Montanus și Maxima din Singidunum: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Linia 1: Linia 1:
 
[[Sfinţi]]i Mucenici '''Montanus preotul şi soţia sa Maxima''' au vieţuit în secolul al IV-lea, în cetatea [[Singidunum]] fiind de neam daco-romani.
 
[[Sfinţi]]i Mucenici '''Montanus preotul şi soţia sa Maxima''' au vieţuit în secolul al IV-lea, în cetatea [[Singidunum]] fiind de neam daco-romani.
  
La începutul anului 304, când a început [[Persecuţii împotriva creştinilor|prigoana împotriva creştinilor]], [[preot]]ul Montanus a fugit în cetatea [[Sirmium]], din provincia [[Pannonia Inferior]] (azi Mitroviţa) unde îşi avea reşedinţa împăratul [[Galeriu]], ginerele lui [[Diocletian]]. Dar a fost prins şi aici şi dus în faţa lui [[Probus]], guvernatorul provinciei. Stând la judecată, preotul Montanus a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi că nu va aduce niciodată jertfe zeilor: “Eu am primit învăţătură să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de [[Dumnezeu]], să aduc jertfă [[demon]]ilor”. Fiind pus la chinuri, a rezistat cu aceeaşi tărie, spunând: “Ma aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia I-am jertfit”. În faţa acestei dârzenii, neînfricat în faţa chinurilor, Probus a poruncit să fie adusă soţia lui Montanus, preoteasa Maxima, socotind că ea va fi mai slabă din fire şi îl va îndupleca să aducă jertfe zeilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut şi ea sa fie pusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la Patimile Domnului. În felul acesta, toate încercările lui Probus de a-i abate din drumul pe care şi l-au ales singuri, au rămas zadarnice. Drept aceea, a poruncit sa fie înecaţi în râul Sava. Auzind de această hotărâre, fericiţii Montanus şi Maxima au grăit plini de bucurie: “Îţi mulţumim, Doamne [[Iisus Hristos|Iisuse Hristoase]], că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică”. Iar când au ajuns pe ţărmul râului Sava spre a fi daţi morţii, preotul Montanus s-a rugat astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău”. Iar nelegiuiţii slujitori ai lui [[Probus]] le-au legat câte o piatră de gât şi i-au aruncat în râu. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfinţite, pe care le-au îngropat după cuviinţă dreptmăritorii creştini care-i cunoscuseră.
+
La începutul anului 304, când a început [[Persecuţii împotriva creştinilor|prigoana împotriva creştinilor]], [[preot]]ul Montanus a fugit în cetatea [[Sirmium]], din provincia [[Pannonia Inferior]] (azi Mitroviţa) unde îşi avea reşedinţa împăratul [[Galeriu]], ginerele lui [[Diocleţian]]. Dar a fost prins şi aici şi dus în faţa lui [[Probus]], guvernatorul provinciei. Stând la judecată, preotul Montanus a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi că nu va aduce niciodată jertfe zeilor: “Eu am primit învăţătură să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de [[Dumnezeu]], să aduc jertfă [[demon]]ilor”. Fiind pus la chinuri, a rezistat cu aceeaşi tărie, spunând: “Ma aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia I-am jertfit”. În faţa acestei dârzenii, neînfricat în faţa chinurilor, Probus a poruncit să fie adusă soţia lui Montanus, preoteasa Maxima, socotind că ea va fi mai slabă din fire şi îl va îndupleca să aducă jertfe zeilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut şi ea sa fie pusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la Patimile Domnului. În felul acesta, toate încercările lui Probus de a-i abate din drumul pe care şi l-au ales singuri, au rămas zadarnice. Drept aceea, a poruncit sa fie înecaţi în râul Sava. Auzind de această hotărâre, fericiţii Montanus şi Maxima au grăit plini de bucurie: “Îţi mulţumim, Doamne [[Iisus Hristos|Iisuse Hristoase]], că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică”. Iar când au ajuns pe ţărmul râului Sava spre a fi daţi morţii, preotul Montanus s-a rugat astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău”. Iar nelegiuiţii slujitori ai lui [[Probus]] le-au legat câte o piatră de gât şi i-au aruncat în râu. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfinţite, pe care le-au îngropat după cuviinţă dreptmăritorii creştini care-i cunoscuseră.
  
În acest chip au primit cununile [[mucenic]]iei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocletian, în anul 304, în [[26 martie]]. Se cuvine să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii]] noastre, ca şi soţia sa.
+
În acest chip au primit cununile [[mucenic]]iei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocleţian, în anul 304, în [[26 martie]]. Se cuvine să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii]] noastre, ca şi soţia sa.
  
 
[[Categorie:Sfinţi]]
 
[[Categorie:Sfinţi]]
 
[[Categorie:Mucenici]]
 
[[Categorie:Mucenici]]
 
[[Categorie:Preoţi]]
 
[[Categorie:Preoţi]]

Versiunea de la data 20 mai 2010 11:46

Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima au vieţuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum fiind de neam daco-romani.

La începutul anului 304, când a început prigoana împotriva creştinilor, preotul Montanus a fugit în cetatea Sirmium, din provincia Pannonia Inferior (azi Mitroviţa) unde îşi avea reşedinţa împăratul Galeriu, ginerele lui Diocleţian. Dar a fost prins şi aici şi dus în faţa lui Probus, guvernatorul provinciei. Stând la judecată, preotul Montanus a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi că nu va aduce niciodată jertfe zeilor: “Eu am primit învăţătură să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor”. Fiind pus la chinuri, a rezistat cu aceeaşi tărie, spunând: “Ma aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia I-am jertfit”. În faţa acestei dârzenii, neînfricat în faţa chinurilor, Probus a poruncit să fie adusă soţia lui Montanus, preoteasa Maxima, socotind că ea va fi mai slabă din fire şi îl va îndupleca să aducă jertfe zeilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut şi ea sa fie pusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la Patimile Domnului. În felul acesta, toate încercările lui Probus de a-i abate din drumul pe care şi l-au ales singuri, au rămas zadarnice. Drept aceea, a poruncit sa fie înecaţi în râul Sava. Auzind de această hotărâre, fericiţii Montanus şi Maxima au grăit plini de bucurie: “Îţi mulţumim, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică”. Iar când au ajuns pe ţărmul râului Sava spre a fi daţi morţii, preotul Montanus s-a rugat astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău”. Iar nelegiuiţii slujitori ai lui Probus le-au legat câte o piatră de gât şi i-au aruncat în râu. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfinţite, pe care le-au îngropat după cuviinţă dreptmăritorii creştini care-i cunoscuseră.

În acest chip au primit cununile muceniciei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocleţian, în anul 304, în 26 martie. Se cuvine să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii noastre, ca şi soţia sa.