Montanus și Maxima din Singidunum: Diferență între versiuni
(leg. interne) |
m (evitare exprimare la persoana I-a) |
||
Linia 1: | Linia 1: | ||
− | [[Sfinţi]]i Mucenici '''Montanus preotul şi soţia sa Maxima''' au vieţuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum fiind de neam daco-romani. | + | [[Sfinţi]]i Mucenici '''Montanus preotul şi soţia sa Maxima''' au vieţuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum, fiind de neam daco-romani. |
− | La începutul anului 304, când a început [[Persecuţii împotriva creştinilor|prigoana împotriva creştinilor]], [[preot]]ul Montanus a fugit în cetatea Sirmium, din provincia Pannonia Inferior (azi Mitroviţa) unde îşi avea reşedinţa împăratul [[Galeriu]], ginerele lui [[Diocleţian]]. Dar a fost prins şi aici şi dus în faţa lui Probus, guvernatorul provinciei. Stând la judecată, preotul Montanus a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi că nu va aduce niciodată jertfe zeilor: | + | La începutul anului 304, când a început [[Persecuţii împotriva creştinilor|prigoana împotriva creştinilor]], [[preot]]ul Montanus a fugit în cetatea Sirmium, din provincia Pannonia Inferior (azi Mitroviţa) unde îşi avea reşedinţa împăratul [[Galeriu]], ginerele lui [[Diocleţian]]. Dar a fost prins şi aici şi dus în faţa lui Probus, guvernatorul provinciei. Stând la judecată, preotul Montanus a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi că nu va aduce niciodată jertfe zeilor: „Eu am primit învăţătură să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de [[Dumnezeu]], să aduc jertfă [[demon]]ilor”. Fiind pus la chinuri, a rezistat cu aceeaşi tărie, spunând: „Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia I-am jertfit”. În faţa acestei dârzenii, neînfricat în faţa chinurilor, Probus a poruncit să fie adusă soţia lui Montanus, preoteasa Maxima, socotind că ea va fi mai slabă din fire şi îl va îndupleca să aducă jertfe zeilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut şi ea sa fie pusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la Patimile Domnului. În felul acesta, toate încercările lui Probus de a-i abate din drumul pe care şi l-au ales singuri, au rămas zadarnice. Drept aceea, a poruncit sa fie înecaţi în râul Sava. Auzind de această hotărâre, fericiţii Montanus şi Maxima au grăit plini de bucurie: „Îţi mulţumim, Doamne [[Iisus Hristos|Iisuse Hristoase]], că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică”. Iar când au ajuns pe ţărmul râului Sava spre a fi daţi morţii, preotul Montanus s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău”. Iar nelegiuiţii slujitori ai lui Probus le-au legat câte o piatră de gât şi i-au aruncat în râu. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfinţite, pe care le-au îngropat după cuviinţă dreptmăritorii creştini care-i cunoscuseră. |
− | În acest chip au primit cununile [[mucenic]]iei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocleţian, în anul 304, în [[26 martie]]. Se cuvine | + | În acest chip au primit cununile [[mucenic]]iei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocleţian, în anul 304, în [[26 martie]]. Se cuvine a şti că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]], ca şi soţia sa. |
[[Categorie:Sfinţi]] | [[Categorie:Sfinţi]] | ||
[[Categorie:Mucenici]] | [[Categorie:Mucenici]] | ||
[[Categorie:Preoţi]] | [[Categorie:Preoţi]] |
Versiunea de la data 9 noiembrie 2011 17:55
Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima au vieţuit în secolul al IV-lea, în cetatea Singidunum, fiind de neam daco-romani.
La începutul anului 304, când a început prigoana împotriva creştinilor, preotul Montanus a fugit în cetatea Sirmium, din provincia Pannonia Inferior (azi Mitroviţa) unde îşi avea reşedinţa împăratul Galeriu, ginerele lui Diocleţian. Dar a fost prins şi aici şi dus în faţa lui Probus, guvernatorul provinciei. Stând la judecată, preotul Montanus a răspuns cu îndrăzneală că este creştin şi că nu va aduce niciodată jertfe zeilor: „Eu am primit învăţătură să îndur mai bine chinurile decât, lepădându-mă de Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor”. Fiind pus la chinuri, a rezistat cu aceeaşi tărie, spunând: „Mă aduc jertfă prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Căruia I-am jertfit”. În faţa acestei dârzenii, neînfricat în faţa chinurilor, Probus a poruncit să fie adusă soţia lui Montanus, preoteasa Maxima, socotind că ea va fi mai slabă din fire şi îl va îndupleca să aducă jertfe zeilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut şi ea sa fie pusă la chinuri, voind să se facă astfel părtaşă la Patimile Domnului. În felul acesta, toate încercările lui Probus de a-i abate din drumul pe care şi l-au ales singuri, au rămas zadarnice. Drept aceea, a poruncit sa fie înecaţi în râul Sava. Auzind de această hotărâre, fericiţii Montanus şi Maxima au grăit plini de bucurie: „Îţi mulţumim, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică”. Iar când au ajuns pe ţărmul râului Sava spre a fi daţi morţii, preotul Montanus s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău”. Iar nelegiuiţii slujitori ai lui Probus le-au legat câte o piatră de gât şi i-au aruncat în râu. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfinţite, pe care le-au îngropat după cuviinţă dreptmăritorii creştini care-i cunoscuseră.
În acest chip au primit cununile muceniciei preotul Montanus din Singidunum şi soţia sa Maxima, în cetatea Sirmium, în zilele împăratului păgân Diocleţian, în anul 304, în 26 martie. Se cuvine a şti că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii Ortodoxe Române, ca şi soţia sa.