Mucenic
| La acest articol se lucrează chiar în acest moment!
Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului. |
Muncenicii (gr. μαρτυρος - martor) sunt cei ce şi-au dat viaţa mărturisind pe Hristos în condiţii extreme. Mucenicii sunt primii sfinţi ai Bisericii, care a considerat întotdeauna că mucenicia nu ar fi fost posibilă fără ajutorul harului Duhului Sfânt. De aceea, cel mai adesea mucenicii au fost cinstiţi ca sfinţi imediat după moarte de către ceilalţi creştini. Primii mucenici au fost Sfântul Ioan Botezătorul - văzut de Tradiaţia Bisericii la graniţa între Vechiul şi Noul Testament - şi Sfântul Ştefan, unul din cei şapte diaconi, şi "întâiul mucenic".
Cultul mucenicilor
Mucenicii erau cinstiţi de adunarea locală a credincioşilor adunaţi în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau şi moaştele lui), în ziua pomenirii morţii sale, adică naşterea la viaţa veşnică.
Cultul mucenicilor se dezvoltă după modelul cu cultul eroului antic. Ei erau pentru creştinii din antichitate "eroii credinţei", şi, după înţelegerea creştină, nici nu ar fi putut da mărturie până la moarte fără ajutorul harului lui Dumnezeu - de aceea creştinii i-au cinstit ca sfinţi imediat din momentul morţii lor.
Odată cu pacea Bisericii (oprirea persecuţiilor, pe vremea împăratului Constantin cel Mare), cultul mucenicilor se dezvoltă şi se delocalizează: "În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune aşa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depăşeşte încet-încet limitele iniţial reduse în care se făcea ea iniţial. La început fiecare Biserică îşi cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalţi; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine" 1
În consecinţă, martirologiile locale se îmbogăţesc mai întâi de mucenici străini, şi, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se intruduce pe cale excepţională primesc aceeaşi cinste ca şi cei vechi 2
.
Mai apoi, mucenicilor s-au adăugat celelate categorii de sfinţi, episcopii, personajele sfinte din Noul Testament, din Vechiul Testament şi asceţii (numiţi mai târziu cuvioşi).
Această evoluţie a fost conforma o lărgire a viziunii creştine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiţi "mărturisitori ai credinţiei", iar mai apoi asupra asceţilor.
Mulţi scriitori bisericeşti dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credinţă, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conştiinţei, mucenicia voinţei, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge.
Note
1 Cf. Hippolyte Delehaye: Les origines du culte des martyrs (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), p. 91.
2 H. Delehaye, Les origines..., p. 93.
