Muzica bisericească românească

Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină se găseşte şi Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns încă din primele secole după Hristos.

Importanţa muzicii bisericeşti din România

Românii atât ca popor cât şi ca Biserică sunt cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să fie preluată în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci şi să înregistreze un curs şi o dezvoltare proprii.

Ceea ce face ca astăzi să se vorbească de muzica bisericească românească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai depline este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor distructive la care a fost supusă, a reuşit să reziste veacuri la rând, păstrându-şi nealterată esenţa şi robusteţea.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine româneşti îl constituie existenţa unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine păstrate până în zilele noastre.

În străinătate există un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise în ţara noastră, fie donate, fie înstrăinate, cum sunt cele de la Mănăstirea Mahera din Cipru, mănăstirile din Ianina din Grecia, la Moscova şi Leningrad, la Leipzig, Mănăstirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia şi Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos.

Caracterul unitar

O caracteristică aparte a muzicii bizantine de pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.

Alături de cântecul popular, cântarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi, ceea ce este şi mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi.

Origini

Încă din cele mai îndepărtate secole muzica a ocupat un loc important în structura spirituală a poporului român. Această artă minunată a sunetelor, odată cu trecerea timpului, a căpătat și o funcție informativ-istorică, oferind adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea și cunoașterea trecutului de artă și cultură al poporului nostru, stând mărturie vie în favoarea existenței pe meleagurile noastre, a unei culturi străvechi, unitare și în continuă dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca și cu acela al datinilor, poveștilor, muzicii și poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevărate arhive populare, se poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puțin cunoscut.

Astfel, despre o muzică bisericească la noi se poate vorbi din momentul pătrunderii învățăturii creștine — respectiv a cultului creștin — în teritoriile locuite de strămoșii noștri. Cuvântul cântec (din latinescul canticum) folosit pentru cântările vocale, atât și bisericești, constituie o dovadă asupra vechimii muzicii bisericești români. Același lucru îl dovedesc și colindele — din latinescul calandae = prima zi a lunii la romani — existente tot din perioada daco-romană, ca obiceiuri la diferite sărbători, care fac parte — sub raport muzical — din aceeași familie a cântărilor bisericești. Din moment ce existau lăcașuri de închinare și sărbători, trebuia să existe și un cult public, din care nu puteau lipsi cântările de psalmi și imne.

În „Scrisoarea Bisericii din Gothia către cea din Capadocia” se spune că Sfântul Sava cânta psalmi în biserică. Melodiile erau desigur cele întrebuințate de primii propovăduitori ai învățăturii creștine, veniți din mediul roman sud-dunărean, care au suferit influența melosului daco-getic. Presupunem că la început se cânta în latinește, apoi — cu formarea limbii române — în românește. În bisericile fostei provincii Sciția Mică se va fi cântat în latinește, dar și în grecește. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn „Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzica ce a circulat la populația străromână. Tot o mărturie a prezenței muzicii bizantine în perioada de început este și Condacul Nașterii Domnului, creație a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă și a cărui construcție modală este în Ehul 3 bizantin.

Adoptând limba slavă în cult, incepând cu secolul X, s-a adoptat și muzica bisericească folosită de slavii sud-dunăreni, care, în fond era muzică folosită în Bizanț, transpusă în slavonește. Presupunem că paralel s-a continuat să se cânte și în românește, mai ales în bisericile sătești, dată fiind greutatea procurării manuscriselor liturgice-muzicale în slavonește.

Evul Mediu

Odată cu întemeierea celor două state românești extracarpatice și organizarea canonică a Bisericilor, în contextul general dezvoltare culturală de atunci, a cunoscut un progres remarcabil și muzica bisericească de factură bizantină. Așa se explică faptul că secole de-a rândul manuscrisele psaltice de la noi erau redate în grecește și slavonește. Învățarea sistematică a muzicii bisericești se făcea în mănăstiri și schituri, acolo unde se copiau și manuscrisele liturgice. Un prim rezultat al acestei dezvoltări îl constituie „Pripealele” lui Filotei monahul. Se vor fi copiat desigur și manuscrise muzicale, dar n-au ajuns până la noi.

Secolele XV-XVI

În țările române, mai ales în Moldova și Țara Românească, au existat, în acest secol, permanente preocupări de muzică bisericească bizantină-psaltică. Astfel, la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor, a activat la Putna călugărul Eustatie «ritor, protopsalt și domesticos» (prin termenul din urmă putem înțelege un dirijor al corului mănăstirii), om cu o aleasă cultură pentru timpul său. De la el au rămas mai multe lucrări muzicale (compoziții) într-un manuscris aflat azi în Biblioteca Lenin din Moscova. Dintr-o însemnare, cu data de 11 iunie 1511, aflăm că Eustatie „a scris această carte de cântări din creația sa”. Între compozițiile psaltice proprii se numără și o cântare (cratima) închinată Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. În același manuscris se găsesc și compozițiile altora: Agathon, Agalian, Antin etc. Manuscrisul este o foaie de tranziție (între cetimetrul modal și cel neobizantin), cu textul în slavonește și greacă.

În 1545, un alt protopsalt de la Putna, ieromonahul Antonie, probabil urmașul lui Eustatie, a alcătuit un nou manuscris muzical (aflat în Biblioteca Universității din Iași), în care sunt incluse și compoziții ale lui Eustatie și ale altor cântăreți de la Putna. Notația este bizantină, iar textul grecesc și slavon. Au fost atribuite secolului al XVI-lea și alte două manuscrise psaltice slavo-grecești aflate în Biblioteca Academiei Române (Ms. 283 și 284). Alte două se găsesc la mănăstirile Putna și Dragomirna. Se apreciază că toate au fost scrise la Putna. Ele cuprind și compoziții ale altor autori, dintre care se crede că erau putneni: Antim, Longhin, Dositei, Theodul, Ioasaf, Dometian Vlahul (probabil un român din sudul Dunării) și alții. Manuscrisele putnene conțin cântări de la Vecernie (Fericit bărbatul, Prochimene), Utrenie (Polielee, Slavă), de la Laudele praznicelor împărătești și ale sfinților mari, de la cele trei Liturghii (Aliluia, Sfinte Dumnezeule, Heruvice, Axioane, Chinonice) etc.

Aceste manuscrise, ca și numele cântăreților, dovedesc că la mănăstirea Putna a existat o adevărată școală de muzică bisericească psaltică. După părerea unor cercetători, ea s-a impus și în afara hotarelor țării, influențând și muzica bisericească rusă. Printre dascălii școlii trebuie numărați cei doi protopsalți, Eustatie și Antonie. În sprijinul acestei păreri se invocă și o scrisoare a lui Alexandru Lăpușneanu, din 6 iulie 1558, trimisă comunității ortodoxe din Lvov, prin care-i invită să trimită „patru cântăreți tineri și buni și noi îi vom învăța cântarea greacă și sârbească” (slavonă, n.n.). Se arată, tot acolo, că au fost trimiși la învățătură și tineri din Przemysl. Probabil era vorba de tineri români, căci în ambele orașe locuiau pe atunci mulți români. Școala de psaltichie a lui Lăpușneanu a funcționat, după unii, la Suceava. Pr. Mircea Păcurariu crede că este vorba de Școala de la Putna a lui Eustatie și Antonie.

Mitropolitul Teofan I trimitea la Zografu în Sfântul Munte pe protopsaltul (și „domesticos”) Varlaam (fără să-i cunoaștem mănăstirea de metanie) să copieze un Liturghier, a terminat copierea la 24 februarie 1532.

Muzica psaltică se cultiva și la școala de pe lângă biserica Sfântului Nicolae din Scheii Brașovului, înființată încă la sfârșitul secolului al XV-lea. Un dascăl cu numele Oprea preciza că era și psalt „de meșteșug” al acelei biserici. Această constatare duce la a afirma că pe atunci muzica bisericească de factură bizantină era comună tuturor celor trei țări românești, lucru dovedit, de altfel, și de circulația manuscriselor psaltice în toate ținuturile locuite de români.

Secolul XVII

Odată cu introducerea limbii române în slujba bisericească, era firesc să se traducă și cântările bisericești. Se cunosc zeci de manuscrise psaltice grecești din secolul al XVII-lea. Sunt cunoscuți psalți de prestigiu, în a doua jumătate a secolului, ca Iovașcu Vlahul „protopsaltul Curții Ungrovlahiei”, Damian de la Vatoped, supranumit „dascălul și protopsaltul Moldovlahiei”, Cosma Macedoneanul și alții.

Dar, după părerea muzicologilor, în acest secol s-au folosit și manuscrise psaltice românești. În timpul lui Constantin Brâncoveanu, epocă de mare înflorire culturală și artistică, apare la București o adevărată școală muzicală cu o existență de aproape un secol. Dintr-o însemnare pe o Alexandrie în manuscris, din 1704, se poate afla că un Bucur grămăticul din Sâmbăta de Sus, din Țara Făgărașului, învățase cântările bisericești în București, la dascălul Coman, la care învățau și alți 50 de tineri. Mai târziu, la școala de la Colțea, apare între dascăli și un Dima cântărețul.

La 24 decembrie 1713, ieromonahul Filotei „sin (fiul) Agăi Jipăi”, psalt la Mitropolia din București, termină de scris o Psaltichie rumânească, primul manuscris muzical cunoscut cu textul în limba română. În prefață, arată că a tălmăcit „pre a noastră de țară și de obște limbă”, la îndemnul mitropolitului Antim Ivireanul (518 pagini, cu 977 cântări cu note muzicale, 226 numai cu text).

La majoritatea cântărilor, Filotei a păstrat întocmai linia melodică cu care circula versiunea grecească a textului, altele au fost ușor adaptate la prozodia și topica limbii române, iar altele prescurtate. În sfârșit, a notat și o veche creație autohtonă, Canonul Floriilor, și una cu conținut laic, Rugăciunea lui Filotei pentru Constantin Brâncoveanu.

Epoca fanariotă

Nume cunoscute

Acțiunea de cultivare și de românizare a muzicii psaltice a continuat în tot cursul secolului al XVIII-lea. Amintim, între alții, pe Șărban, fost câteva decenii psalt, apoi protopsalt la biserica Curții domnești din București. Altul era Ioan, fiul lui Radu Duma din Brașov, de la care a rămas a doua Psaltichie românească cunoscută, scrisă la București, în 1751, probabil când era acolo la învățătură. În mare, era o copie a Psaltichiei lui Filotei, la care a adăugat alte bucăți. În 1788 cunoscutul călugăr cronicar Naum Râmniceanu copia o Psaltichie sau meșteșugul cântărilor bisericești pe glasuri.

În același secol sunt pomeniți și alți psalți renumiți, cum au fost Constantin, psalt la Episcopia Râmnicului, ieromonahul Arsenie Cozianul, Catist, protopsaltul Mitropoliei din București, Ioan psaltul, de la care au rămas o serie de manuscrise muzicale în românește și alții.

Școli de muzică

Articol principal: Școlile bisericești românești.

În 1776, Alexandru Ipsilanti, în cadrul acțiunii sale de reorganizare a învățământului în Tara Românească, a înființat cursuri speciale pentru pregătirea cântăreților bisericești („școală de muzichie”) la București, dar n-au dat rezultatul așteptat (a fost desființată în 1795).

La școala de la mănăstirea Antim, înființată în 1797, desigur se făcea și muzică psaltică. În Moldova, se învăța la școala duhovnicească de la Putna, înființată de Vartolomei Măzăreanu. Un Iosif monahul protopsaltul a creat o adevărată „scoală muzicală” la mănăstirea Neamț, continuată de Visarion monahul, până la mijocul secolului al XIX-ea. La Brașov, pe lângă biserica Sfântul Nicolae din Șchei, se cunosc mai mulți dascăli de psaltichie din familia Duma.

Transilvania

După aprecierea muzicologilor, până pe la începutul secolului al XVII-lea s-a folosit și în Transilvania și Banat tot muzica psaltică bizantină.

Această unitate muzicală-artistică este explicabilă, dacă ne gândim la unitatea limbii și a credinței românilor, ca și la legăturile atât de frecvente care au existat între românii de pretutindeni în tot decursul istoriei. Trecerea Transilvaniei și a Banatului în stăpânirea Habsburgilor, ca și dezbinarea bisericească din 1701 cu împiedicarea circulației cărților și manuscriselor, inclusiv a celor muzicale, cu distrugerea mănăstirilor în care se cultiva muzica tradițională - au zdruncinat această unitate.

S-a vorbit mereu de o influență a muzicii sârbești asupra celei din Transilvania și Banat. Cercetarea manuscriselor muzicale scrise la începutul secolului al XVIII-lea a dus la concluzia că atât la români cât și la sârbi s-a practicat aceeași muzică bisericească de origine bizantină. Acest lucru a dus la o altă constatare, și anume că asemănările dintre muzica bisericească sârbească cu a românilor din Transilvania, și mai ales din Banat, Crișana, nu se explică prin influența primei, ci prin păstrarea în teritoriile intracarpatice a muzicii bizantine postmedievale, cu unele modificări, inerente circulației orale și influenței cântecului popular local.

Perioada modernă

La 6 iunie 1817 este atestată documentar înfiinţarea şcolii de muzică bisericească în "sistemă nouă" la biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care "însuşi se desăvârşise în şcoala nou înfiinţată la Constantinopol".

Marii protopsalţi români formaţi în această şcoală, apoi ei înşişi instruind pe alţii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli de psalitichie din Bucureşti), s-au adaptat, fără şovăieli şi cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămădit în capitala strălucitorului Bizanţ de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric şi papadic) etc., aducea ceva nou în evoluţia firească a acestei arte.

Aceşti oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta “pre limba patriei” şi cu ei tot românul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră.

În Muntenia se impun cu pregnanţă marii protopsalţi ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul, Anastasimatariul şi Irmologhionul;

Anton Pann (1797-1854), care în numai paisprezece ani (1841-1854) a reuşit să dea la lumină, în tipografie proprie, paisprezece titluri de cărţi de muzică bisericească, la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăririlor, ajungem la o cifră impresionantă; Ştefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ştafeta ilustrului său ucenic Ion Popescu-Pasărea (1871-1943), care l-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin numărul tipăriturilor muzicale. Tot aici în Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednică eşti, Îngerul a strigat) şi răspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († după 1854), creatorul frumoasei şi atât de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) şi Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentanţii şcolii buzoiene; Amfilohie Iordănescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) şi mulţi alţii.

În Moldova se remarcă protopsalţii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toată activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamţ în 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († după 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată – creaţii pur româneşti; Filotei Moroşanu (1876-1951), de la Mănăstirea Văratec, alcătuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumină lină”, melodie ce cunoaşte astăzi cea mai largă răspândire la români; Victor Ojog (1909-1973), care a alcătuit şi a tipărit Anastasimatarul Sf. Mănăstiri Neamţ ş.a.

În Transilvania şi Banat activează următorii: George Ucenescu (1830-1896), de la şcoala românească din Şcheii-Braşovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cunţan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) şi alţii, ca unii care au consemnat în scris toate cântările bisericeşti care circulau pe cale orală în aceste părţi de ţară, unde muzica bizantină se răspândise în egală măsură.

Reforma muzicii bisericeşti din secolul XX

Exact la jumătatea veacului al XX-lea a început o nouă reformă în muzica bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminarea unor formule prea dificile sau depăşite), prin diortosirea textelor şi prin tipărirea acestor cântări pe ambele notaţii muzicale suprapuse (psaltică-orientală şi liniară-occidentală).

Au fost tipărite până acum şase cărţi, una conţinând teoria muzicii plastice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzând cântările necesare strănii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cântările Sfintei Liturghii) şi preoţilor (Cântări la Taine şi Ierurgii), urmând să fie tipărite alte două tot atât de necesare (Triodul şi Idiomelarul). Aceste cărţi sunt destinate în primul rând instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre, preoţilor, cântăreţilor şi tuturor credincioşilor care vor să cânte sau numai să studieze psaltichia prin comparaţie, confruntând ambele notaţii.

Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este după părerea unora, muzica care găseşte calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care exprimă o frumuseţe cerească, hristologică şi o frumuseţe a unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să trăiască prin frumuseţea artei sale chiar şi după atât de mult timp de la prăbuşirea sa.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.