Munte

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 13 decembrie 2016 23:47, autor: Inistea (Discuție | contribuții) (Munții sfinți în istoria Bisericii)
Salt la: navigare, căutare

Muntele este considerat în cele mai multe religii locul unde se întâlnește cerul cu pământul. De aceea, muntele este locul privilegiat unde i se aduce lui Dumnezeu cultul și jertfele datorate.

Vechiul Testament

În Vechiul Testament, primul „munte sfânt” sau „muntele lui Dumnezeu” este Muntele Sinai, unde are loc teofania rugului aprins și unde poporul evreu primește legea (Ieșire 3, 1; 19, 1-20).

Odată cu cucerirea Ierusalimului de către regele David, muntele Sion, unde regele Solomon construiește primul templu, devine „muntele sfânt” al poporului evreu, apare ca atare în cele mai multe din cărțile Vechiului Testament[1].

Noul Testament

În Noul Testament, în discuția cu femeia samarineancă - după tradiție, Fotini samarineanca - din Evanghelia după Ioan, capitolul 4, Iisus spune că adevărata închinare sau adorare adusă lui Dumnezeu nu este pe unul sau altul din munții sfinți, ci „în duh și adevăr”. Iar Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, capitolul 4, pune în opoziție cele două femei ale lui Avraam, femeia roabă şi femeia liberă, fiul roabei și fiul celei libere, ca prefigurări ale Legii veche și, respectiv, Legii noi, Muntele Sinai (legea veche) și Ierusalimul cel de sus (Galateni 4, 21-30).

Munții din Noul Testament

Cinci munți sunt explicit desemnați cu numele lor în Noul Testament: Muntele Măslinilor, Muntele Sinai, Muntele Sion, Muntele Garizim (muntele sfânt pentru samariteni în Samaria), Muntele Nazaretului (Luca 4, 29).

Alți munți, care nu sunt nici numiți, nici explicit localizați în Noul Testament, sunt identificați de tradiția Bisericii locale Țara Sfântă: muntele ispitirii (lângă Ierihon), muntele Schimbării la Față - Muntele Tabor -, muntele Fericirilor (lângă Marea Galileii), muntele unde îi cheamă Iisus pe ucenici după Înviere (Matei 28, 16) etc..

Munții sfinți în istoria Bisericii

În istoria și spiritualitatea creștină, mai mulți munți sunt numiți de-a lungul timpului „munte sfânt”. Starețul Emilianos de la Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos), arată că această denumire de „munte sfânt” este legată în tradiția creștină de teofania luminii sfinte sau a luminii necreate (numită de isihaști lumina taborică). În linia Muntelui Sinai și a Muntelui Sion se adaugă așadar Muntele Tabor, iar apoi acei munți unde sfințenia vieții omului s-a întâlnit cu lumina divină, cum ar fi Muntele Olimp (Bitinia, Asia Mică), Muntele Latros (Asia Mică), Muntele Athos (Grecia) sau Muntele Ceahlău (România).

Surse

  • Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p. 377-378.
  • Starețul Emilianos de la Simonos-Petras - cuvânt despre Lumina Sfântă și Munții cei Sfinți ai lui Dumnezeu

Note