Munte

Muntele este considerat în cele mai multe religii locul unde se întâlnește cerul cu pământul. De aceea, muntele este locul privilegiat unde i se aduce lui Dumnezeu cultul și jertfele datorate.

Vechiul Testament

În Vechiul Testament, primul „munte sfânt” sau „muntele lui Dumnezeu” este Muntele Sinai, unde are loc teofania rugului aprins și unde poporul evreu primește legea (Ieșire 3, 1; 19, 1-20).

Odată cu cucerirea Ierusalimului de către regele David, muntele Sion, unde regele Solomon construiește primul templu, devine „muntele sfânt” al poporului evreu, apare ca atare în cele mai multe din cărțile Vechiului Testament.

Noul Testament

În Noul Testament, în discuția cu femeia samarineancă - după tradiție, Fotini samarineanca - din Evanghelia după Ioan, capitolul 4, Iisus spune că adevărata închinare sau adorare adusă lui Dumnezeu nu este pe unul sau altul din munții sfinți, ci „în duh și adevăr”. Iar Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, capitolul 4, pune în opoziție cele două femei ale lui Avraam, femeia roabă şi femeia liberă, fiul roabei și fiul celei libere, ca prefigurări ale Legii veche și, respectiv, Legii noi, Muntele Sinai (legea veche) și Ierusalimul cel de sus (Galateni 4, 21-30).

Surse

• Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p. 377-378.
• Starețul Emilianos de la Simonos-Petras - cuvânt despre Lumina Sfântă și Munții cei Sfinți ai lui Dumnezeu