Modificări

Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi [[Mucenic|mucenicia]]. Există voci care atribuie apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii sfântului împărat [[Constantin cel Mare]] la creștinism si al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului. Aceasta a pus capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea numărului "creștinilor cu numele" în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața în [[post]] și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. Sfârșitul persecuțiilor a însemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel că [[asceza]] a început să devină un mod de viață distinct.

Sfinții [[Antonie cel Mare]] și [[Pahomie cel Mare]] au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul [[Pavel Tebeul]]. Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul [[Vasile cel Mare]] ca fondator al regulilor monahale, urmând și exemplul [[Părinții Deşertului|Părinților Deșertului]]. Sfântul [[Benedict de Nursia]], a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat întemeietorul monahismului apusean.