Muzica bisericească românească

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 29 august 2011 11:31, autor: Vladimir-Adrian (Discuție | contribuții) (legături interne)
Salt la: navigare, căutare

Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină se găseşte şi Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns încă din primele secole după Hristos.

Importanţa muzicii bisericeşti din România

Românii atât ca popor cât şi ca Biserică sunt cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să fie preluată în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci şi să înregistreze un curs şi o dezvoltare proprii.

Ceea ce face ca astăzi să se vorbească de muzica bisericească românească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai depline este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor distructive la care a fost supusă, a reuşit să reziste veacuri la rând, păstrându-şi nealteraltă esenţa şi robusteţea.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine româneşti îl constituie existenţa unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine păstrate până în zilele noastre.

În străinătate există un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise în ţara noastră, fie donate, fie înstrăinate, cum sunt cele de la Mănăstirea Mahera din Cipru, mănăstirile din Ianina din Grecia, la Moscova şi Leningrad, la Leipzig, Mănăstirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia şi Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos.

Caracterul unitar

O caracteristică aparte a muzicii bizantine de pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.

Alături de cântecul popular, cântarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi, ceea ce este şi mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi.

Origini

Încă din cele mai îndepărtate secole muzica a ocupat un loc important în structura spirituală a poporului român. Această artă minunată a sunetelor, odată cu treceriea timpului, a căpătat şi o funcţie informativ-istorică, oferind adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea şi cunoaşterea trecutului de artă şi cultură al poporului nostru, stând mărturie vie în favoarea existenţei pe meleagurile noastre, a unei culturi străvechi, unitare şi în continuă dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca şi cu acela al datinilor, poveştilor, muzicii şi poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevărate arhive populare, se poate reconstitui trecutul îndepartat, mai puţin cunoscut.

Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa unei episcopii în sec. IV, la Tomis (Constanţa).

Unele relatări vorbesc şi despre practicarea muzicii la noi, cum este menţiunea despre martiriul Sfântului Sava de la Buzău († 372), despre care ne se spune ca era cântareţ de psalmi şi cultiva această cântare cu mult zel. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzica ce a circulat la populaţia străromână. Tot o mărturie a prezenţei muzicii bizantine în perioada de început este şi Condacul Naşterii Domnului, creaţie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă şi a cărui construcţie modală este în Ehul 3 bizantin.

Perioada modernă

La 6 iunie 1817 este atestată documentar înfiinţarea şcolii de muzică bisericească în "sistemă nouă" la biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care "însuşi se desăvârşise în şcoala nou înfiinţată la Constantinopol".

Marii protopsalţi români formaţi în această şcoală, apoi ei inşişi instruind pe alţii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli de psalitichie din Bucureşti), s-au adaptat, fără şovăieli şi cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămădit în capitala strălucitorului Bizanţ de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric şi papadic) etc., aducea ceva nou în evoluţia firească a acestei arte.

Aceşti oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta “pre limba patriei” şi cu ei tot românul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în Biserica noastră.

În Muntenia se impun cu pregnanţă marii protopsalţi ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul, Anastasimatariul şi Irmologhionul;

Anton Pann (1797-1854), care în numai paisprezece ani (1841-1854) a reuşit să dea la lumină, în tipografie proprie, paisprezece titluri de cărţi de muzică bisericească, la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăririlor, ajungem la o cifră impresionantă; Ştefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ştafeta ilustrului său ucenic Ion Popescu-Pasărea (1871-1943), care l-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin numărul tipăriturilor muzicale. Tot aici în Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednică eşti, Îngerul a strigat) şi răspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († după 1854), creatorul frumoasei şi atât de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) şi Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentanţii şcolii buzoiene; Amfilohie Iordănescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) şi mulţi alţii.

În Moldova se remarcă protopsalţii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toată activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamţ în 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († după 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată – creaţii pur româneşti; Filotei Moroşanu (1876-1951), de la Mănăstirea Văratec, alcătuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumină lină”, melodie ce cunoaşte astăzi cea mai largă răspândire la români; Victor Ojog (1909-1973), care a alcătuit şi a tipărit Anastasimatarul Sf. Mănăstiri Neamţ ş.a.

În Transilvania şi Banat activează următorii: George Ucenescu (1830-1896), de la şcoala românească din Şcheii-Braşovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cunţan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) şi alţii, ca unii care au consemnat în scris toate cântările bisericeşti care circulau pe cale orală în aceste părţi de ţară, unde muzica bizantină se răspândise în egală măsură.

Reforma muzicii bisericeşti din secolul XX

Exact la jumătatea veacului al XX-lea a început o nouă reformă în muzica bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminarea unor formule prea dificile sau depăşite), prin diortosirea textelor şi prin tipărirea acestor cântări pe ambele notaţii muzicale suprapuse (psaltică-orientală şi liniară-occidentală).

Au fost tipărite până acum şase cărţi, una conţinând teoria muzicii plastice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzând cântările necesare strănii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cântările Sfintei Liturghii) şi preoţilor (Cântări la Taine şi Ierurgii), urmând să fie tipărite alte două tot atât de necesare (Triodul şi Idiomelarul). Aceste cărţi sunt destinate în primul rând instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre, preoţilor, cântăreţilor şi tuturor credincioşilor care vor să cânte sau numai să studieze psaltichia prin comparaţie, confruntând ambele notaţii.

Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este dupa părerea unora, muzica care găseşte calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care exprimă o frumuseţe cerească, hristologică şi o frumuseţe a unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să traiască prin frumuseţea artei sale chiar şi după atât de mult timp de la prăbuşirea sa.