Muzica bisericească românească: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(ortografie)
 
(Nu s-au afișat 10 versiuni intermediare efectuate de alți 4 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
 +
Între Bisericile care au adoptat cultul şi [[Cântarea bizantină|muzica bizantină]] se găseşte şi [[Biserica Ortodoxă Română]], unde creştinismul a pătruns încă din primele secole după [[Iisus Hristos|Hristos]].
  
Biserica crestina a acordat, de la inceput, o atentie si un loc aparte, in cultul ei, cantarii religioase. In decursul vremii locul si importanta muzicii a crescut, astfel ca azi cultul ortodox foloseste o bogata, variata si pretioasa productie de cantari si imne sacre, dintre care multe de origine biblica (psalmii si unele cantari, ca cea a Maicii Domnului, din Luca 1, 46-55), iar altele, cele mai numeroase, care alcatuiesc astazi continutul cartilor de ritual, create de imnografii si melozii crestini din secolul VI inainte, ca de exemplu, Roman Melodul (sec. VI), Sf. Ioan Damaschin si Cosma Melodul (sec. VIII), Sfintii Iosif si Teodor Studitul (sec. VIII-IX), Andrei Criteanul († 726) si altii.
+
==Importanţa muzicii bisericeşti din România==
 +
Românii atât ca popor cât şi ca Biserică sunt cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături economice, culturale şi religioase cu [[Bizanţ]]ul au făcut ca muzica bizantină nu numai să fie preluată în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci şi să înregistreze un curs şi o dezvoltare proprii.
  
Muzica este unul din darurile de mare pret pe care ni le-a facut Dumnezeu. Ea face sa ne vibreze intreaga fiinta, pina in cele mai tainice strafunduri. Muzica este poezia inimii, dupa cum si poezia este muzica ratiunii. Ea ne inlesneste exprimarea unor stari de exceptionala inaltare sufleteasca, ne pune la dispozitie o cale de comuniune cu Duhul lui Dumnezeu si ne stringe intr-o comunitate care marsaluieste spre cer impreuna in cadenta cintarilor comune.
+
Ceea ce face ca astăzi să se vorbească de '''muzica bisericească românească''' şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai depline este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor distructive la care a fost supusă, a reuşit să reziste veacuri la rând, păstrându-şi nealterată esenţa şi robusteţea.
  
Muzica are in ea o putere care se manifesta asupra inimii, asa cum a demonstart-o cintarea lui David aplicata ca terapie pentru imparatul Saul (1 Sam. 16). Din primele zile ale bisericii, cintarea psalmilor, a cintarilor de lauda si a cintarilor duhovnicesti a fost parte integranta in serviciul de inchinaciune (Efes. 5:19, 1 Cor. 14:26; Col. 3:16; Iacov 5:13). Unele din scrisorile adresate de apostolul Pavel bisericilor de atunci contin fragmente din textele unor astfel de cintari (Filip. 2:6-11; 1 Tim. 3:16; Efes. 5:14; Col. 1:15-20). Este de remarcat ca toate aceste fragmente de cintari sunt scurte, foarte pline de teologie Christica, veritabile proclamatii ale crezului bisericii crestine primare.
+
Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine româneşti îl constituie existenţa unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine păstrate până în zilele noastre.
  
Intr-unul din cele mai timpurii documente extrabiblice care descriu viata crestinilor, Plinius, un autor roman, ii scrie imparatului Traian despre crestinii din Roma: (Ei) “obisnuiesc sa se intilneasca intr-o anumita zi, inainte de ivirea zorilor, cinta un imn lui Christos, zeul lor, si , cinta un imn lui Christos, zeul lor, si se leaga printr-un legamint solemn sa nu savirseasca nici o fapta rea …”
+
În străinătate există un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise în ţara noastră, fie donate, fie înstrăinate, cum sunt cele de la Mănăstirea Mahera din Cipru, mănăstirile din Ianina din Grecia, la Moscova şi Leningrad, la Leipzig, Mănăstirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia şi Manchester, la Copenhaga, la [[Muntele Athos]].
  
Vorbind la modul strict, Muzica Bizantina este cântarea medievală sacră a Bisericilor Creştine de rit Ortodox, sau răsăritean. Această tradiţie, care cuprinde popoarele vorbitoare de limbă greacă, s-a format în Bizanţ, prin stabilirea capitalei Imperiului, la Constantinopol, din 330 şi până la căderea sa, în 1453. Este incontestabil faptul că originea sa este compozită, avându-şi sursele în producţiile artistice şi tehnice ale erei clasice, în muzica iudaică, şi este inspirată de muzica vocală monofonă care s-a dezvoltat în primele oraşe creştine ale Alexandriei, Antiohiei şi Efesului.
+
==Caracterul unitar==
 +
O caracteristică aparte  a muzicii bizantine de pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.
  
Muzica Bizantină este muzica bisericilor ortodoxe situate în principal în jurul Mării Mediterane. Este o descendentă directă a formelor muzicale antice din Siria, Grecia şi Ţara Sfântă (Palestina de azi). Cântarea Bisericii Ortodoxe este o continuare a tradiţiei cultice sinagogale iudaice pre-creştine, care era în principal centrată pe cântarea psalmilor lui David.
+
Alături de cântecul popular, cântarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi, ceea ce este şi mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi.
  
Sf. Ioan Damaschinul a perfecţionat formele muzicale care existau pe vremea lui, micşorând numărul de moduri sau de scări până la opt, pe care el le-a socotit a fi cele mai favorabile cultului şi excluzând pe cele pe care le-a socotit mai potrivite adunărilor lumeşti. De asemenea, el a scris mai multe imnuri, incluzând imnurile Învierii pe cele opt glasuri care se cântă Duminica (Octoihul), şi opt stihiri la slujba înmormântării.
+
==Origini==
 +
Încă din cele mai îndepărtate secole muzica a ocupat un loc important în structura spirituală a poporului român. Această artă minunată a sunetelor, odată cu trecerea timpului, a căpătat şi o funcţie informativ-istorică, oferind adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea şi cunoaşterea trecutului de artă şi cultură al poporului nostru, stând mărturie vie în favoarea existenţei pe meleagurile noastre, a unei culturi străvechi, unitare şi în continuă dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca şi cu acela al datinilor, poveştilor, muzicii şi poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevărate arhive populare, se poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puţin cunoscut.
  
Cântul Bizantin este (sau mai curând ar trebui să fie) întotdeauna interpretat monodic.
+
Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa unei episcopii în sec. IV, la Tomis (Constanţa).
Datorită originilor sale situate în vechea Grecie şi Orientul Mijlociu, Cântul Bizantin sună adesea foarte straniu în urechile celor care s-au format pe principiile muzicale occidentale. Adesea se bazează pe scări microtonale care incorporează unele note „între“ notele de bază (imaginaţi-vă o notă care se formează intre clapa neagră a unui pian şi clapa albă de alături).              Cântul Bizantin a fost iniţial monodic, monofon, nearmonizat. În ultimele secole, o notă executată continuu, ca un zumzet de fundal, numită ison, a fost adăugată melodiei pentru a accentua „rădăcina“ tonului. În practica modernă se mai voloseşte şi un „ison alternativ“, în care nota iniţială a isonului se poate schimba pentru a armoniza cu nota corespunzătoare din melodie. Mai recent, s-au făcut diferite eforturi pentru a crea un Cânt Bizantin complet armonizat, însă aceste eforturi în general tind să umbrească şi să corupă ethosul Cântului Bizantin original.
 
  
Notaţia timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicată, datorită existenţei unui mare număr de semne care astăzi sunt necunoscute. Începând cu perioada cucuzeliană aceste semne sunt concretizate teoretic, dar tot rămâne un număr mare de interpretări muzicale personale care diferă de la psalt la psalt.
+
Unele relatări vorbesc şi despre practicarea muzicii la noi, cum este menţiunea despre martiriul Sfântului Sava de la Buzău († 372), despre care ne se spune ca era cântăreţ de psalmi şi cultiva această cântare cu mult zel. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzica ce a circulat la populaţia străromână. Tot o mărturie a prezenţei muzicii bizantine în perioada de început este şi Condacul Naşterii Domnului, creaţie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă şi a cărui construcţie modală este în Ehul 3 bizantin.
  
Odată cu reforma hrisantică semnele muzicale psaltice se reduc ca număr şi li se stabilesc o lucrare practică propriu-zisă, iar notaţia rămâne cea cucuzeliană. Aceste semne se numesc neume şi diferă foarte mult de notaţia occidentală (care este pe portativ) deoarece semnul nu arată nota propriu-zisă pe care psaltul trebuie să o execute, ci ea trebuie dedusă din poziţia pe care o au celelalte semne (ca un fel de numărare),pe când în muzica occidentală ştim exact nota pe care o cântăm. Psaltica are opt glasuri sau ehuri, fiecare cu o tonică şi scară (gamă) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA VU GA DI KE ZO NI corespondent în muzica liniară cu DO RE MI FA SOL LA SI DO.
+
==Perioada modernă==
 +
La [[6 iunie]] 1817 este atestată documentar înfiinţarea şcolii de muzică bisericească în "sistemă nouă" la biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care "însuşi se desăvârşise în şcoala nou înfiinţată la Constantinopol".
  
Despre muzica europeană a evului mediu timpuriu putem vorbi cu mai multă certitudine decât despre cântările vechilor Elini. Modul de a nota muzica este acum mai exact şi evoluează treptat în direcţia scrieri actuale, ceea ce permite o desluşire destul de fidelă a textelor ajunse până la noi. Se încheagă portativul nostru modern pe care iau loc, la început sub forma unor mici pătrate negre, iar cu vremea rotunjindu-se, notele semnificând inalţimi şi durate diferite, aşa cum le vedem astăzi insemnate în partituri. Un călugar benedictin,Guido d’Arezzo, care a trăit în jurul anului 1000, a jucat un rol de seama în cristalizarea acestui sistem de notaţie.
+
Marii protopsalţi români formaţi în această şcoală, apoi ei înşişi instruind pe alţii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli de psalitichie din Bucureşti), s-au adaptat, fără şovăieli şi cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămădit în capitala strălucitorului Bizanţ de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric şi papadic) etc., aducea ceva nou în evoluţia firească a acestei arte.
  
Muzica pe care o ascundeau neumele(notele) medievale reprezenta partea cântată a ceremoniilor religioase catolice. În perioada timpurie a evului mediu ea consta dintr-o unică şi firavă linie melodică, adică o monodie(o singura voce), destinată intonării de către un cântăreţ sau un grup. Desfăşurându-se pe un spaţiu melodic(ambitus) restrâns, această cântare putea totuşi îmbraca forme diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercalând pe alocuri scurte formule melodice,până la cântul propriu-zis, bogat în melisme. Unificate şi codificate în jurul anului 600 de către papa Grigore I, cântările liturgice au căpătat denumirea de gregoriene.  
+
Aceşti oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta “pre limba patriei” şi cu ei tot românul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră.
  
Cântul Bizantin împărtăşeşte unele caracteristici cu psalmodia gregoriană prin aceea că este la fel formată din opt tonuri, patru primare iar celelalte derivate din primele. În acest fel se poate spune că muzica gregoriană este o derivaţie a teoriei Sfântului Ioan Damaschin. În timpurile pre-carolingiene, cântarea veche romană a împărtăşit câteva din scările şi cadenţele muzicale ale Cântului Bizantin. (Pentru un excelent exemplu al acestei fertile polenizări reciproce între expresia muzicală greacă cu cea romană, vezi „Chants de la Catedrale de Benevento“, CD disponibil prin pagina web a Mănăstirii „Schimbarea la Faţă a Domnului“ din Boston, S.U.A.)
+
În Muntenia se impun cu pregnanţă marii protopsalţi ca: [[Macarie Ieromonahul]] (1775-1836), care tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul, Anastasimatariul şi Irmologhionul;
  
Cântul Bizantin este forma originară a tuturor celorlalte forme de cântare ortodoxe. Formele muzicale folosite în Bisericile Ortodoxe din Serbia şi Bulgaria sunt urmaşele modificate ale Cântului Bizantin original. Stabilirea exactă a conexiunilor dintre cântul rusesc (aşa-numitul znameny chant) şi rădăcinile sale bizantine reprezintă o mare provocare. La vremea convertirii Rusiei la creştinism, Sf. Vladimir, Marele Prinţ al ruşilor, a cerut ca Patriarhul de Constantinopol să trimită călugări care să înveţe poporul Credinţa Ortodoxă, precum şi practicile aferente. Călugării au început să îi înveţe pe oameni melodiile care erau în uz în Imperiul Bizantin. Ruşii, oricum, deja aveau o puternică identitate culturală, ca şi propriile tradiţii muzicale; ei au început să facă muzica Bisericii mai adecvată pentru sensibilitatea muzicală a ruşilor. În câteva secole s-a născut un sistem muzical separat, specific rusesc, numit Cântul Znameny (znam – semn, cu referire la notaţia muzicală care era însemnată deasupra cuvintelor). În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, aria geografică din jurul Kievului şi a Munţilor Carpaţi (până în Moldova de azi, Ungaria şi Slovacia) a căzut sub influenţa culturală polonă şi a dezvoltat unele variante de forme muzicale care încorporează principiul armonic (care a fost improvizat). Mai târziu, după ce Ţarul Petru cel Mare a început dezastruosul proces de occidentalizare culturală şi spirituală a Rusiei şi a Bisericii Ortodoxe Ruse, diverşi compozitori, mulţi dintre ei cu studii muzicale în Italia, Austria sau Germania, au început să compună muzică bisericească care avea numai de departe legătură cu sistemul tonal. În sfârşit, în secolul al XVIII-lea, un grup de compozitori religioşi au creat Obikhodul, sau sistemul comun, tonal, care organiza tonurile kievene (combinându-le cu fragmente din câteva alte tradiţii diferite, cum ar fi cele aşa-numite „greek chant“ - „cântarea grecească“ şi „bulgarian chant“ - „cântarea bulgărească“) şi a îndepărtat odată pentru totdeauna conceptul de ton ca şi cadru melodic ⁄ modal, înlocuindu-l cu conceptul de ton ca o construcţie de formule. Există o mişcare recentă, în primul rând în mănăstirile ruseşti, de întoarcere la formele pure ale Cântului Znameny. Pentru un excelent exemplu vezi „Chants from Valaam“, disponibil pe CD la Conciliar Press.  
+
[[Anton Pann]] (1797-1854), care în numai paisprezece ani (1841-1854) a reuşit să dea la lumină, în tipografie proprie, paisprezece titluri de cărţi de muzică bisericească, la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăririlor, ajungem la o cifră impresionantă;
 +
[[Ştefanache Popescu]] (1824-1910) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ştafeta ilustrului său ucenic [[Ion Popescu-Pasărea]] (1871-1943), care l-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin numărul tipăriturilor muzicale. Tot aici în Muntenia au activat: [[Varlaam protosinghelul]] (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (''Vrednică eşti'', ''Îngerul a strigat'') şi răspunsuri liturgice pe glasul 5; [[Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul)]] († după 1854), creatorul frumoasei şi atât de popularei Doxologii pe glasul 5; [[Neagu Ionescu]] (1837-1917) şi [[Nicolae Severeanu]] (1864-1941), reprezentanţii şcolii buzoiene; [[Amfilohie Iordănescu]] (cca. 1870-cca. 1934), [[Anton Uncu]] (1909-1976) şi mulţi alţii.
  
Deşi unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxa Rusa, nu mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica corală specifică lumii occidentale, în urma reformei ţarului Petru cel Mare, psaltica rămâne un simbol viu al strălucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă ecleziastică care încearcă să exprime o frumuseţe transcedentală, Dumnezeiască, originală şi unică) a artei bizantine ortodoxe.
+
În Moldova se remarcă protopsalţii [[Dimitrie Suceveanu]] (1813-1898), devenit celebru prin toată activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamţ în 1856/1857; [[Nectarie Frimu]], devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († după 1850); [[Iosif Naniescu]] (1818-1902), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată – creaţii pur româneşti; [[Filotei Moroşanu]] (1876-1951), de la Mănăstirea Văratec, alcătuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumină lină”, melodie ce cunoaşte astăzi cea mai largă răspândire la români; [[Victor Ojog]] (1909-1973), care a alcătuit şi a tipărit ''Anastasimatarul Sf. Mănăstiri Neamţ'' ş.a.
  
Intre Bisericile care au adoptat cultul si muzica bizantina este si Biserica Ortodoxa Romana, unde crestinismul a patruns, dupa cum se stie, din primele secole dupa Hristos. Noi suntem si ca popor si ca Biserica cei mai vechi in aceste tinuturi rasaritene ale Europei. Faptul acesta, ca si situarea geografica in imediata apropiere a Bizantului, precum si multiplele legaturi economice, culturale si religioase cu Bizantul au facut ca muzica bizantina nu numai sa se transplanteze in Biserica straromanilor si apoi a romanilor, ci sa inregistreze un curs si o dezvoltare care dau dreptul Romaniei sa aiba un cuvant greu de spus in privinta evolutiei si cunoasterii muzicii bizantine din trecutul indepartat.
+
În Transilvania şi Banat activează următorii: [[George Ucenescu]] (1830-1896), de la şcoala românească din Şcheii-Braşovului, “student al domnului Anton Pann”; [[Dimitrie Cunţan]] (1837-1910), [[Trifon Lugojan]] (1874-1948), [[Atanasie Lipovan]] (1874-1947) şi alţii, ca unii care au consemnat în scris toate cântările bisericeşti care circulau pe cale orală în aceste părţi de ţară, unde muzica bizantină se răspândise în egală măsură.
  
Ceea ce face ca astazi sa se vorbeasca, atat pe plan national, cat si international, de muzica bisericeasca romaneasca si sa se arate un interes pentru cercetarea si cunoasterea ei cat mai deplina este, in primul rand, vechimea ei, care in pofida fortelor centrifuge, a reusit sa reziste veacuri la rand, pastrandu-si nealteralta esenta si robustetea.
+
==Reforma muzicii bisericeşti din secolul XX==
 +
Exact la jumătatea veacului al XX-lea a început o nouă reformă în muzica bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminarea unor formule prea dificile sau depăşite), prin diortosirea textelor şi prin tipărirea acestor cântări pe ambele notaţii muzicale suprapuse (psaltică-orientală şi liniară-occidentală).
  
Inceputurile muzicii bizantine la noi sunt strans legate de aparitia si raspandirea crestinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat in multe documente arheologice si istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici stravechi, cimitire, martiri, obiecte si inscriptii crestine, ori chiar existenta unei episcopii in sec. IV, la Tomis (Constanta).
+
Au fost tipărite până acum şase cărţi, una conţinând teoria muzicii plastice (''Gramatica muzicii psaltice'' –studiu comparativ), iar patru cuprinzând cântările necesare strănii (''Vecernierul'', ''Utrenierul'', ''Penticostarul'', ''Cântările Sfintei Liturghii'') şi preoţilor (''Cântări la Taine şi Ierurgii''), urmând să fie tipărite alte două tot atât de necesare (''Triodul'' şi ''Idiomelarul'').
 +
Aceste cărţi sunt destinate în primul rând instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre, preoţilor, cântăreţilor şi tuturor credincioşilor care vor să cânte sau numai să studieze psaltichia prin comparaţie, confruntând ambele notaţii.
  
Unele stiri vorbesc si despre practicarea muzicii la noi, cum este stirea despre martiriul Sfantului Sava de la Buzau († 372), despre care ne se spune ca era cantaret de psalmi si cultiva aceasta cantare cu mult zel. Tot din aceasta perioada antica ne-a ramas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezinta un model de muzica ce a circulat la populatia straromana. Tot o marturie a prezentei muzicii bizantine in perioada de inceput este si Condacul Nasterii Domnului, creatie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat intr-o forma simpla si a carui constructie modala este in Ehul 3 bizantin.
+
Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este după părerea unora, muzica care găseşte calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care exprimă o frumuseţe cerească, hristologică şi o frumuseţe a unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să trăiască prin frumuseţea artei sale chiar şi după atât de mult timp de la prăbuşirea sa.
  
O alta caracteristica a muzicii bizantine pe pamantul tarii noastre este unitatea ei. Ca si muzica populara, muzica bizantina a avut un caracter unitar la toti romanii, chiar si la cei uniti cu Roma, la inceputul sec. al XVIII-lea, desigur cu unele diferentieri stilistice datorate, in buna parte, influentei creatiei populare si mai ales oralitatii, ca in Banat, Transilvania si Bucovina.
+
[[Categorie:Muzică bisericească]]
 
 
Alaturi de cantecul popular, cantarea bisericeasca a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pamantul romanesc si o parghie de nadejde in apararea constiintei etnice. Si, ceea ce este si mai important, e faptul ca el a ramas fidel acestui filon muzical pana astazi.
 
 
 
Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine romanesti il constituie descoperirea in bibliotecile, arhivele si muzeele din tara, si chiar si in unele de peste hotare, a unui numar impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine.
 
 
 
In strainatate exista un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise in tara noastra, fie donate, fie instrainate, cum sunt cele de la manastirea Mahera din Cipru, manastirile din Ianina din Grecia, la Moscova si Leningrad, la Leipzig, manastirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia si Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos, existand si posibile descoperiri in continuare a unor manuscrise vechi si in alte locuri, provenind din tara noastra.
 
 
 
Este bine de stiut ca din cele mai indepartate secole muzica a ocupat un loc important in structura spirituala a poporului nostru. Aceasta arta minunata a sunetelor, datorta trecerii timpului, a capatat si o functie informativ-istorica, oferand adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea si cunoasterea trecutului de arta si cultura al poporului nostru, stand marturie vie in favoarea existentei pe meleagurile noastre, a unei culturi stravechi, unitare si in continua dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca si cu acela al datinilor, povestilor, muzicii si poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevarate arhive populare, se poate reconstitui trecutul indepartat, mai putin cunoscut.
 
 
 
La 6 iunie 1817 este atestata documentar infiintarea scolii de muzica bisericeasca in “sistema noua” la biserica Sfantul Nicolae Selari din Bucuresti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care “insusi se desavarsise in scoala nou infiintata la Constantinopol”.
 
 
 
Marii protopsalti romani formati in aceasta scoala, apoi ei insisi instruind pe altii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli de psalitichie din Bucuresti), s-au adaptat, fara sovaieli si cu toata convingerea, acestui nou sistem muzical plamadit in capitala stralucitorului Bizant de altadata, sistem care, datorita reducerii numarului de semne muzicale, fixarii felurilor de tonuri, ca si a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric si papadic) etc., aducea ceva nou in evolutia fireasca a acestei arte.
 
 
 
Acesti oameni, animati de dorinta lor fierbinte de a canta “pre limba patriei” si cu ei tot romanul, au reusit sa impuna de la inceput acestui mod de cantare o nota specific romaneasca, creand astfel o muzica noua pastrata cu sfintenie si astazi in Biserica noastra.
 
 
 
In Muntenia se impun cu preganata marii protopsalti ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care tipareste la Viena, in 1823, primele carti de muzica bisericeasca in limba romana: Teoreticonul, Anastasimatariul si Irmologhionul;
 
 
 
Anton Pann (1797-1854), care in numai patrusprezece ani (1841-1854) a reusit sa dea la lumina, in tipografie proprie, patrusprezece titluri de carti de muzica bisericeasca, la care, daca adaugam numarul volumelor si al retiparirilor, ajungem la o cifra impresionanta;
 
Stefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lasand apoi stafeta ilustrului sau ucenic Ion Popescu-Pasarea (1871-1943), care l-a depasit chiar si pe Anton Pann prin numarul tipariturilor muzicale. Tot aici in Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednica esti, Ingerul a strigat) si raspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († dupa 1854), creatorul frumoasei si atat de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) si Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentantii scolii buzoiene; Amfilohie Iordanescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) si multi altii.
 
 
 
In Moldova se remarca protopsaltii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toata activitatea sa muzicala, dar mai ales prin alcatuirea si tiparirea in romaneste a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamt in 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († dupa 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au ramas celebrele raspunsuri liturgice pe glasul 8, pastrate cu sfintenie si astazi, alaturi de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, in forma lor neschimbata – creatii pur romanesti; Filotei Morosanu (1876-1951), de la manastirea Varatec, alcatuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumina lina”, melodie ce cunoaste astazi cea mai larga raspandire la romani; Victor Ojog (1909-1973), care a alcatuit si a tiparit Anastasimatarul Sf. Manastiri Neamt s.a.
 
 
 
In Transilvania si Banat activeaza urmatorii: George Ucenescu (1830-1896), de la scoala romaneasca din Scheii-Brasovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cuntan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) si altii, ca unii care au consemnat in scris toate cantarile bisericesti care circulau pe cale orala in aceste parti de tara, unde muzica bizantina se raspandise in egala masura.
 
 
 
Exact la jumatatea veacului nostru a incput o noua reforma in muzica bisericeasca, nu de proportiile celei de la inceputul secolului al XIX-lea, dar importanta prin revizuirea cantarilor de strana (stilizarea si, in unele cazuri, scurtarea melodiilor prin elimanarea unor formule prea dificile sau depasite), prin diortosirea textelor si prin tiparirea acestor cantari pe ambele notatii muzicale suprapuse (psaltica-orientala si linara-occidentala).
 
 
 
Au fost tiparite pana acum sase carti, una continand teoria muzicii plastice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzand cantarile necesare stranii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cantarile Sfintei Liturghii) si preotilor (Cantari la Taine si Ierurgii), urmand sa fie tiparite alte doua tot atat de necesare (Triodul si Idiomelarul).
 
Aceste carti sunt destinate in primul rand institutiilor de invatamint ale Bisericii noastre, preotilor, cantaretilor si tuturor credinciosilor care vor sa cante sau numai sa studieze psaltichia prin comparatie, confruntand ambele notatii.
 
 
 
In Biserica Ortodoxa Romana se poate spune ca niciodata nu s-a dat o mai mare atentie muzicii bisericesti ca astazi, cand problema ei a intrat in preocuparile directe ale Conducerii Bisericii noastre – Sfantul Sinod. Astazi, atat pregatirea, cat si practica muzicii bisericesti se fac sistematic in scolile teologice de toate gradele: Scolile de cantareti bisericesti si Semanariile teologice, ca si in Insititutele teologice universitare. In cadrul acestor institutii exista conditii optime pentru insusirea muzicii bisericesti.
 
 
 
Data fiind astazi si importanta actiunii de cercetare si cunoastere a muzicii vechi bizantine, pentru intelegerea intregului curs de evolutie a acestei muzici, la Institutele noastre teologice se predau si notiuni de Istoria muzicii si imnografiei bisericesti, precum si notiuni de armonizare si ansamblu coral al melodiilor bisericesti traditionale.
 
 
 
Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este dupa părerea unora muzica care gaseşte calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care exprimă o frumuseţe cerească, hristologică şi o frumuseţe a unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să traiască prin frumuseţea artei sale chiar şi după atât de mult timp de la prăbuşirea sa.
 
 
 
==Sursa==
 
* http://www.crestinism-ortodox.ro/html/09/9d_muzica_in_biserica_ortodoxa_romana.html
 
 
 
[[Categorie:Muzica bisericească]]
 

Versiunea curentă din 25 noiembrie 2013 09:12

Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină se găseşte şi Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns încă din primele secole după Hristos.

Importanţa muzicii bisericeşti din România

Românii atât ca popor cât şi ca Biserică sunt cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să fie preluată în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci şi să înregistreze un curs şi o dezvoltare proprii.

Ceea ce face ca astăzi să se vorbească de muzica bisericească românească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai depline este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor distructive la care a fost supusă, a reuşit să reziste veacuri la rând, păstrându-şi nealterată esenţa şi robusteţea.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine româneşti îl constituie existenţa unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine păstrate până în zilele noastre.

În străinătate există un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise în ţara noastră, fie donate, fie înstrăinate, cum sunt cele de la Mănăstirea Mahera din Cipru, mănăstirile din Ianina din Grecia, la Moscova şi Leningrad, la Leipzig, Mănăstirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia şi Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos.

Caracterul unitar

O caracteristică aparte a muzicii bizantine de pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.

Alături de cântecul popular, cântarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi, ceea ce este şi mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi.

Origini

Încă din cele mai îndepărtate secole muzica a ocupat un loc important în structura spirituală a poporului român. Această artă minunată a sunetelor, odată cu trecerea timpului, a căpătat şi o funcţie informativ-istorică, oferind adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea şi cunoaşterea trecutului de artă şi cultură al poporului nostru, stând mărturie vie în favoarea existenţei pe meleagurile noastre, a unei culturi străvechi, unitare şi în continuă dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca şi cu acela al datinilor, poveştilor, muzicii şi poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevărate arhive populare, se poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puţin cunoscut.

Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa unei episcopii în sec. IV, la Tomis (Constanţa).

Unele relatări vorbesc şi despre practicarea muzicii la noi, cum este menţiunea despre martiriul Sfântului Sava de la Buzău († 372), despre care ne se spune ca era cântăreţ de psalmi şi cultiva această cântare cu mult zel. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzica ce a circulat la populaţia străromână. Tot o mărturie a prezenţei muzicii bizantine în perioada de început este şi Condacul Naşterii Domnului, creaţie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă şi a cărui construcţie modală este în Ehul 3 bizantin.

Perioada modernă

La 6 iunie 1817 este atestată documentar înfiinţarea şcolii de muzică bisericească în "sistemă nouă" la biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care "însuşi se desăvârşise în şcoala nou înfiinţată la Constantinopol".

Marii protopsalţi români formaţi în această şcoală, apoi ei înşişi instruind pe alţii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli de psalitichie din Bucureşti), s-au adaptat, fără şovăieli şi cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămădit în capitala strălucitorului Bizanţ de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric şi papadic) etc., aducea ceva nou în evoluţia firească a acestei arte.

Aceşti oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta “pre limba patriei” şi cu ei tot românul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră.

În Muntenia se impun cu pregnanţă marii protopsalţi ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul, Anastasimatariul şi Irmologhionul;

Anton Pann (1797-1854), care în numai paisprezece ani (1841-1854) a reuşit să dea la lumină, în tipografie proprie, paisprezece titluri de cărţi de muzică bisericească, la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăririlor, ajungem la o cifră impresionantă; Ştefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ştafeta ilustrului său ucenic Ion Popescu-Pasărea (1871-1943), care l-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin numărul tipăriturilor muzicale. Tot aici în Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednică eşti, Îngerul a strigat) şi răspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († după 1854), creatorul frumoasei şi atât de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) şi Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentanţii şcolii buzoiene; Amfilohie Iordănescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) şi mulţi alţii.

În Moldova se remarcă protopsalţii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toată activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamţ în 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († după 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată – creaţii pur româneşti; Filotei Moroşanu (1876-1951), de la Mănăstirea Văratec, alcătuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumină lină”, melodie ce cunoaşte astăzi cea mai largă răspândire la români; Victor Ojog (1909-1973), care a alcătuit şi a tipărit Anastasimatarul Sf. Mănăstiri Neamţ ş.a.

În Transilvania şi Banat activează următorii: George Ucenescu (1830-1896), de la şcoala românească din Şcheii-Braşovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cunţan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) şi alţii, ca unii care au consemnat în scris toate cântările bisericeşti care circulau pe cale orală în aceste părţi de ţară, unde muzica bizantină se răspândise în egală măsură.

Reforma muzicii bisericeşti din secolul XX

Exact la jumătatea veacului al XX-lea a început o nouă reformă în muzica bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminarea unor formule prea dificile sau depăşite), prin diortosirea textelor şi prin tipărirea acestor cântări pe ambele notaţii muzicale suprapuse (psaltică-orientală şi liniară-occidentală).

Au fost tipărite până acum şase cărţi, una conţinând teoria muzicii plastice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzând cântările necesare strănii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cântările Sfintei Liturghii) şi preoţilor (Cântări la Taine şi Ierurgii), urmând să fie tipărite alte două tot atât de necesare (Triodul şi Idiomelarul). Aceste cărţi sunt destinate în primul rând instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre, preoţilor, cântăreţilor şi tuturor credincioşilor care vor să cânte sau numai să studieze psaltichia prin comparaţie, confruntând ambele notaţii.

Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este după părerea unora, muzica care găseşte calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care exprimă o frumuseţe cerească, hristologică şi o frumuseţe a unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să trăiască prin frumuseţea artei sale chiar şi după atât de mult timp de la prăbuşirea sa.