mare viitor!”

Legende legate de Mănăstirea Putna

În memoria populară s-au păstrat mai multe legende în legătură cu Mănăstirea Putna, unele dintre acestea fiind consemnate și de cronicarii moldoveni, îndeosebi de către Ion Neculce (în anexa sa la Letopisețul Țării Moldovei: O samă de cuvinte).

Una dintre aceste legende spune că odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastrul se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Vițeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urților, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ștefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munți, se rătăcise prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, l-a îndemnat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu să-i ajute la toate treburile lui”.

O altă legendă, consemnată tot de Ion Neculce, spune că atunci când s-a hotărat sa aleagă locul pe care avea sa fie ridicată mănăstirea, Ștefan-Vodă a tras cu arcul dintr-un vârf de munte, iar unde a căzut săgeata, acolo s-a zidit sfântul lăcaș.. Și în prezent se mai păstrează un fragment din trunchiul unui paltin, în care se spune ca s-ar fi înfipt săgeata lui Ștefan-Vodă.

Arhitectură

Biserica Mănăstirii Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, are o formă trilobată, fiind construită cu ziduri groase din bolovani de piatră și din cărămidă, pe o fundație din bolovani de piatră de mari proporții pentru perioada respectivă. Dimensiunile sale principale sunt: 37 m lungime, 11 m lățime și 33 m înălțimea la turlă. Spațiul interior al bisericii este împărțit în mod tradițional în altar, naos, pronaos și pridvor (acesta din urmă fiind închis, iar accesul făcându-se prin două uși laterale). Caracteristică acestei biserici este existența a încă unei încăperi, situată între pronaos și pridvor, camera mormintelor („gropnița”), ceea ce denotă faptul că a fost destinată de a fi și necropolă domnească.

Altarul este luminat de trei ferestre (la est, nord și sud) și este separat de naos printr-un iconostas din lemn, cu o bogată ornamentație sculpturală. Naosul este luminat de câte două ferestre la sud și la nord, având deasupra turla deschisă, de formă octogonală la primul etaj și hexagonală la etajul superior. Turla are la exterior coloane torsionate și ancadramente la ferestre. Pridvorul închis al bisericii primește lumină prin mai multe ferestre, așezate pe zidurile din sud, nord și vest. Intrarea în pridvor se face prin uși masive din lemn, ferecate cu fier, situate la sud și nord, lateral față de axa longitudinală a bisericii. Intrările din pridvor în pronaos, precum și cele din pronaos în necropolă (camera mormintelor) sunt de asemenea prevăzute cu uși masive din lemn ferecate cu fier.

Ferestrele bisericii sunt terminate în arc de cerc și prevăzute la exterior cu grilaje metalice și ancadramente din piatră. Pardoseala este din marmură, numai cea din pridvor fiind din lespezi de piatră. Acoperișul este confecționat din tablă de cupru, așezată în rânduri dese, care imită șindrila tradițională. La exterior, biserica este înconjurată este un brâu masiv torsionat, cu firide largi. Pe toate cele patru fațade sunt amplasate mai multe conforturi, cu rol de susținere.

Incinta mănăstirii are forma dreptunghiulară clasică, fiind înconjurată cu ziduri înalte de apărare. Intrarea în incintă mănăstirii se face pe sub bolta unui turn compus din parter și etaj. Acest turn de intrare a fost ridicat în 1757, pe vremea voievodului Constantin Racoviță, despre aceasta stând mărturie și stema de pe fațada de vest, în care apar reunite stemele Moldovei și ale Țării Românești (Constantin Racoviță a fost Domn și în Moldova și în Țara Românească). Pe fațada estică (spre exteriorul mănăstirii) se află un basorelief cu stema Moldovei. Tot pe latura de est a incintei este situat și „Turnul clopotniței” construit în anul 1882.

Pe latura vestică a incintei mănăstirii se mai păstrează și în prezent „Turnul Tezaurului”, rămas încă din vremea lui Ștefan cel Mare, a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. Acolo au fost adăpostite, în vremurile tulburi, odoarele sfântului lăcaș.

În partea vestică a incintei se află paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, construit de mitropolitul Iacob Putneanul în anul 1759, pe locul vechiului turn clopotniță deteriorat la marele cutremur din 1739. A fost restaurat între anii 1976-1983, când i s-au adăugat noi spații. Paraclisul a fost pictat în tehnica „al fresco” în perioada 1979-1983 de artiștii-frați Mihail și Gavriil Moroșan, stareț fiind atunci Arhimandritul Iachint Unciuleac.

Pe latura sudică a incintei mănăstirii se află „Casa Domnească” ridicată între anii 1982-1988 pe temeliile celei vechi distrusă în vremea stăpânirii habsburgice. Lucrările de reconstrucție au fost începute și supravegheate, în mare parte, de către Prea Fericitul Părinte Teoctist pe timpul arhipăstoririi sale ca mitropolit al Moldovei.

Pictura interioară

Pictura originală a bisericii Mănăstirii Putna s-a pierdut în decursul vremilor (la devastarea din 1653, de către cazacii lui Timuș Hmelnițki, fiind distrusă atât pictura interioară cât și cea exterioară). Actuala pictură interioară, de inspirație bizantină, datează din perioada de după 2001, fiind executată de frații Mihai și Gavriil Moroșan, cei care pictaseră și paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, între anii 1979-1983.

Necropolă domnească

Mormântul lui Ștefan cel Mare și al soției sale, Maria Voichița

Mănăstirea Putna a fost destinată a fi necropolă domnească chiar de către ctitorul ei. Încă din luna decembrie 1477, în spațiul destinat gropnițelor (între pronaos și pridvorul închis) din biserică a fost înmormântată cea de-a doua soție a lui Ștefan cel Mare, doamna Maria de Mangop, coborâtoare din neamul împărătesc al Comnenilor. Tot acolo au fost înmormântați apoi, pe rând: în 1478 mitropolitul Teoctist I (al cărui mormânt se află pe latura nordică interioară a pridvorului), în 1479, Bogdan și în 1480, Petru, ambii fii nevârstnici ai lui Ștefan, îngropați sub o lespede comună lângă mormântul Mariei de Mangop.

A urmat apoi trecerea la cele veșnice a slăvitului voievod lui Ștefan cel Mare (2 iulie 1504). Iată cum descrie cronicarul Grigore Ureche înmormântarea acestuia:

Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul. Jale era, că plângeau toți ca pe un părinte al său...

Seria de înmormântări voievodale în necropola de la Putna a continuat apoi cu doamna Maria Voichița, a treia soție a ctitorului, așezată în 1511 lângă mormântul soțului ei, cu Bogdan al III-lea (Domn al Moldovei între 2 iulie 1504 și 20 aprilie 1517, fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria Voichița), îngropat în 1517 pe latura sudică a pronaosului, cu Maria Cneajna, fiica lui Ștefan cel Mare, așezată în 1518 lângă Bogdan al III-lea, fratele ei, cu Ștefăniță-Vodă (Domn al Moldovei între 20 aprilie 1517 și 14 ianuarie 1527, fiul lui Bogdan al III-lea), înmormântat în 1527 pe latura nordică a pronaosului și, în sfârșit, cu doamna Maria, a doua soție a voievodului Petru Rareș, îngropată în 1529, tot în pronaos, lângă mormântul lui Ștefăniță-Vodă.

Mănăstirea Putna în prezent

În prezent, Mănăstirea Putna este una dintre cele mai renumite mănăstiri din România, atât din punct de vedere religios, cât și cultural. Este foarte des vizitată, atât de credincioșii din toată țara, cât și de turiști din lumea întreagă, fiind aproape întotdeauna inclusă în traseele turistice din Bucovina.

În incinta sfintei mănăstiri este amenajat un muzeu în care sunt expuse obiecte de cult și altele, alcătuind o colecție valoroasă și impresionantă. Sunt păstrate aici multe obiecte de la Ștefan cel Mare, mănăstirea fiind renumită pentru tezaurul său de broderii, țesături, manuscrise și argintărie. Printre piesele de mare prestigiu se numără celebrul Evangheliar de la Humor (datând din 1487), „Clopotul Blagoveștenie” (dăruit în 1490 de însuși Ștefan), broderii din 1481, patrafirul din 1504, epitaful din 1490, marea dveră din 1510 și acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop din 1477,care înfățișează portretul acesteia.

Dintre icoanele de la Mănăstirea Putna se remarcă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni, din secolul al XV-lea și care, potrivit tradiției, a fost adusă în Moldova de Maria de Mangop, a doua soție a lui Ștefan cel Mare. Dintre manuscrisele cele mai valoroase aflate la Putna, se află Psaltichia alcătuită din două părți distincte, legate la un loc, una scrisă probabil la Mănăstirea Neamț, în epoca lui Alexandru cel Bun, iar cealaltă în primii ani ai secolului al XVI-lea, la Mănăstirea Putna.

La 2 ianuarie 2005 a luat ființă Centrul de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna. Centrul are o bibliotecă proprie și publică Revista „Analele Putnei”, care conține studii, articole, note, însemnări și documente care corespund obiectivelor Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare”. Până în prezent au apărut 8 volume ale acestei reviste.

De curând (la 4 iunie 2014) a demarat un nou proiect de restaurare a sfântului lăcaș și a infrastructurii conexe, proiect finanțat din fonduri europene și sprijinit de guvernul român.

Imagini

• 

  Turnul clopotniță

• 

  Turnul porții

• 

  Turnul tezaurului

• 

  Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, detaliu pictură

• 

  Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, detaliu pictură

• 

  Vechile clopote ale Mănăstirii Putna

Legături externe

• Mănăstirea Putna - Prezentare, galerie foto, căi de acces
• Mănăstirea Putna - Adormirea Maicii Domnului
• Mănăstirea Putna - ghid turistic
• Panteon creștin - Putna, 7 iulie 2004, Revista Magazin
• Costin Anghel: Sfinții de la Putna, 17 iulie 2006, Jurnalul Național
• Florina Zăinescu: Frescele lui Ștefan sau comorile Sucevei, 13 iulie 2004, , Jurnalul Național
• Epifanie Norocel: Mormintele voievodale de la Putna, 9 octombrie 2007, CrestinOrtodox.ro